Anul trecut am avut o revelaţie.
Am înţeles că chiar dacă noi oamenii ştim că nu ştim multe despre sfârşitul lumii, nu ştim că de fapt nu ştim nimic despre sfârşitul lumii. Aceasta este revelaţia.
Am înţeles cum ar arăta istoria lumii şi a omului în cazul în care această istorie s-ar sfârşi acum. Căci orice se sfârşeşte, se sfârşeşte în momentul coacerii complete, şi prin urmare imaginea de sfârşit este imaginea reprezentativă a întregului. Deci umanitatea, omul, nu ar rămâne din istorie decât cu imaginea unui sclav mai mult sau mai puţin inconştient al diavolului şi a unui rob mai mult sau mai puţin conştient al lui Dumnezeu, care tocmai în acel moment al coacerii nu a mai avut nimic important de spus în dialogul suprem cu Dumnezeu. Căci de la cuvântul ce a pus început mântuirii – ,,Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău’’ – istoria nu a rămas decât materia inertă a uitării lente a acestui cuvânt ce a pus început unei mântuiri nefinalizate. O istorie de iad, a depărtării omului de Dumnezeu, în care mântuirea e doar individuală – prin ,,ţinerea minţii în iad fără a deznădăjdui’’, ajunsă într-un prezent în care nu ştim de capul nostru, în care am ajuns deja să fim minţiţi şi prostiţi de diavol fără nici un fel de împotrivire din partea noastră, care în prostia lui infinită dar super inteligentă, prin oamenii căzuţi şi închinători lui, încercând să lupte împotriva Lui Hristos şi a Bisericii, ne schingiuieşte pe noi oamenii mai mult ca niciodată, lăsându-ne aproape fără glas în acel dialog cu Dumnezeu.
Oare Dumnezeu a făcut omul pentru un astfel de sfârşit? Oare nu vrea El mai mult de la noi? Oare doar de atât suntem noi în stare? Oare doar de atâta este capabil omul? Oare nu mai avem chiar nimic mare de spus în faţa istoriei? Oare chiar nu putem să fim şi noi dar şi lumea noastră mai buni, mai creativi, mai înalţi… Eu cred că putem. Şi aşa va şi fi. Aceasta este revelaţia.
Şi nu spun acestea făcând o confuzie banală între Biserica luptătoare şi cea biruitoare, între menirea Bisericii luptătoare şi menirea Bisericii biruitoare. Nu, să nu fie! Biserica este vie şi viu este Hristos. Şi toată creaţia stă frumos aşezată în mâinile Lui. Dar lumea asta în care ne zbatem cu toţii, mai mult sau mai puţin conştienţi de scopul nostru în ea, este rea. Prea rea. Şi Hristos – Lumina Lumii o poartă pe braţe de milă şi de îndurare. Şi o aşteaptă la viaţă pentru că are un plan cu ea, cu lumea, nu numai cu omul din ea. Un plan pe care noi nu-l ştim, dar îl vom afla şi îl vom lucra împreună cu El. Sigur. Altfel nimic nu ar avea sens. Aceasta este revelaţia.
Mântuitorul a zis ,,voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’. Dar El a zis şi ,,În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea’’. Şi dacă înţelegem destul de uşor cum Biserica nu va fi biruită de către lume, nu înţelegem la fel de uşor cum Biserica va birui lumea. De fapt aceasta este diferenţa esenţială, din punct de vedere politic, dintre o gândire de dreapta şi orice alt fel de gândire. Şi nu e nevoie de un discernământ foarte subtil pentru a înţelege aceasta. Ci doar de un pic de credinţă creştină şi o grămadă de optimism. O gândire aşa zis de dreapta nu este de dreapta şi nu este dreaptă (în definitiv acelaşi lucru), dacă nu are la bază credinţa. Şi nu este dreaptă dacă nu crede cu tărie că Biserica poate birui lumea. Cu biruinţa convingerii, nu a învingerii. Şi nu mă refer la biruinţa cea mare, cea prin jertfă şi sfinţenie a vieţii, adică mântuirea sufletului, mântuirea sufletelor. Mă refer la transformarea de către Biserică a lumii acesteia văzute într-o lume mai bună, în care binele primează, nu răul. Şi nu orice bine, ci binele Lui Dumnezeu. Tot din punct de vedere politic, stânga e strâmbă şi greşeşte pentru că îndrăzneşte să viseze la un bine fără Dumnezeu, un bine corect politic şi atât. Însă Dumnezeu e viu şi El a zis ,,fără Mine nu puteţi face nimic’’.
Însă ce ne opreşte oare să luptăm pentru asta?
