Rememorări de istorie politică post-decembristă şi gânduri despre un catehism politic naţional-creştin
I. Partidele politice post-decembriste şi falsa democraţie: politica de clan şi trădarea României
Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătuşarea unor energii populare, izvorâte din dorinţa cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria şi teroarea instaurate de dictatura lui Ceauşescu, cât a fost prilejul (după unii martori şi analişti, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eşaloanele II şi III din PCR şi Securitate de a prelua controlul asupra statului şi societăţii româneşti. Să rememorăm, fără pretenţia de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare naţională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluţie a Naţiunii Române şi Statului Român.
La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el şi acoliţii acestuia, bineînţeles!), în marele marasm al minciunii şi manipulării iniţiat, controlat cu abilitate de foşti înalţi activişti PCR, ex-ofiţeri şi agenţi ai Securităţii (răspândiţi în toate structurile statului şi societăţii, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupaţi oficial în Frontul Salvării Naţionale, s-a purtat o mare şi decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Naţiunea Română, a câştigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului naţional (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceauşescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în ţară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiţi, iar din exterior, de mari puteri politice, economice şi militare cu insterese geostrategice în România.
Bătălia a fost purtată împotriva susţinătorilor renaşterii partidelor istorice şi revenirii Majestăţii Sale Regele Mihai I în fruntea ţării – studenţi, intelectuali, preoţi, foşti deţinuţi politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din ţară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influenţa monarhiştilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenţionate de FSN (”Vine Regele cu moşierii şi patronii să ne ia pământurile şi fabricile!”) şi în condiţiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susţinător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălaţi la trup, dar spălaţi la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piaţa Universităţii (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade şi la excesele anti-româneşti şi anti-democratice comise de regimul Iliescu), deşi este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democraţii reale în ţară depuse de partidele istorice, de societatea civilă şi mişcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenţilor şi intelectualilor bătuţi până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.
Bătălia pentru (re)naşterea unei clase politice româneşti liberă de influenţele ex-PCR şi ale ex-Securităţii a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societăţii civile şi în cabinetele ministeriale. Ion Iliescu şi camarila sa au folosit un mecanism pe cât de diabolic, pe atât de eficient, pentru a compromite reformarea, exorcizarea vieţii politice româneşti şi democratizarea societăţii noastre. Tensiuni şi sciziuni provocate în interiorul partidelor istorice, dosare de securitate trunchiate, aruncate pe piaţă pentru compromiterea liderilor opoziţiei, felurite alte acţiuni de manipulare au fost dublate de măsuri economice menite pe de o parte, să amorţească reacţia maselor de salariaţi (trimiterea acasă cu lunile a salariaţilor agenţilor economici de stat, dar cu plata a 75% din salariu, încurajându-se lenea şi dependenţa de statul paternalist, compromiterea mişcării sindicale prin coruperea liderilor, prin politizarea şi subordonarea sindicatelor faţă de interesul de partid, susţinerea de la bugetul statului a întreprinderilor de stat nerentabile ori căpuşate de firmele private ale celor din conducerea lor, dezvoltarea unei birocraţii administrative plătită din bani publici, printr-o creştere a ei cantitativă, defel calitativă, supusă doar logicii sinecurilor de partid etc.), iar pe de altă parte, să favorizeze apariţia unei clase sociale formată din capitalişti obedienţi partidului, finanţatori şantajabili ai campaniilor electorale şi parteneri discreţi la jefuirea bugetului de stat (vezi, de exemplu, celebra, ipocrita şi anti-naţionala metodă MEBO de privatizare şi activitatea anti-naţională a Fondului Proprietăţii de Stat care au permis înstrăinarea celor mai importante industrii ale ţării în mâinile mafiei de partid ori acordarea de credite neperformante pe criterii de clientelă politică de căte bănci cu capital de stat, precum BRCE-Bancorex, care a sfârşit prin a fi devalizată).
