„Viaţa omului e ca o poveste şi tot omul are povestea lui. Îţi par lucrurile la întâmplare, dar nu-i aşa. Când eşti tânăr nu-ţi dai seama. Toate’s bune şi frumoase, toate’s la voia lor. Când ai trecut prin viaţă şi timpul s-a scurs, s-au schimbat multe. Ştii, omul tot vrea să treacă iute timpul, da nu ştie că-i trece şi viaţa odată cu timpul. Asta e soarta noastră: azi eşti, mâine nu mai eşti căci toate au un început şi toate au un sfârşit”[1]
Astăzi, am impresia că trăim vremuri periculoase, dominate de o mediocritate ieşită din comun. Omul refuză să mai gândească, iar atunci când o face, o face în răspăr, pentru a demonstra că el este centrul universului (sau ea, ca să fim politically correct – sic!). Adică e agresiv şi profund incult. Este poate pentru prima dată în istorie când, de bunăvoie, renunţăm la acest lucru. Iar atunci când renunţi să gândeşti, renunţi să mai ai grijă de celălalt[2] pentru că îl scoţi complet din ecuaţie. E simplu. Istoria trece pe lângă noi, prin noi, chiar şi fără să o conştientizăm. Pentru că oricât am fi de inteligenţi, caracterul rămâne adevărata probă de foc în faţa tentaţiilor.
La începutul lunii am fost la concertul lui neica Tudor, un ţăran venit la oraş să ne aducă aminte de valorile autentice atât cât poate el să transmită şi noi să pricepem. De câte ori are ocazia, declară în media cât de mândru este că tot mai mulţi tineri îi ocupă până la refuz sălile de spectacol. Cu toate acestea, an de an, văd din ce în ce mai multe comportamente nefireşti, de „consum [exagerat] de semne”[3] şi de „înfăţişare”[4] chiar la aceste concerte care, culmea, încearcă să spargă amorţeala (post)modernităţii care ne-a cuprins. A ajuns să fie de bon ton să mergi la spectacolele lui Tudor Gheorghe. Ba chiar e o chestiune ce ţine de status: domni afacerişti („după haine”) aflaţi la braţ cu domnişoare din ce în ce mai tinere, care sparg baloane de gumă şi îşi zăngănesc brăţările din ce în ce mai sclipicioase şi zgomotoase: „Uite, domle, unde am fost! La Tudor Gheorghe la spectacol! Știi cât am dat pe bilet?!” Sau tineri care, amuzaţi de glumele maestrului, râd atât de tare şi de mult de parcă au venit la Teatrul de Comedie, fără să priceapă substratul sau ideea de cumpătare, măsură şi gingăşie. Ba chiar mulţi au ajuns să râdă de ei înşişi, fără să îşi dea seama, cu multă poftă precum o fac avarii veniţi buluc la „Hagi Tudose”.
Iată, unul din multele semne care ne arată că societatea în care trăim este una abandonată[5] de către elitele sale, în primul rând sufleteşte. Dar asta nu se întâmplă doar la noi. De pildă în Japonia, o societate cu mari pretenţii (cam nefondate aş spune şi direct proporţionale cu o rată a sinuciderilor alarmantă), găsim că tinerele mame se îngrămădesc să experimenteze mâncarea funcţională[6], că adolescenţii asiatici sărbătoresc la McDonalds prin kilograme de cartofi comandaţi (căci sunt mai ieftini)[7], în timp ce minţile ce depăşesc media inteligenţei se consumă prin invenţii care, pe de-o parte sunt inutilităţi sociale, dar pe de alta arată grave carenţe la nivel de relaţionare (ex: hainele care te îmbrăţişează şi îţi şoptesc „precum o face iubita”[8]). Iar această societate reprezintă numai unul din exemplele ce pot fi date. Maladia modernităţii a intrat în toate structurile umane, prin vectorul orizontal al globalizării, generând omul incomplet: ori un robot jovial deplin[9], or un ins emancipat a cărui curiozitate se manifestă numai prin dependenţa de adrenalină. Dar, oare, Paradisul pierdut mai poate fi recuperat? Sau suntem pierduţi într-un cerc vicios al risipirii, mitocănizării şi insensibilităţii, generate de incultură şi refuzul sistematic de a gândi?