Avem un uriaş şi ucigător complex – credem cu toţii în sfârşitul lumii ca fiind un sfârşit groaznic, într-un moment de apogeu al răului. Cum oare s-a ajuns la o generalizare a acestei credinţe, mai bine zis superstiţie? Oameni din toată lumea, indiferent de bagajul spiritual sau cultural cu care vin în lume, indiferent dacă sunt credincioşi sau nu, adoptă mai mult sau mai puţin conştient acest fel de gândire. Este o sechelă a umanităţii. Este slăbiciunea firii şi lenea sufletească materializată. De ce nu ar fi tocmai invers? Un sfârşit ca o împlinire, într-un moment de apogeu al binelui, sau în care binele tainic al lui Dumnezeu vine dinspre taină către descoperire, către revelare, către revelaţie. O moarte treptată a răului din lume. O moarte prin asfixiere din prea mult bine. Un sfârşit al răului printr-o explozie de bine, nu un sfârşit a tot printr-o explozie de rău. Nu avem nici o dovadă că nu ar putea fi aşa. Şi cred că chiar aşa va fi. Aceasta este revelaţia.
În acest complex al nostru, care ne lasă să fim meschini, laşi şi sclavi, şi nu ne lasă să luptăm cu diavolul cel din lume, pentru că ,,oricum e inutil, vine sfârşitul şi are grijă Dumnezeu’’, am fost cumva influenţaţi de Apocalipsă, cartea revelaţiei scrisă de sfântul apostol şi evanghelist Ioan? Poate. Însă este mai mult ca sigur că nu există scriere sfântă mai tare interpretată greşit decât aceasta. Am putea spune că este chiar nocivă. Dar cum ar putea fi o scriere sfântă, scrisă sub influenţa Duhului Sfânt, nocivă? De ce a lăsat Dumnezeu să fie scrisă şi inclusă în canonul Noului Testament ştiind că va avea mai multe efecte rele decât bune? De fapt acest raţionament constituie încă un argument împotriva uriaşului complex de care am pomenit mai devreme – cel al superstiţiei unui groaznic sfârşit al lumii – apocalipsa. (Săracul cuvânt grecesc a devenit dintr-un cuvânt mângâietor unul înspăimântător). Argumentul este că dacă s-ar sfârşi lumea acum, sau cât de curând, efectele acestei scrieri nu ar fi fost pozitive, de aceea nu are cum să se sfârşească acum. Trebuie ca efectele ei să devină mai întâi pozitive, ca apoi lumea să se poată sfârşi. Mai avem mult de înţeles, mult de crescut până atunci. Dar vom înţelege şi vom creşte. Aceasta este revelaţia.
Şi la urma urmei ce ştim noi despre ce scrie acolo? Că este foarte greu de înţeles – simplu de ştiut. Că este de neînţeles – mai greu. Că este o alegorie – simplu de acceptat. Că este o alegorie în care simbolistica este aproape pur soteriologică şi foarte puţin eshatologică – foarte greu de acceptat. (Păi a fost scrisă de Ioan, nu de Matei… şi ce evanghelie a scris Ioan…). Că se referă la perioade de timp clare din istoria veche, medie sau recentă, poate chiar anterioare scrierii – uşor de înţeles. Că se referă la macro-timpul mântuirii, că este o radiografie a timpului mântuirii, radiografie a istoriei creşterii şi evoluţiei omului în Hristos – mai greu de înţeles.
Nu degeaba părintele Porfirie spunea, aproape singur din păcate: „Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se petreacă’’.
Şi dacă se petrece, ce? Ce poate părea teribil şi groaznic poate nu este decât o trecere. O moarte mică şi o înviere mică. Sau multe morţi mici şi multe învieri mici până la învierea cea mare.
Păi nu a spus Hristos că vor fi semne? Păi a spus:
„Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.’’
,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.’’
,,Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.’’
,,Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.”
,,Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.’’
,,Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.’’
,,Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.’’
,,Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.’’
,,Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.’’
Într-adevăr, Hristos pomeneşte sfârşitul. Dar sfârşitul a ce? Al lumii, al istoriei, al timpului? Căci nu e totuna.
Sfârşitul timpului, ca dimensiune ce a fost creată, precum au fost create şi spaţiul şi materia, trebuie să fie mult mai târziu decât sfârşitul vieţii fiecărui individ, sau sfârşitul lumii, orânduite aşa cum o ştim noi acum, sau al istoriei celei mari, căci ştim bine de la sfinţii părinţi ai Bisericii că evoluţia şi creşterea la care am fost chemaţi nu se termină prin moartea fizică şi nici prin locuinţa în rai, şi nici chiar prin unirea cu trupul la învierea de obşte, ci prin deplina asemănare cu Dumnezeu, care este unirea cu El. Aşadar suntem chemaţi către o creştere infinită. Suntem chemaţi la atemporalitate. Poate nu absolută ca a Lui Dumnezeu, însă una de transcendere continuă. Căci precum materia se poate spiritualiza, aşa şi timpul se poate subţia. Tocmai această transcendere a timpului marchează momentul începutului subţierii, momentul ,,sfârşitului’’ timpului, şi este de fapt creşterea de la chip la asemănarea cu Dumnezeu.