Paradoxal, însă, puternicul şi aparent invincibilul regim Iliescu suferă o înfrângere severă în alegerile din 1996 şi CDR ajunge la guvernare. Bucuria multor români, care au dansat în pieţele oraşelor pentru a sărbători victoria CDR, se va transforma rapid în dezamăgire, iar mai apoi, în lehamite. De fapt, regimul Emil Constantinescu este cântecul de lebădă al partidelor istorice. Preşedintele Constantinescu, lider şi simbol al CDR, este învins nu atât de ”mafia gulerelor albe” din ministere şi direcţii publice (unde CDR a fost incapabilă să lanseze reforma, cei 15.000 de specialişti promişi în campania electorală lipsind la apel), cât de o mafie naţională, extrem de bine organizată, formată aproape conspirativ din politicieni ai PDSR, baroni locali (finanţatori şi deopotrivă, beneficiari ai PDSR), oameni de presă (mercenari ai PDSR) şi diferiţi factori de influenţă din unele instituţii ale statului pe care CDR şi Preşedintele Constantinescu nu au reuşit vreodată, cu adevărat, să le supună controlului Parlamentului şi Guvernului. Nu în ultimul rând, trebuie amintit şi rolul toxic, extrem de nociv pe care l-a avut Partidul Democrat (aliat al CDR la guvernare), prin vârful de lance Traian Băsescu (pe atunci ministru al transporturilor şi autor moral al căderii guvernului Victor Ciorbea!), la eşecul regimului Emil Constantinescu şi implict, la spulberarea oricărei speranţe că partidele istorice pot avea un rol determinant în reformarea morală a vieţii politice din România.
Dispariţia, aproape la propriu, a partidelor istorice de pe scena politică românească (PNL şi PNŢ din prezent sunt orice, numai partide istorice nu!), a oferit spaţiu de manevră confruntărilor dintre cele două aripi ale fostului FSN, anume gruparea PDSR/PSD (formată din ucenicii în costume social-democrate ai ”Tătucului” Ion Iliescu) şi gruparea FSN-PD (constituită din reformiştii susţinători ai capitalismului de partid, conduşi din 2001, cu mână fermă, de Traian Băsescu şi camarila acestuia).
Guvernarea Adrian Năstase, instaurată după dezastrul CDR, deschide o nouă pagină întunecată în istoria recentă a Marii Trădări Naţionale post-decembriste. Răsfoind statisticile şi presa acestei perioade, observăm, alături de corupţie, de jefuirea bugetului statului, cum fenomenul înfeudării resurselor naţionale către multinaţionale sau puteri străine se accelerează, se realizează de acum la lumina zilei, sub pretexte de tipul ”aşa vrea UE”, ”este necesar procesului de aderare la UE” etc. Sunt privatizate mari întreprinderi de stat, sub lozinca salvării de la faliment, dar în fond, la presiunea unor interese private străine şi anti-naţionale (ca exemplu, Combinatul SIDEX este vândut cu doar 70 de milioane de USD, demers aparent salvator, în condiţiile în care firmele-căpuşă de partid provocau pierderi de 1 milion USD pe zi; după un an de la privatizare, combinatul este pe profit, profit cel puţin egal cu pierderile pe care le provoca anterior bugetului de stat, dar care profit intră nu în visteria Naţiunii Române, ci în conturile lui Mitaal Steel, altfel spus banii pleacă peste hotarele ţării, nimic schimbat faţă de situaţia anterioară, doar buzunarul destinatar). Apar ”băieţii deştepţi” din energie (”băieţi” care au fost preluaţi apoi de aproape toate guvernările, ca finanţatori de partid şi asociaţi la jefuirea acestei importante resurse naţionale care este energia), se adoptă cadrul legislativ care permite apariţia ”pensiilor nesimţite”, iar ca ”bomboană pe coliva” jafului, în 2004 guvernul Adrian Năstase va semna contractul de realizare a Autostrăzii Transilvania cu compania americană Bechtel, cea mai scumpă inexistentă autostradă din istorie, bani de la bugetul naţional pentru satisfacerea intereselor americane în România.