În mintea mea, a fi de dreapta „corelează pozitiv” cu ideal-tipul boieriei ca atitudine. Chiar vorbeam săptămânile trecute cu prietenii de la Rost pe acest subiect. Dar ce te faci atunci când pacientul se crede doctor, iar doctorul e internat forţat la psihiatrie pentru că nu mai e în pas cu paradigma dominantă? Mişcarea de dreapta ar trebui să îşi asume o responsabilitate cruntă, dar crucială: învierea tinerilor şi investirea lor cu o atitudine „curat boierească”, încă de mici, până nu devin găunoşi pe de-ntregul, pentru că pseudo-modelele sunt teribil de active. E precum zicea Eminescu: „când inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar când inima, cu vârsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe”[10]. Am mult prea multe exemple la facultate, zi de zi, de oameni cu inima împietrită, care par că nu mai pot fi recuperaţi de nimeni şi nimic.
Dreapta are astfel misiunea „ingrată” de a apela la conţinutul creştin prin fondul său, şi nu prin instrumentalizarea lui ca până acum, pentru a salva generaţiile prezente şi viitoare de cultura sărăciei[11], de cei săraci cu duhul. Dar nu oricând, ci cu mult înainte de a-i pofti (mai direct sau mai prin politici de stat cretinoide) să părăsească hotarele şi cultura română, şi mai înainte să îşi dezvolte siguranţa propriului intelect (adică lipsa smereniei).
Eminescu era tare supărat pe tinerimea studioasă care-şi petrecea vremea prin cafenelele pariziene şi care se întorcea cu fel de fel de idei care mai de care mai aiuritoare pentru revoluţionarea stării de fapt a societăţii româneşti de secol XIX[12]. Dar acea generaţie, măcar, a făcut Revoluţia paşoptistă, Unirea Principatelor şi a determinat modernizarea societăţii româneşti după momentul Adrianopol, e adevărat cu costuri sociale colosale[13]. La fel, Manoilescu ataca dur burghezia română[14] pentru neajunsurile sale intelectuale sau morale, în condiţiile în care ea a clădit România Mare şi decolarea economică[15] din perioada interbelică. Dar ce te faci dacă cei ce pleacă la studii (cum îmi văd studenţii Erasmus an de an) sau cei ce pleacă la muncă în străinătate (de la minţi briliante la simpli căpşunari) nu se mai întorc, nici măcar sufleteşte? Ce te faci dacă cei ce rămân devin atât de amari că nu au fost binecuvântaţi cu şansa emigraţiei, încât pică în păcatul de nevindecat al dublului complex al fracasomaniei[16]? Și, nu în cele din urmă, ce te faci atunci când singura idee ce îi animă pe tinerii care, până la urmă, se-ntorc este cea europeană (la nivel de formă şi limbaj de lemn), pusă neapărat în contrapondere cu cea naţională? Iată că nivelul la care am ajuns e cu mult inferior gândirii şi simţirii ţărăneşti, încă identificabilă în ciuda promovării necrologului ţăranului român, sistematic dezbătut de pseudo-intelectuali în societatea noastră[17]: „Uită-te şi la pomi, şi la dobitoace şi la om. Toate sunt trecătoare. Se trec, ele, şi împărăţiile de le crezi că nu se mai sfârşesc [Uniunea Europeană]”[18]; „Faci o haină şi să trece, faci o casă şi să trece; toate să trec şi de faci o-mpărăţie…”[19].