Cum putem înţelege toate acestea, şi nu putem înţelege câtă mândrie are omul – să creadă că sfârşitul lumii este aproape, că a evoluat îndeajuns încât să fie pregătit pentru învierea de obşte. Nu, mai este mult până acolo. Nu e gata Dumnezeu cu omul. Şi nici omul cu Dumnezeu. Aceasta este revelaţia.
Ştiu, mă încăpăţânez să continui a închide ochii şi a nu vedea oamenii ca indivizi, ci ca umanitate, ca un întreg, ca o fiinţă, ca un Om. Şi aceasta este întrucâtva o nedreptate – pentru sfinţi, care au fost oameni ce s-au înâlţat şi au evoluat foarte aproape de asemănarea cu Dumnezeu, şi o neruşinare – pentru sărmanii cei mai apostaţi ai lumii, pe care numai Dumnezeu îi mai poate înţelege. Pe de altă parte este cel mai milostiv punct de vedere, căci este punctul din care Dumnezeu vorbeşte. Chiar Dumnezeu, în actul creativ al înomenirii, al înrudirii cu oamenii, se numeşte pe Sine Fiul Omului, nu al oamenilor. Este o privire unitară asupra istoriei mântuirii, o privire unitară a dialogului suprem dintre El şi Om – centrul creaţiei. Aceasta este revelaţia.
Şi aşa cum cei ce stăpânesc lumea azi sunt pe cât de puţini pe atât de răi, şi cei ce vor vindeca lumea mâine sunt pe cât de puţini, pe atât de buni. Şi Dumnezeu vede şi lasă. Lasă şi vede. Ştie El mai bine. Am văzut sau cunoscut sau învăţat despre oameni atât de buni sau/şi atât de inteligenţi, încât am înţeles că chiar şi printr-o mână de oameni lumea se poate schimba esenţial şi total. Da, se mai poate încă schimba în bine, binele lui Dumnezeu. Să presupunem că sfârşitul istoriei va veni cândva prin anul 27000. Ce facem până atunci, ne plictisim? Nicidecum. Câte apocalipse ne vor sfâşia? Prin câte false revoluţii, mici şi mari, locale sau globale, culturale sau sociale, toate organizate de diavol şi ai lui, va trebui să trecem până să facem şi noi oamenii una a noastră – una împotriva lui şi alor lui. Un singur cuvânt îmi vine în minte – evoluţie. Nu revoluţie. Aceasta e singura de care suntem în stare şi împotiva căreia diavolul nu poate lupta. Căci cu timpul şi prin martiriul multora vom înţelege din ce în ce mai mult şi mai multe, vom evolua în înţelegere şi puterea diavolului în lume se va diminua. Aceasta este revelaţia.
Şi nu numai evoluţia spirituală, care va fi motorul, dar şi cea culturală, socială, tehnologică. Da, tehnologică. Poate pe la mijlocul drumului, oricare din acestea nu par să ducă şi să conducă omul spre Dumnezeu, însă pe final de drum, la treptele cele mai de sus, şi mulţi au început deja să înţeleagă aceasta despre primele, chiar şi tehnologia duce tot la Dumnezeu. Pentru că acestea nu sunt decât daruri ale Duhului Sfânt, talanţi ce trebuiesc înmulţiţi.