Degradarea democraţiei, atâta câtă exista în România începutului anilor 2000, presiunile venite din partea unor forţe externe, care nu mai vedeau în guvernarea Adrian Năstase/PSD decât un instrument epuizat, nefolositor, au determinat o regrupare spectaculoasă a Opoziţiei. Într-o alianţă contra naturii (identică cu ceea ce azi numim USL), Partidul Democrat al lui Traian Băsescu formează împreună cu Partidul Naţional Liberal al lui Tăriceanu (controlat, în fapt, de magnatul Dinu Patriciu) ceea ce s-a numit Alianţa ”Dreptate şi Adevăr”. Victoria Alianţei D.A. şi alegerea lui Traian Băsescu ca Preşedinte al Republicii, reprezintă începutul ultimei etape a fenomenului post-decembrist de înrobire a Naţiunii Române şi de privatizare a Statului Român în folosul clanurilor de partid.
20 decembrie 2004, data la care Traian Băsescu îşi începe primul mandat ca preşedinte al Republicii, reprezintă momentul de la care istoria vieţii politice româneşti se scrie fatal şi degradant sub semnătura, mai mult sau mai puţin vizibilă, a acestui fost căpitan de vapor, unul dintre cei mai abili şi poate cel mai puternic (nu în sensul democraţiei şi interesului naţional, ci al tradiţiilor fanariote trădătoare) şef al Statului Român de la Nicolae Ceauşescu încoace.
Această ultimă parte a istoriei postdecembriste o ştim cel mai bine (la nivel de memorie personală) şi deopotrivă, o cunoaştem cel mai puţin (ca surse documentare, ca dovezi directe despre trădările succesive ale interesului naţional), astfel că ne rămân la îndemână doar efectele (atâtea câte sunt vizibile imediat şi incontestabil) asupra vieţii de zi cu zi a Naţiunii Române. Nu insistăm în detalii, spunem doar că forţele au rămas cele ştiute, câteva clanuri de politicieni fără scrupul care se luptă pentru a deţine puterea discreţională asupra Ţara, animaţi nu de sentimentul datoriei naţionale ori al loialităţii faţă de statul român şi naţiune, ci doar de lăcomia după avere nemuncită şi putere cvasi-totalitară asupra semenilor. România este în prezent mai mult ca oricând în istoria ei, un teritoriu deschis pentru colonizare şi pentru intervenţii străine anti-naţionale distrugătoare, ca efect ultim şi devastator al trădării comise de clasa politică.
Sintetizând, se poate afirma că politica de clan promovată de partidele politice din România post-decembristă (este tot mai dificil să le numim ”româneşti”, dată fiind trădarea comisă faţă de interesul naţional) se caracterizează prin mai multe linii de forţă (cu menţiunea că lucrează complementar şi concertat împotriva interesului naţional, fără a se putea afirma că există vreo ierarhie a acestora).
Cea dintâi şi cea mai importantă este exprimată de procesul de privatizare a Statului Român, prin aceasta înţelegând subordonarea instituţiilor şi resurselor statului intereselor unor grupuri private cu interese contrare, inclusiv ilegale, celor ale Naţiunii şi Statului. Din acest proces de privatizare a statului au rezultat fenomene precum corupţia din administraţia publică, distrugerea economiei româneşti, prin privatizări ilegale, anti-naţionale, cedarea resurselor naturale româneşti unor forţe externe, în condiţii absolut dezavantajoase pentru statul român etc.
O a doua forţă nocivă a fost aceea a deteriorării permanente a nivelului de educaţie şi sănătate a naţiunii române. Sistemul de educaţie a fost politizat, actul de educaţie şi baza lui materială au fost deteriorate permanent, calitativ şi cantitativ, universităţile româneşti au fost politizate şi aşezate sub controlul unor clanuri corupte şi incompetente, sistemul de sănătate a fost politizat şi aproape distrus, sub pretextele ”moderinzării” ori ”armonizării la legislaţia europeană”. Rezultatele sunt ştiute: sute de mii de elevi şi studenţi cu un nivel de cunoştiinţe scăzut, inutili pentru propria persoană şi pentru societate, exodul tinerilor capabili, fie studenţi, fie profesori universitari, ingineri, informaticieni, medici etc. în Occident. Românii au acceptat să se transforme treptat într-o masă de liberţi semi-analfabeţi, fără vreo viziune morală asupra vieţii, fără vreun gând de a-şi redobândi demnitatea naţională.