Se pare că încă ne permitem mirajul Occidentului ca discurs. Chiar dacă e un lux. Asta am înţeles atunci când, pentru prima oară acum câţiva ani, am vizitat Ucraina. Noi, pentru că nu mai vedem tancurile sovietice la colţ de stradă şi pentru că avem iPhone în buzunar, avem impresia că suntem liberi. Din păcate, nu mai percepem ameninţarea pentru că nu mai e la fel de vizibilă în ordinea materiei, şi nu mai acţionăm înspre conservarea a ceea ce mai e de conservat. Doar confundăm libertatea cu libertinajul, fiind modelaţi cu succes de ideologia dominantă a non-gândirii. Ba chiar ne oferim voluntar şi ne-mpingem în faţă, lepădându-ne „din prima” de caracter, alegând calea inteligenţelor combinatorii[20]. Nu degeaba spunea Pareto la începutul secolului XX că „istoria este un cimitir al aristocraţiilor”[21]. Referenţialul şi aparatul critic sunt pierdute, undeva, pe drum. Iată, cu adevărat, „omul nou”, creat prin sociologia contrafăcută a ideologiei staliniste, ce trăieşte bine-mersi în modernitate, la mult timp după aşa zisa dispariţie a regimului comunist. Dar asta nu e ceva nou, căci însuşi Dostoievski ne arată că demonii au ca scop zdruncinarea sistematică a temeliilor prin vanitate sau ticăloşire.
Personal, asta mi se pare una din cele mai grave chestiuni cu care suntem forţaţi să convieţuim, mai gravă chiar decât rata explozivă a şomajului la nivel naţional sau internaţional, în special în rândul tinerilor (de care, apropos, nimeni pe la noi nu iscă o vorbă la nivel instituţional)[22]. Cine îţi mai este depozitarul avântului şi entuziasmului, atât de necesare îndreptării, dacă tinerii sunt morţi (oricât ar fi de inteligenţi), iar clasa de mijloc lipseşte cu desăvârşire? În aceste vremuri, care mai sunt proiectele cu rost pentru care oamenii îşi mai pot asuma o luptă, fie ea cu mintea sau cu sufletul, din simplul fapt că aceştia ar mai crede în ele? Cam greu să depăşeşti nivelul unui Like pe feisbuc. Pe tinerii morţi îi poţi identifica uşor, după goliciunea privirii şi deruta acţiunilor. Îi văd zilnic pe la ore. Recompensaţi să fie deconstructivişti, post-moderni şi agresivi, rămân fără rădăcini şi se usucă rapid, consumându-şi potenţialul. Adică viitorul. Mereu i-am asemuit, ca responsabilitate şi tehnicitate necesară, cu piloţii de pe avioanele de vânătoare, care sunt forţaţi, pe vreme nefavorabilă şi pe timp de noapte, să aterizeze cu o viteză de 250 km/h pe pista portavionului lungă de doar ~100 m. Dacă îţi pierzi cumpătul, dacă nu gândeşti în context şi dacă îţi pierzi linia orizontului, ai murit. Ba mai mult, distrugi o întreagă structură socio-economică şi militară, în valoare de sute de milioane de dolari. Dacă nu îţi vezi de treabă, dacă nu te vaccinezi din timp, te sinucizi, dar mai şi tragi (în jos) după tine, prin superioritatea ta, pe ceilalţi. Simplu. Cam puţini oameni fac faţă aterizării pe pistă. Mai mult, aşa cum am aflat recent cu mâhnire, majoritatea dintre aceştia sunt „fericiţii” posesori ai unor „siguranţe chinezeşti” ce se ard uşor, la prima variaţie de tensiune. Dar poate că mai avem timp, poate că nu am ajuns încă, la nivel de masă, în momentul dincolo de care omul nu se mai poate re-întoarce către sine (adică atunci când refuză să îşi mai ceară iertare faţă de Dumnezeu şi faţă de apropele).
Aşadar, trebuie să începem a cultiva boieria. Pentru că această stare ţine de felul în care „primeşti”, şi nu de cât sau ce anume „oferi la schimb”. „Raiu’ e ce faci şi iadu’ tot la fel. Ce dai aia iei”, îi spunea o ţărancă lui Bernea prin anii 70[23], în cercetările sale pe teren, o replică în stare să revoluţioneze întregi sisteme filozofice. Cum se face asta? Din păcate este un proces anevoios, de lungă durată, dar încă reversibil/posibil.