Să ne gândim cât de puţin cunoaştem şi cât de mult se poate avansa tehnologic. Nici nu avem habar cred. Să nu mai vorbim de câte invenţii şi descoperiri uriaşe s-au făcut deja, cel puţin în domeniul energetic. Şi asta tot ca argument împotriva grabnicului sfârşit de care tot am vorbit. Dumnezeu a lăsat pământul plin de energie ce poate fi folosită la scară planetară precum aerul. Cum să vină sfârşitul tocmai acum? Nici măcar nu am apucat să folosim ce ne-a dat Dumnezeu atât de abundent. Atât de cinic să fie El? Cum spuneam, au fost deja descoperite tehnologii prin care aceste energii ar putea fi folosite, însă mafia globală luptă cu frenezie să le ascundă de la faţa oamenilor, pentru a-i ţine în sclavie. Slavă Domnului că măcar aerul e pe gratis. Oare cât timp vor mai putea să le ţină ascunse? Şi nu mă refer la energia eco. Nu. Asta este pierdere de timp. Mă refer la energia heavy duty. Cea electro-magnetică – puternică şi infinită. Sau mă refer la sârbo-românul Nicolae Tesla, care a descoperit energia electrică nelimitată din ionosferă şi a şi inventat tehnologia prin care aceasta ar fi putut fi coborâtă şi folosită. L-au oprit. Şi l-au şi omorât. Îl puteau distruge mai devreme, însă nici ei nu şi-au dat seama la început cât de imensă şi salvatoare ar fi fost această descoperire lăsată liberă. Dumnezeu a îngăduit oprirea lui. Însă a şi întârziat oprirea lui, ca să cunoaştem cu toţii darul Lui către noi şi că trebuie să redobândim ce e al nostru din mâinile diavolului. Şi cu ajutorul Lui o vom face. Trebuie. Aceasta este revelaţia.
Mai este şi evoluţia şi creşterea fizică a omului şi a naturii. Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât trupul lui se vindecă. Aceasta funcţionează pe parcursul vieţii unui singur om, dar mai ales la nivel genetic planetar, de-a cursul veacurilor. Acum trupurile noastre sunt otrăvite. Dar otrava n-ar fi putut intra dacă eram aproape de Dumnezeu. Evoluţia ar consta într-o curăţire de această otravă prin apropierea de Dumnezeu. Chiar şi vârsta trecerii dincolo ar putea fi mult mai înaintată, precum în vechime, când memoria nemuririi şi a raiului era încă vie în vinele noastre şi ale naturii. Şi natura toată, plantele, animalele, s-ar apropia de om şi s-ar curăţi şi s-ar îmblânzi. Şi mai este şi evoluţia puterilor mentale. Acel procent mic, foarte mic, ce-l folosim din creier este foarte supărător. Oare de ce ne-a înzestrat Dumnezeu cu un aşa creier dacă nu-l folosim şi nu-l vom folosi în veci? (Căci vine sfârşitul, nu-i aşa?) Nu ştiu dacă numai prin apropierea de Dumnezeu vom putea începe a folosi mai mult sau va fi nevoie şi de tehnologie, însă sigur îl vom folosi. Şi unde scrie că nu se poate să trăim ca-n rai aici pe pământ, înainte de înviere? Cred că se poate. Şi aşa va şi fi. Aceasta este revelaţia.
În evanghelie Hristos vorbeşte despre fiul risipitor care la final se întoarce la Tatăl. Nu se referă oare la Om, la umanitate, la toată creaţia, care se întoarce la Tatăl înainte de sfârşit? Eu cred că da. Şi aşa va şi fi.
Aceasta este revelaţia.
- CONCURS. Dreapta? Partidul creştin - 13 mai 2013
- ESEU ÎN CONCURS. Apocalipsa de catifea - 25 martie 2013
Si eu am surprins aceleasi umbre si lumini menite sa descopere , sau sa se stinga ; adevarat, proorocia nu este pentru fatalitate , ci pentru preventie.
Acele ocultisme , sau superstitii , contrare credintei , vin sa intunece bucuria Invierii , insasi existenta lui Dumnezeu , care este impiedicat sa intervina , din cauza …apocalipsei !
Insa cat poate fi de mare miopia talmacilor , ca sa nu vada in sfarsitul lumii , chiar sfarsitul …lumii? Oare unde cautam , in afara cuvantului , in loc sa observam chiar cuvantul in sine ? Caci nimic nu se sfarseste in lumea asta , decat … LUMEA insasi ! Lumea , care in cel rau zace , lumea , care nu-L poate cuprinde pe Hristos , lumea , care a fost biruita de El , Cel care zice : ” Indrazniti , Eu am biruit lumea”. Insa cei ce se cuprind in lume , nu stiu ca Biserica nu este din lume . Dar cand Biserica va inghiti lumea, atunci lumea va disparea.
” Şi aşa cum cei ce stăpânesc lumea azi sunt pe cât de puţini pe atât de răi, şi cei ce vor vindeca lumea mâine sunt pe cât de puţini, pe atât de buni „.
Dar de unde aceasta distinctie ( a autorului ) intre cei putini si rai si restul lumii? Cine poate conduce in rautate o lume de oameni buni ? Oare , daca am fi buni ,noi, restul , nu ar trebui sa fie buni si cei rai care ne conduc acum ? De unde au aparut ei , din neant , din lumea extraterestra ? Si cum vor reusi cei mai buni dintre noi , care traim acum in lume , sa salveze lumea prin bunatatea lor , spre sfarsit , cand acum fiind multi nu reusesc nicidecum? Cum vor reusi cand vor ramane atat de putini ?Si in cat timp?Oare nu le va fi timpul vietii insuficient pentru o lucrare atat de mare si multa ?