Acţiunea în complementaritate a acestor două forţe se exprimă şi prin determinarea/obligarea românior de a părăsi ţara şi a se strămuta economic, aşa-numitul fenomen al migrării economice. Aproximativ trei milioane de români au emigrat din cauza sărăciei din ţară şi sunt într-un lent, dar ireversibil proces de de abandonare a diferitelor caracteristici naţionale (limba, tradiţiile, poate chiar şi credinţa). Fiinţa Naţiunii Române pierde sânge şi suflet, se epuizează în fiecare deceniu, inclusiv sub aspect demografic (a se vedea regresul numeric al Naţiunii Române în statisticile recensămintelor operate după Decembrie 1989).
O a treia forţă toxică se exprimă prin permanenta imixtiune a puterilor politice, militare şi economice străine în viaţa Statului Român şi a Naţiunii noastre. Procesul de aderare a României la NATO şi UE a fost marcat, fundamental, de subordonarea interesului naţional faţă de interese străine. Statul român este membru cu drepturi depline şi egale în aceste două entităţi supra-statale doar pe hârtia tratatelor şi acordurilor internaţionale semnate. Realitatea este aceea a compromisului grav în detrimentul interesului naţional. Oferim foarte mult (ca resurse şi ca renunţare la demnitatea naţională) acestor entităţi supra-statale şi primim infinit mai puţin în schimb.
Stat de mâna a doua, poate chiar a treia, în UE şi NATO, România nu a înregistrat, deocamdată, decât beneficii teoretice (apartenenţa la un spaţiu de securitate militară garantată, membră în marea familie eurpeană etc.), căci în practică, viaţa cetăţeanului român este lipsită de orizontul unui ”mai bine” material şi spiritual imediat şi previzibil.
O a patra forţă distructivă, poate cea mai periculoasă, se exprimă prin diluarea valorilor spirituale naţionale şi importul unor valori străine spiritualităţii româneşti. Înţelegem prin fenomenul de diluare a spiritualităţii naţionale acele căderi mai mari sau mai puţin mari de la perceptele morale ale Credinţei Creştin-Ortodoxe. În date statistice acest fenomen se exprimă prin informaţii precum: România – locul 5 în UE şi 6 în lume la avorturi comise la cerere, România – locul 1 în Europa la fete minore rămase însărcinate ori România – locul 1 la corupţie în UE etc. O mare parte din responsabilitate pentru acest fenomen de degradare a vieţii morale a Naţiunii Române (care fenomen exprimă de fapt încălcarea gravă a poruncilor dumnezeieşti vechi şi nou testamentare) o are clerul ortodox. Eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române şi cunosc destul de bine atât virtuţile preoţimii noastre (sunt împotriva oricărei generalizări, mai ales aceleia care vrea să inducă imaginea unui cler decăzut şi iremediabil rătăcit!), cât şi căderile. Dacă în parohii, prin spitale, în unităţi militare ori în mânăstiri se pot găsi mulţi preoţi, monahi şi monahii care slujesc curat, loial şi cu asumarea stării de jertfă credinţa noastră în Hristos, în administraţia bisericească şi în învăţământul teologic nu aflăm o suficientă voinţă de a transforma societatea românească după chipul Bisericii, iar nu Biserica după chipul lumii.
Dimpotrivă, relaţia post-decembristă a administraţiei bisericeşti cu statul şi cu societatea românească a fost şi este marcată de o neutralitate faţă de vremelnicii şi nemerituoşii stăpâni ai Ţării, cu mult mai binevoitoare decât îngăduie Canoanele Bisericii Ortodoxe. Lipsită de glasul profetic, care se face auzit mai mult dinspre curajoasele organizaţii neguvernamentale creştin-ortodoxe şi prin predica unor preoţi şi călugări mai puţin timoraţi de oarba disciplină administrativă bisericească, decât de la înălţimea scaunelor eparhiale, Biserica este supusă pe de o parte, unor puternice atacuri venite din partea ateilor şi pan-europenilor păgâni, iar pe de altă parte, unei deteriorări tot mai accentuate a imaginii şi influenţei sale în societate.