Experienţa mea personală din ultimii doi ani cu dna Mariuca Vulcănescu pe de o parte, dar şi cu ing. Gheorghe Cuţuliga pe de altă parte (ca să dau doar două exemple) m-a învăţat că relaţiile faţă către faţă şi exemplul personal conduc la o primă etapă a treziei din somnolenţa acută, şi asta pentru că „talpa ţării” nu e plină de proşti, ci doar de oameni neîndrumaţi de astfel de modele, lăsaţi în plata Domnului. Și asta nu ar fi încă o problemă dacă… nu s-ar încerca simultan şi confiscarea lui Dumnezeu din societate. Dar asta este altă discuţie.
An de an am discuţii cu studenţii, care-mi spun cu o lejeritate debordantă că trecutul nu contează şi că istoria pe ei nu îi interesează. De fiecare dată am încercat să le transmit că rolul experierii celuilalt e să te cutremuri, că istoria nu e altceva decât o întâlnire a noastră cu noi înşine. Nu ai cum să nu te cutremuri când stai de vorbă cu un om cu ochi senini şi suflet ocolit de încrâncenare de care afli din întâmplare (căci nu se „laudă”) că a făcut lagăr degeaba, sau când îţi plânge în faţă un supravieţuitor al perioadei ‘40-‘44 din Ardealul ocupat. La fel, te cutremuri când stai de vorbă cu un om de o cultură incredibilă, prin a cărui casă s-au perindat mai marii noştri intelectuali din perioada interbelică (medici, ambasadori, ingineri, generali etc.). Și te mai cutremuri când legi istoria obiectivă de cea personală. Zilele trecute, într-o doară l-am întrebat pe tata dacă străbunicul a luptat în război. Și a zis că da. Ba mai mult, pentru faptele sale de pe câmpul de luptă a primit medalia de merit, ţintită-n piept de însăşi Regina Maria, în timp ce fratele lui nu s-a mai întors de la Cotul Donului. Ei bine, până în momentul acela am considerat-o pe regină un model, i-am citit din scrieri, iar pe cei din armată i-am considerat eroi, gândindu-mă deseori cu groază la măcelul de la Stalingrad. Mi s-a-ndreptat coloana atunci când am aflat. Brusc. Iar din acel moment, pe regină am îndrăgit-o şi mai tare, iar pe străbunicul, pe care nu l-am apucat, l-am ridicat la rang de erou personal. Iată o experienţă directă, care te cutremură, dar care nu presupune neapărat alăturarea fizică, ci doar sufletească. Dacă nu te cutremuri, înţelegi doar raţional, şi atunci eşti supus schimbării de 180 de grade pentru că siguranţa poate fi uşor zdruncinată dacă nu are o rădăcină, aşa cum prea mulţi colegi sau studenţi au păţit-o în faţa ochilor mei, devenind din apărători, veritabili torţionari.
Experienţa personală, dacă este interiorizată şi găseşte un teren fertil, atunci va duce în mod necesar la două alte etape. Prima este dezvoltarea prin imitaţie, odată ce modelul ţi-a fost servit. Însă imitaţia nu poate produce prea multă dezvoltare, aşa cum ştim încă de la junimişti, pentru că procesul trebuie interiorizat. Aşa ajungem la etapa ultimă, cea a datului măsurii. Acesta este momentul în care se opreşte acumularea de peste timp, dirijată de modelele cu care intri în contact direct şi care te transfigurează. Astfel, poate începe perioada marilor sinteze, în care trebuie să îţi dai măsura, în care trebuie să justifici investiţiile (materiale sau sufleteşti) făcut de alţii în şi pentru tine. Cu alte cuvinte, aşa cum cineva apropiat îmi tot spune de ani de zile, ca răspuns la lipsa de ordine şi aglutinare: tot ce trebuie să faci este să îţi vezi de treabă. Altfel, dacă nu începem rapid cultivarea boieriei, vom avea de-a face cu generaţii întregi de autişti, incapabili să trăiască în lume, pentru lume.