Dar nu , caci omenirea va fi pierduta pentru o vreme , insa , ca si fiul risipitor , se va intoarce , nu prin unul , doi,sau trei , ci prin multi si nu prin lucrare omeneasca se va sfarsi ” lumea ” ( adica raul ) , ci prin iconomie dumnezeiasca .
Iar toate acele inventii ( pentru care Dumnezeu Insusi nu pledeaza in necesitatea lor implacabila ) , nu sunt decat adictii ale unei lumi molesite si bolnave , apanajele sclaviei omului fata de decadent , morbiditate trupeasca si sufleteasca venita din dezechilibrul omenitatii pierdute de Dumnezeu . Fiind in rai , Adam nu ducea lipsa de nimic si toate erau bune foarte . Dar in lume , totul este stricat si insusi omul e stricat si se hraneste cu stricaciuni , ca sa nu moara .
@ simona
”daca am fi buni ,noi, restul , nu ar trebui sa fie buni si cei rai care ne conduc acum?”
Ar trebui, dar nu sunt. Și n-aș zice că ne ”conduc”… ci mai degrabă ne stăpânesc. Fără voia noastră. Și fără voia Domnului, ci doar cu îngăduința Lui. Binențeles că nici stăpâniții nu sunt chiar buni, însă trebuie făcută o distincție clară între răutatea lor pasivă (a păcatelor, a slăbiciunilor și a necredinței), și răutatea activă, conștientă, militantă, satanică, a stăpânitorilor.
Exact, se poate spune că ei au apărut dintr-o lume extra-terestră. Ei sunt cei copleșiți întru totul de „duhurile răutății din văzduh” (Efes. 6, 12). Sunt de fapt niște demonizați prin care stăpânitorul lumii acesteia stăpânește. Hristos îi numește pui de vipere.
”Si cum vor reusi cei mai buni dintre noi , care traim acum in lume , sa salveze lumea prin bunatatea lor , spre sfarsit , cand acum fiind multi nu reusesc nicidecum? Cum vor reusi cand vor ramane atat de putini ?Si in cat timp? Oare nu le va fi timpul vietii insuficient pentru o lucrare atat de mare si multa ?”
Așa cum a reușit o mână de oameni să încreștineze lumea încât să cunoaștem noi acum peste 2000 de ani pe Hristos și să fim parte din Biserica Lui. Altfel cum? Prin sfințenie și geniu haric creștin. Și prin jertfă.
Numărul lor nu va conta. Și nici timpul pe care-l vor avea. Căci Hristos va fi cu ei și în ei.
‘si nu prin lucrare omeneasca se va sfarsi ” lumea ” ( adica raul ) , ci prin iconomie dumnezeiasca”
Binențeles, cum altfel? Unde a zis autorul acestui text că lucrarea va fi doar omenească? Așa ceva este imposibil. …”Căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5)…
”pentru care Dumnezeu Insusi nu pledeaza in necesitatea lor implacabila”
Ba pledează. Darurile Lui nu sunt fără scop. Dacă își găsește o finalitate pozitivă, darul și-a împlinit scopul. Dacă nu este folosit deloc sau este folosit la facerea răului, înseamnă că nu și-a împlinit. Nimic mai simplu. Și chiar și atunci, El nu-și ia darul înapoi.
”Fiind in rai , Adam nu ducea lipsa de nimic si toate erau bune foarte”
Adevărat, însă asta nu înseamnă că nu exista un plan al Domnului ca Adam să evolueze. Acel ”creșteți” ce avea să însemne oare? Și eu cred că pomul cunoașterii nu era să fie interzis pe vecie, ci Adam mai întâi va fi trebuit să crească, să evolueze, împărtășindu-se din pomul vieții (Hristos), ca mai apoi, încet încet, să înceapă a cunoaște, fără îngâmfare, toate tainele.
Dar a mâncat. Și a căzut. Însă pomul cunoașterii era tot al Domnului, nu? Că doar nu era al șarpelui…? Și Domnul, respectându-i libertatea, nu l-a împiedicat, nu? Și avea să-l și ierte, nu? Eu așa am învățat. Păi acum ce să facem? Oare Dumnezeu, în bunătatea Lui, ce să facă acum, să-și ia darul înapoi? Chiar așa, nedăruit, de fapt furat, Dumnezeu nu-și ia darul înapoi! Niciodată. Căci pentru noi a fost sădit acel pom. Ba, zic eu, chiar binecuvintează cunoașterea cea cu dragoste. Căci ”cunoaşterea îngâmfă, pe când dragostea zideşte” (1Cor. 8, 2) nu înseamnă că cunoașterea în sine e rea, ci că lipsa dragostei lasă în îngâmfare pe cel ce cunoaște.