Succesul accesării de fonduri europene pentru diferite proiecte sociale (multe dintre acestea însă enclavizate în centre sociale moderne, fără contacte directe şi eficiente cu viaţa şi sărăcia parohiilor), ofensiva construirii de biserici şi mânăstiri, proiectul unei mari (unii ar spune prea mari) Catedrale Naţionale, nu pot compensa tăcerea, uneori parcă vinovată, alteori parcă de complicitate, a cvasi-majorităţii clerului ortodox în faţa degenerării şi rătăcirii spirituale a Naţiunii Române.
Tăcerea sau rostirea doar în şoaptă a Învăţăturii lui Hristos din partea clerului ortodox a permis importul unor valori străine spiritualităţii noastre, precum conceptul secular al separării totale a Bisericii de Stat (nu doar sub aspectul relaţiei financiare, care este discutabil şi care ar putea genera eventuale efecte benefice pentru independenţa reală a Bisericii, ci mai ales din perspectiva exilării actului de credinţă exclusiv în spaţiul privat, prin eliminarea definitivă şi totală a credinţei din spaţiul public) ori comportamentele considerate imorale de Credinţa Creştin-Ortodoxă, dar promovate acum ca fiind parte a moralei publice, a firescului general acceptat (cazul homosexualităţii, a căsătoriei homosexuale, dar şi ideea că prostituţia trebuie oficializată ca profesie ori că drogurile uşoare pot deveni marfă legală).
Recentele reacţii ale Patriarhiei, în contextul aşa-zisei dezbateri privind viitoarea Constituţie, în apărarea familiei creştine au fost destul de tardive şi mai ales, au fost fără efect (Comisia pentru revizuire a acceptat iniţial propunere Bisericii, dar ulterior a revenit şi a respins amendamentul care definea corect familia ca formată din bărbat şi femeie), situaţie care a indus imaginea (poate reală, poate nu) a unei participări decorative, fără vreo influenţă ori vreun rol real, a Bisericii în respectiva dezbatere.
Concluzionând, afirmăm că România este lipsită de independenţă statală şi politică, Statul Român fiind controlat de o clasă politică trădătoare, că resursele noastre naturale sunt deţinute de corporaţii străine şi potrivnice interesului naţional, că viaţa noastră spirituală este în rătăcire, că România nu este călăuzită de o viziune naţională în care să-şi fi găsit expresia voinţa Naţiunii Române de a-şi redobândi demnitatea, locul de cinste şi de forţă pe care îl merită în rândul naţiunilor europene.
Naţiunea Română are nevoie grabnică de o renaştere a elitei sale spirituale, culturale, politice şi economice, o elită care aplicând o viziune naţională şi creştină asupra bunei chivernisiri a Ţării, să-şi asume modelul hristic al spălării picioarelor, adică slujrea jerfitoare a lui Dumnezeu şi a Neamului care ne-au dat viaţă.
II. Gânduri despre un Catehism politic Naţional-Creştin ca viziune pentru o Românie creştină şi deopotrivă europeană
Asumarea unei viziuni naţional-creştine înseamnă asumarea unei sincerităţi totale, poate chiar dureroase, în demersul de repoziţionare a Naţiunii Române pe marea scenă a naţiunilor lumii.
De aproximativ 15 ani, românilor li se vorbeşte despre globalizare, despre uniformizarea valorilor ca unică modalitate de comunicare şi împreună vieţuire a naţiunilor, despre aşa-zisa obligatorie armonizare a tradiţiilor locale cu valorile rituos proclamate ca universale ale Drepturilor Omului, despre necesitatea renunţării la orice cadru economic naţional în numele libertăţii de iniţiativă economică şi al idealului pieţei libere, care singure ar fi suficiente pentru atingerea prosperităţii, despre acceptarea oricăror comportamente sociale, oricât de exotice ori de păcătoase ar fi, în temeiul principiului diversităţii, despre renunţarea la părţi masive din suveranitatea naţională, dar şi din etosul naţional, ca preţ al aşa-ziselor beneficii ale ”integrării” şi ”securităţii” în mecanismele europene şi globale.