De ce ar fi dreapta însărcinată cu o asemenea responsabilitate? Simplu, pentru că ea are ataşate tradiţia, cultura, nobleţea şi morala. Dar s-a ales praful de pe tobă … şi de dreapta românească (ce, culmea, azi e „la modă” dar cu „prinţipii” stângiste evidente şi confuzii doctrinare hilare). Elitele de dreapta trebuie să se dumirească pentru că trebuie să se reîntoarcă la aplicarea dreptei prin faptă, nu prin vorbă. Dar ce tradiţie dacă dăm în ţărani şi vrem să îi transformăm în fermieri, un cu totul alt dat antropologic peste noapte? Ce cultură dacă pe marii oameni ai perioadei interbelice îi etichetăm ca fiind legionari şi îi aruncăm la coşul de gunoi al istoriei? Ce spiritualitate dacă ne legitimăm social prin atacuri acide la adresa Bisericii? Ce nobleţe dacă facem afaceri cu statul şi creştem decalajele socio-economice în numele „Europei” şi al dezvoltării? Ce morală, dacă ne este atât de greu să scoatem la suprafaţă ororile comuniste şi reţelele de control ale României prin intelectualii-copii de sovietici veniţi pe tancuri la noi în ţară? Dovada că nu avem o structură reală şi coerentă a dreptei în România e că, prin filiera globalismului, au dispărut meserii de bază (şi, implicit, ierarhii sociale elementare) precum cea de ceasornicar, sau de cizmar, şi că nimeni nu le duce lipsa. A trebuit zilele trecute să aştept 2 ore să vină din pauză ceasornicarul, un bătrân încăpăţânat să ţină deschis magazinul, căci alternativă nu aveam. Ori aşteptam să îmi pună o nouă baterie, ori aruncam la gunoi ceasul şi luam unul nou.
Pentru ca proiectul boieriei să fie viabil, Dreapta trebuie să fie aşezată clar în termenii lui Țuţea: între neam şi Dumnezeu. Tot aud în jurul meu, de la exponenţi ai intelligentsiei cu pretenţii de intelectuali, de acţiunile dreptei în sus şi-n jos. Dar dreapta de care auzim n-are nici în clin nici în mânecă cu ideal-tipul unei astfel de politici. Nimeni nu contestă privatizarea (ca act în sine) decât după mult timp de la „ţepuirea” statului. Nimeni nu pune la îndoială intenţiile Europei înainte de integrare. Nimeni nu mai promovează proiecte naţionale (în afară, evident, de salvarea uimitoare a stângii în privinţa micilor – sic!). Nimeni nu comentează costurile integrării şi modernizării. Nimeni nu dă doi bani pe educaţie şi cultură, darămite pe tradiţie. Și nimeni nu are o viziune economică care să depăşească nivelul creierului de bibilică („tăiem, tăiem, tăiem!”, „austeritate”, „blocare posturi”, „împrumuturi!”), aventurându-se dinspre zona destinată exclusiv fiscalităţii înspre cea a agriculturii sau industriei din perspectiva producţiei. Dar ce să cerem, dacă „Europa” în sine este atât de „la stânga”, că demonstrează, prin abordarea marxistă ascunsă sub etichetele multiculturalismului, corectitudinii politice sau feminismului, o incultură crasă, numai dacă ne gândim la consecinţele ultimilor 70 de ani?!
Ce se alege după noi? Am spune că praful de pe tobă. Dar nu o facem, pentru că (încă) mai avem nădejde că reversibilitatea e o opţiune şi că mai este timp să ne putem împlini destinul dacă redevenim boieri.
[1] Țărancă în anii ’60 – Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 176
[2] Până și Heidegger, un ateu convins, pune paradoxal în centrul universului social o substanță necesară numită grijă: „Fiinţarea care poartă numele de fapt-de-a-fi-aici-ca-loc-de-deschidere este una «luminată». … Ceea ce luminează în chip esenţial această fiinţare, cu alte cuvinte ceea ce o face pentru ea însăşi deopotrivă «deschisă» şi «clară» a fost determinat ca grijă …” Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Humanitas, Bucureşti, 2006, p.464 [350]
[3] „Există azi, pretutindeni în jurul nostru, dovezi incredibile ale consumului şi abundenţei, rezultate din multiplicarea obiectelor, a serviciilor, a bunurilor materiale, şi care reprezintă o mutaţie fundamentală în ecologia speciei umane. La drept vorbind, oamenii care duc o viaţă opulentă nu mai sunt înconjuraţi, ca până acum, de alţi oameni, ci de OBIECTE”. Baudrillard, Jean, Societatea de consum: mituri şi structuri, Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 29
[4] Vezi Thorstein Veblen, The Theory of the Leisure Class (1899) – „emulația pecuniară” și Erving Goffman, The Presentation of Self in Everyday Life (1959) – „jocul de scenă”
[5] „Manifestările specifice de abandon şi de autocontrol sînt caracteristice unei societăţi în proces de dezintegrare. … Înţelegem prin abandon o stare sufletească în care antinomia este acceptată în mod conştient sau inconştient, în teorie sau în practică, drept un substitut al creaţiei.” – Toynbee, A.J. , Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de D. C. Somervell, Humanitas, București, 1997, p. 586, sn.