Mulțumesc
@ sorin h,
Si eu iti multumesc pentru gandurile tale frumoase , pentru adevarul cu care ma intampini . Fara sa intram intr-o polemica , asa cum fac de obicei unii crestini , voi cauta sa-ti raspund cu aceeasi nota de cordialitate.
La prima observatie , ca ei sunt rai si noi suntem buni , cred ca ai dat singur raspunsul , in faptul ca cei „stapaniti ” nu sunt fara vina , caci orice stapanire este de la Dumnezeu , iar Dumnezeu nu lasa in stapanirea celui rau pe cei buni , ci pe cei pacatosi.
In legatura cu „demonizarea ” acelora nu sunt de acord , dar cu ” puii de vipere ” , aici da , in masura in care noi , mame pacatoase , ca niste vipere , am putut naste pui , asemenea noua . Caci toti aceia care astazi ne conduc , nu au mame extraterestre , ci cu cetatenia in Romania.
Iisus Si-a asumat pacatul lumii. Daca El este Adevarul si Calea , si eu trebuie sa-mi asum pacatele altora , ca sa-I urmez Lui ( desi ale mele ar fi mai mult decat …”suficiente” ! )
Mare diferenta intre ei si noi , nu este : noi suntem stapaniti de cei …ca ei , ei sunt stapaniti de cel rau.
Mai departe : increstinarea nu este tot una cu salvarea lumii . Mai mult , Iisus Hristos a spus :”Eu nu ma rog pentru cei din lume „. Caci Mantuitorul nu a venit sa faca lumea mai buna, ci sa-l indumnezeiasca pe om.
Lumea este darul lui Dumnezeu pentru om , doar in masura in care omul „lucreaza ” la intretinerea lui , la mentinerea lui , la pazirea lui ( dupa cum a primit prima porunca si binecuvantare de la Dumnezeu) .
Incepand cu prima descoperire , omul s-a angajat in mod deliberat si fara voia lui Dumnezeu , in lucrarea de devenire a lumii , de pervetire , ca sa folosesc un cuvant mai „tare”, dar mai potrivit . El nu s-a multumit numai cu darul lui Dumnezeu , ci a adaugat de la el insusi , facandu-L pe Dumnezeu nepriceput in a darui daruri suficiente pentru om . Iar , orice lucru adaugat , este de la …diavo . Insa la orice declin al omului , Dumnezeu a venit cu o sustinere , cu o salvare , nu pentru ca omul ar fi meritat , ci pentru ca Dumnezeu iubeste pe om. Pe tot omul.
Despre cunoastere ( pomul cunoasterii) , este prea mult de inteles , ca sa o facem in cateva cuvinte .La fel si despre libertatea cu care a inzestrat Dumnezeu pe om si de ce .
Spui ca Adam trebuia sa evolueze ? Mai mult decat „bun foarte” ? Bun foarte , inseamna mai mult decat bun, deci Adam nu putea sa devina mai bun decat bun foarte , asa cum l-a facut Dumnezeu . De asemenea , sa nu uitam ca binecuvantarea „cresteti si va inmultiti” au primit-o inainte de caderea in pacat .
In privinta incalcarii poruncii de a nu manca din pomul cunostintei , nu pot fi de acord cum ca , oricum , Adam ar fi ajuns la „cunostinta „( prin „crestere”) . Maica Domnului nu a stiut de barbat si oricat ar fi trait pe pamant , miliarde de ani , ea , cea fara de prihana , nu ar fi ajuns niciodata sa stie de …barbat , daca ar fi ramas in aceeasi feciorie .Numai cine experiaza , poate sti , atat in privinta binelui, cat si in privinta raului . Inchipuirea nu poate juca rol de cunoastere , nici invatatura , oricat de multa , nici intelepciunea .Si , pentru ca raul este definit de Sfintii Parinti ca ceea ce nu exista , ca fiind in afara adevarului ( Hristos) , omul nu ar fi putut niciodata sa cunoasca cum este neadevarul , prin crestere , cum spui . Caci neadevarul nu se cunoaste printr-o crestere in adevar , sau in cunostinta , ci prin iesirea in afara adevarului , ceea ce s-a intamplat cu Adam , care a calcat porunca si a cunoscut in felul acesta cum este fara de Dumnezeu , in afara Adevarului .