Ofensiva acestui sincretism total, care acţionează de această dată nu asupra vreunei dogme ori canon, ci doreşte asimilarea, prin pervertire sau totală transformare, a tuturor expresiilor interioare şi exterioare ale fiinţei Naţiunii Române – stat, credinţă, cultură, tradiţii, rersurse naturale, financiare şi umane etc. – nu a aflat în România postdecembristă vreo forţă care să i se opună, cel puţin nu a aflat până acum.
Prin ce anume se poate defini o astfel de forţă naţional-creştină defensivă şi totodată, contraofensivă de renaştere naţională şi statală, de reafirmare a fiinţei Naţiunii Române?
Înainte de toate, afirmăm că temelia Naţional-Creştinismului este Credinţa Creştin-Ortodoxă, asumată curat, fără excese în manifestarea ei, dar şi fără renunţări conjuncturale la părţi ale acesteia. Asumarea credinţei este la acest moment, insuficientă, iar dacă privim la starea de imoralitate în care zac poporul şi conducătorii cetăţii româneşti (avorturi, furturi, lene, ipocrizie, minciună, laşitate, corupţie, desfrânare etc.) putem spune că pe alocuri, această asumare este dacă nu inexistentă, cel puţin fariseic exprimată.
Viziunea Naţional-Creştină asupra chivernisirii Ţării şi propăşirii Naţiunii Române presupune existenţa unei Biserici Creştine active nu numai în spaţiul social, luptând cu efectele sărăciei, ale bolii trupeşti şi sufleteşti, ci mai ales în agora cetăţii, luptând pentru a combate cauzele acestora, acolo unde acum se supun dezbaterii şi feluritelor presiuni valorile morale şi marile proiecte ale Naţiunii, prezenţa Bisericii fiind obligatoriu ferită de a rătăci în atitudini protestante ori de a înţepeni în comportamentele aristocratice ale piramidei catolice papale.
Altfel spus, o mişcare naţională care să promoveze o viziune Naţional-Creştină are nevoie de cei mai buni creştini (ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi mireni) pe care îi poate afla în Biserica Ortodoxă Română, ca premiză necesară a unei obligatorii reaşezări morale a acţiunii misionare, a implicării sociale şi civice, a mărturisirii lui Hristos în cetatea românească. Atunci când se va dobândi implicarea unei preoţimi după chipul lui Hristos, atât cât îngăduie firea omenească, în demersul de renaştere naţională, vom spune că Naţional-Creştinismul românesc va avea acea garanţie că nu va rătăci în grava erezie a transformării Credinţei Creştine-Ortodoxe în doctrină politică. Căci Naţional-Creştinismul, deşi doritor în a ameliora starea materială a Naţiunii Române, de a-i redobândi demnitatea şi locul de onoare în rândul naţiunilor lumii, are un scop dincolo de această lume, pe care îl afirmă, oricât de dificil şi de incomod i-ar fi în contextul actual al luptei de idei cu alte viziuni spirituale ori politice asupra destinului Naţiunii noastre.
Naţional-Creştinismul are ca scop final nu o victorie – fie ea economică, militară, politică, spirituală ori culturală – a Naţiunii Române asupra altor naţiuni, ci dobândirea mântuirii în Hristos a Naţiunii Române, atât sub aspectul cuprinzător al Naţiunii, cât şi al celui particular, dar nu limitator, al fiecărui individ care formează Naţiunea. O naţiune nu poate avea o viziune asupra propriului destin, nu poate concepe şi aplica un ”proiect de ţară” dacă nu are dobândită proprietatea şi uzul unei viziuni asupra relaţiei sale cu Dumnezeu. În istorie, naţiunile ori conglomeratele de naţiuni fără de Dumnezeu (că vorbim fie despre Sovietele staliniste întemeiate pe ateismul materialist-dialectic şi marxist-leninist, fie despre Germania hitleristă condusă după perceptele păgânismului nazist şi ale rasismului arian) au eşuat, au ajuns să comită crime înfiorătoare şi au pus în pericol civilizaţia umană prin caracterul lor anti-creştin. O lecţie pe care Uniunea Europeană pare că doreşte să o înveţe nu în adevăratele sale consecinţe, ci aplicând aceeaşi îndepărtare de Dumnezeu, de astă dată în numele unei egalităţi absolute între oameni (de altfel proclamată doar în scripte, căci realitatea social-economică europeană contrazice însăşi această egalitate de care se face atâta paradă) consideraţi a fi indivizi modelaţi nu după chipul lui Dumnezeu, ci după un arhetipal Om Nou, un semizeu autoproclamat care şi-ar afla doar în consacrarea propriilor patimi ca virtuţi, singura cale de a evita viitoare crime şi de a construi paradisul pământesc, un paradis închis între zidurile Noului Turn Babel.