[6] The Economist, The fad for functional foods. Artificial success. The popularity of “natural” food spawns an unnatural response, 24 Sept 2009
[7] Gândul, „Petrecerile cu cartofi prăjiţi”, un trend printre tinerii asiatici. Cât a cheltuit un grup de tineri într-un restaurant McDonald’s numai pe cartofi, 2 martie 2013
[8] Mediafax, Haina care „îmbrăţişează” ca o iubită, creată de un grup de studenţi japonezi, 8 apr 2013
[9] Mills, C.W, Imaginația sociologică, Ed. Politică, 1975
[10] Mihai Eminescu, Educaţie şi cultură (ms.) în Opere, vol. IX, p. 446
[11] Lewis, Oscar, The Culture of Poverty (1986) în Richard T. LeGates, Frederic Stout (eds.), The City Reader, Routledge, NY, 1997
[12] A se vedea poezia Ai noștri tineri (Opere, vol. IV, p. 252), sau articolul Icoane vechi și icoane nouă: „Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită” (Opere, vol. X, p. 17).
[13] Întreaga sociologie a lui Eminescu („barbarizarea” și „pătura superpusă”), Rădulescu Motru („pseudocultura/semibarbaria”), Zeletin („arderea etapelor”) sau Constantin Dobrogeanu Gherea („neoiobăgia”) vorbesc despre costurile sociale atașate procesului de modernizare.
[14] Manoilescu, Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G.Delfras, Bucureşti, 1941
„[A]ceasta trebuie să o spunem cu o mare tristețe românească – burghezia noastră nu are sub raportul sufletesc o superioritate absolută și nici măcar una relativă, în comparație cu masele populare. Burghezia noastră n-are generozitate, n-are caracter, n-are ținută“ (p. 351). „Noi nu vom avea o elită până când nu vom avea destui oameni capabili să-şi susţină convingerile, să sufere pentru ele şi să se afirme în viaţa publică prin caracter” (p. 286-287).
[15] Conceptul de decolare economică l-am împrumutat de la W.W. Rostow, Les Etapes de la croissance économique, Editions du Seuil, 1963, p.18: «Le démarrage est la période pendant laquelle la société finit par renverser les obstacles et les barrages qui s’opposaient à sa croissance régulière [«auto-entretenue» – p.87]. Les facteurs de progrès économique, qui jusqu’ici n’ont agi que sporadiquement et avec une efficacité restreinte, élargissent – p.19 leur action et en viennent à dominer la société. La croissance devient la fonction normale de l’économie. Les intérêts composés s’intègrent dans les coutumes et dans la structure même des institutions».
[16] Hirschman, Albert O., Essays in Trespassing. Economics to Politics and Beyond, Cambridge University Press, 1981, pp. 155-157
[17] Cel mai recent exemplu poate fi găsit în Adevărul, Vintilă Mihăilescu: „Nu mai există ţăran român“, 6 mar 2013
[18] Țărancă în anii ’60 – Bernea, 2005, p. 161
[19] Țărancă în anii ’30 – Bernea, 2005, p. 156
[20] Pareto, Vilfredo, The Mind and Society, New York: Harcourt, Brace, Javanovich, 1935
[21] Pareto, 1935, p. 2053
[22] Cea mai recentă analiză în acest sens este disponibilă în The Economist, Youth unemployment. Generation jobless. Around the world almost 300m 15- to 24-year-olds are not working. What has caused this epidemic of joblessness? And what can abate it? 27 Apr 2013
[23] Bernea, 2005, p. 91