Neadevarul , sau ceea ce nu este , nu este o taina , pentru ca nu este nimic , caci in afara de Dumnezeu , de Cel ce este , nu poate fi nimic. Iar daca omul poate trai fara de Dumnezeu , inseamna ca nu omul mai traieste , ci Insusi Dumnezeu traieste in om .Pentru ca Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului , ci sa se intoarca si sa fie viu.
De aceea nu trebuie sa dispretuim pe nici un om , sa nu-l judecam , sa nu-l condamnam , ca sa nu se implineasca si cu noi ceea ce zice Apostolul:
Rom.2,1 :” Pentru aceea , oricine ai fi , o , omule , care judeci , esti fara cuvant de raspuns, caci in ceea ce judeci pe altul , pe tine insuti te osandesti”.
Fara a impune „adevarul ” meu, nu am facut decat sa dau curs unui schimb de opinii , provenite dintr-o invatatura , sau alta …
Nu pot decat sa ma bucur pentru interesul tau in aflarea adevarului. Doamne ajuta si Hristos a inviat!
@ simona
” La prima observatie , ca ei sunt rai si noi suntem buni , cred ca ai dat singur raspunsul , in faptul ca cei „stapaniti ” nu sunt fara vina , caci orice stapanire este de la Dumnezeu , iar Dumnezeu nu lasa in stapanirea celui rau pe cei buni , ci pe cei pacatosi.”
Bineînțeles că stăpânesc până la o limită, că nu sunt îngăduiți de Dumnezeu să facă absolut orice. Îngăduința aceasta este cumva în relație cu câte drepturi le dăm noi păcătoșii… Însă prefer să-mi păstrez distincția clară intre Marghioala care-și înșală bărbatul și masonul de grad înalt care printr-o simplă și „inocentă” semnătură trimite în Siberia un milion de Marghioale…
„In legatura cu „demonizarea ” acelora nu sunt de acord”
Eu cred că demonizarea e de mai multe feluri. Nu toți fac spume la gură. Orice fel de pactizare cu diavolul e tot un fel de demonizare. Că demonul nu doarme. El de-abia așteaptă o așa mare deschidere ca să intre.
„Mare diferenta intre ei si noi , nu este : noi suntem stapaniti de cei …ca ei , ei sunt stapaniti de cel rau.”
Da, de acord.
„Mai departe : increstinarea nu este tot una cu salvarea lumii .”
Este și nu este tot una, e complicat… dar eu n-am zis că e tot una, ci am dat doar un exemplu – puterea incredibilă a celor puțini.
„Mai mult , Iisus Hristos a spus :”Eu nu ma rog pentru cei din lume „. Caci Mantuitorul nu a venit sa faca lumea mai buna, ci sa-l indumnezeiasca pe om.”
Da, știu, iertată să-mi fie licența artistică a speranței într-o lume mai bună… Tocmai această speranță era punctul pe i al textului. Căci textul a fost o intrare în concurs pe tema Dreptei. Fără această speranță ce rost ar mai avea toate? Discuțiile despre o dreaptă creștină, implicarea creștinilor în viața societății, textele, concursurile etc…
” nu s-a multumit numai cu darul lui Dumnezeu , ci a adaugat de la el insusi , facandu-L pe Dumnezeu nepriceput in a darui daruri suficiente pentru om . Iar , orice lucru adaugat , este de la …diavo .”
Mă încăpățânez să cred că omul creează pentru că e creat după chipul Cuiva care e Creator. Nu-mi place să-l iau în considerare pe diavol în ecuația asta. Chiar dacă poate greșesc, realistic vorbind, însă prefer să-l ignor bonom. Realitatea stă în statistici, adevărul e dincolo de ele.
Omul creează din ale lui Dumnezeu bineînțeles, nu din nimic precum Dumnezeu, însă această mică creație are și ea rostul ei în creșterea omului, nu? Este printre cele mai firești reflexe spirituale ale omului. Toată arta, toată teologia, toată știința, chiar și atât de infinit de incomplete și pe alocuri chiar false, nu fac decât să slăvească Creatorul prin imitația mai mult sau mai puțin conștientă a actului creației.
„Spui ca Adam trebuia sa evolueze ? Mai mult decat „bun foarte” ? Bun foarte , inseamna mai mult decat bun, deci Adam nu putea sa devina mai bun decat bun foarte , asa cum l-a facut Dumnezeu . De asemenea , sa nu uitam ca binecuvantarea „cresteti si va inmultiti” au primit-o inainte de caderea in pacat .”