Naţional-Creştinismul îşi află forţa în învăţătura lui Hristos, aşa cum a fost păstrată de Biserica Ortodoxă, şi opune egalităţii teoretice între oameni şi globalizării uniformizante, promovate de forţele seculariste şi ateiste, unicitatea fiecărei fiinţe umane încă de la procreare, universalitatea iubirii de Dumnezeu şi de semeni, care nu uniformizează, ci vede în fiecare om şi în fiecare naţiune o expresie, o manifestare a iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, iar mai presus de orice, Naţional-Creştinismul opune sentimentului de înstrăinare, de lipsă a oricărui ţel nobil şi sens al vieţii care chinuie societatea occidentală, sentimentul de apartenenţă a civilizaţiei umane, exprimată atât prin indivizi, cât şi prin naţiuni, la împreună lucrarea cu Dumnezeu, scopul final pentru umanitate şi implicit, pentru Naţiunea Română fiind a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Naţional-Creştinismul promovează deci, Naţiunea Română nu ca o enclavă a vreunei superiorităţi fals mesianice faţă de alte naţiuni, indiferent că această superioritate ar fi întemeiată pe ideea naţională, considerând naţiunea ca posesoare a unor calităţi pe care le-ar fi primit cu titlu de exclusivitate de la Creator ori că s-ar justifica prin conţinutul de adevăr al dogmelor credinţei pe care naţiunea respectivă şi-a asumat-o. Naţional-Creştinismul românesc porneşte de la un dat, de la o realitate istorică şi sprituală de necontestat, aceea că românii s-au format deopotrivă ca popor şi ca parte a Bisericii Creştine, fără să existe altceva decât o simultaneitate a acestor două procese istorice – formarea ca popor şi dobândirea calităţii de creştini. Naţiunea Română, ca formă superioară şi ultimă de manifestare a poporului român, poartă inevitabil trăsătura creştină şi nu poate renunţa la aceasta fără să-şi piardă identitatea.
Naţional-Creştinismul consideră că Naţiunea Română se poate defini ca atare numai şi numai dacă îşi păstrează Credinţa Creştină Ortodoxă ca modalitate de a explica viaţa, lumea, universul şi propriul său traiect istoric, la finalul acestuia fiind întâlnirea cu Dumnezeu, la Parusie şi Judecată.
Devine evident faptul că boala sufletească şi trupească în care zace Naţiunea Română şi Statul român, ca expresie lumească a naţiunii, îşi are originea nu în vreun context social-politic ori economic, ci în căderea românilor, păstorilor şi dregătorilor cetăţii româneşti de la Credinţa în Hristos. Mecanismele democraţiei româneşti sunt în stare de gravă avarie nu pentru că ar fi fost modelate de către legislator ca având o structură defectă, ci pentru că indivizii care trebuie să le pună în mişcare şi să beneficieze de rezultatul funcţionării lor, adică marea majoritate a cetăţenilor români, sunt bolnavi sufleteşte şi stăpâniţi de patimi, de păcate – minciună, lene, furt, ipocrizie, trădare, fariseism etc.
Reîntoarcerea la Hristos a românilor, asumată în chip real, nu festivist şi formal, reprezintă linia întâi a frontului pe care Naţional-Creştinismul îl deschide în marea bătălie a renaşterii naţionale.