Ba eu cred că putea să mai evolueze, căci „bun foarte” e nimic pe lângă drumul uriaș de străbătut de la chip până la asemănare… sau chiar unire cu Dumnezeu. Altfel nu i-ar fi dat porunca creșterii înainte de cădere, nu? (sic)
” In privinta incalcarii poruncii de a nu manca din pomul cunostintei , nu pot fi de acord cum ca , oricum , Adam ar fi ajuns la „cunostinta „( prin „crestere”) .”
Ba eu cred că se poate cunoaște numai prin creștere. Am învățat, de exemplu, că sfinții își continuă drumul lor către Dumnezeu, creșterea lor, chiar și în rai. Și cum poate fi altfel, atâta timp cât desăvârșirea stă în unirea cu El, și El este infinit. Numai rarefierea timpului face acea unire practic (adevărul) realizată, chiar dacă teoretic (realitatea) este imposibilă.
Din cuvintele dv. reiese că pomul cunoștinței binelui și răului ar fi avut ceva rău în el, ca o sămânță de păcat sau așa ceva… Nimic mai greșit. Sună a panteism – unde Creatorul e sursa răului și a binelui deopotrivă. Adam a păcătuit doar prin neascultare. Atât. Ăsta a fost păcatul. Mândria că poate face el altfel decât i se spune, lipsa de răbdare, pofta, desfrânarea, sunt toate încolăcite în jurul neascultării. Pomul nu avea nimic rău în el. Dumnezeu, din dragoste părintească, nu vroia ca Adam să știe de existența răului. Îl proteja. La vremea aceea răul era doar la nivelul îngerilor căzuți. De aceea și ispita celui rău Adam o percepea în mod inocent – șarpele. Rodul pomului i-a dat un anumit fel de har (!) al înțelegerii, al conștientizării, ce l-a făcut să înțeleagă ce se întâmplă, ce este răul, cine e cel ce se ocupă cu răul prin univers, și-a pierdut inocența pe care o dă necunoașterea. A devenit probabil și mândru instantaneu de marea (mica) lui înțelegere a lucrurilor, etc. Dar chiar și așa, nu rodul pomului a cauzat căderea lui și a naturii întregi împreună cu el. Ci păcatul neascultării.
Îmi iertați vădita intransigență, nu e cu rea intenție.
Adevărat a înviat!
„Rodul pomului i-a dat un anumit fel de har (!) al înțelegerii, al conștientizării ”
Nu pot sa-ti raspund la tot ce ai scris , dar cel ce a incalcat porunca de a nu manca din pomul oprit , nu poate capata har , ca dovada ca a fost lipsit de har , fiind alungat din rai . Mai cititeste , cu drag te indemn , sa citesti talcuirile Sfintilor Parinti , Filocalia . Imi pare ca tot ce „stii” vine mai mult dintr-o parere personala. Insa nu e nimic rau in asta , deocamdata.
Hristos a inviat !
Mă așteptam să vă scandalizați, dar doar un pic, de aceea am și pus – (!) – după cuvântul „har”, crezând că e de ajuns să înțelegeți că e doar o figură de stil. Dar nu mă așteptam să-mi răspundeți ca unuia care nu știe mai nimic despre pierderea harului și de ieșirea din rai…
„Din cuvintele dv. reiese că pomul cunoștinței binelui și răului ar fi avut ceva rău în el, ca o sămânță de păcat sau așa ceva… Nimic mai greșit”
Si aici , din cuvintele tale reiese ca Dumnezeu a creeat iadul.
(Poti sa mi te adreseszi cu „tu”).
Dar tot nu vreau sa creem o polemica din cauza asta. Sunt convinsa ca esti un bun violonist . Si ce-i cu asta ? Nimeni nu te impiedica sa primesti har peste har .
Hristos a inviat !
Nu reiese. Deloc. Ba dimpotrivă. Și chiar am încercat să fac un efort mental, dar și de bunăvoință, să înțeleg cum și prin ce misterios proces de tălmăcire ați ajuns la concluzia asta… Dar nu am găsit nimic. Deci tălmăcirea este de fapt o răstălmăcire…
Și chestia cu „bun violonist” e de o construcție logică atât de șubredă încât nu cred că merită să răspund.
Oricum, acesta a fost ultimul meu răspuns către dumneavoastră, indiferent ce veți mai scrie.
Adevărat a înviat!
Doamne-ajută
ERATA: intrucat exista inca indoieli in conjugarea verbului a crea( creea) , eu am ales aleatoriu , forma „creem” , in loc de „cream”.
Atunci ce rost are acel „prim violonist” in autobiografia ta !
Dar , intrucat consideri ca ai dreptate fara echivoc , nici eu nu-ti voi da explicatia aferenta .Deci…raspunsul tau il stiu.
Doamne ajuta !