Naţional-Creştinismul se defineşte, în al doilea rând, prin asumarea datoriei de a sluji Naţiunea Română, care reprezintă atât temei teoretic, cât şi finalitate practică a acestei slujiri. Slujirea naţional-creştină este însă total opusă doctrinelor partidelor politice şi promisiunilor electorale făcute de aceastea. Naţional-Creştinismul se raportează pe de o parte, la Naţiune ca la o entitate a cărei existenţă distinctă şi independentă, inclusiv prin expresia ei statală, este în afara oricărei negocieri, iar pe de altă parte, la individ din perspectiva apartenenţei acestuia la Naţiune, nu la vreo clasă socială, economică ori la un grup minoritar de etnie, limbă, credinţă etc. Binele individului se află în binele Naţiunii, iar prosperitatea Naţiunii se exprimă nu atât prin indicatori statistici, care nu înfăţişează cu adevărat felul în care bunăstarea a fost distribuită între membri naţiunii, cât prin starea de bogăţie materială şi spirituală întâlnită la marea majoritate a membrilor săi, a cetăţenilor Statului Român.
Naţional-Creştinismul nu face o delimitare între binele individului şi binele naţiunii, nu sacrifică vreuna din părţi în beneficiul celeilalte. Binele Naţiunii Române, atât cel material, cât şi cel spiritual, îşi are izvorul în aplicarea valorilor morale ale Credinţei Creştine Ortodoxe. Relaţiile sociale, economice, politice, culturale şi spirituale din Naţiunea Română trebuie să fie modelate în temeiul acestor valori morale creştine. Binele individului, inclusiv atunci când acesta nu împărtăşeşte exclusiv valorile creştine, este condiţionat de efectele moralei creştine asupra funcţionării statului şi societăţii şi poate fi limitat ori chiar refuzat atunci când încalcă această morală.
Naţional-Creştinismul consideră valorile morale ale Creştinismului Ortodox ca fiind superioare oricărei filosofii umaniste, seculare sau ateiste şi afirmă că aceste valori pot ocroti interesele oricărui individ care este parte a Naţiunii Române şi Statului Român, în măsura în care aceste interese nu sunt expresia vreunei patimi, a dependenţei de păcat.
În practică, se vor manifesta numeroase consecinţe ale asumării moralei creştine de către Naţiunea Română şi Statul Român în modul de reglementare a relaţiei dintre binele individual şi binele public. Să amintim câteva.
În economie – motorul lumesc al propserităţii materiale a oricărei naţiuni – Naţional-Creştinismul nu poate accepta un sistem întemeiat pe lăcomie, pe hoţie, pe nedreptate socială, combate deci viziunea capitalismului global, fără însă a se rătăci în vreun socialism ori comunism marxist. Libertatea individului de a prospera prin activităţi economice private va fi limitată însă atât de libertatea Naţiunii de a garanta o prosperitate pentru marea majoritate şi dacă este posibil, pentru totalitatea indivizilor care o compun, cât şi de obligaţia individului de a contribui la această prosperitate pe măsura bogăţiei pe care a reuşit să o acumuleze prin activitatea economică proprie.
Naţional-creştinismul promovează o economie naţională românească în arealul căreia orice prezenţă străină este îngăduită în măsura în care respectă interesele Naţiunii Române şi Statului Român şi contribuie la prosperitatea acestora, iar orice integrare a economiei naţionale româneşti în vreun spaţiu economic supra-statal va fi posibilă doar dacă astfel poate fi realizat interesul naţional.
În sfera drepturilor civile, Naţional-Creştinismul recunoaşte libertăţile de tot felul (de conştiină, de exprimare, de opinie etc.), dar condiţionează exprimarea acestora de armonizarea cu efectele valorilor moralei creştine în societate şi în stat. Principiul de judecare a acestei armonizări va fi cel creştinesc al condamnării păcatului şi iubirii celui păcătos. Astfel, pentru a exemplifica, promovarea unor comportamente imorale grave (precum avortul la cerere, căsătoria homosexuală, legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri uşoare) în numele libertăţii nu poate fi îngăduită într-o Naţiune creştină, Naţional-Creştinismul considerând că demersul respectiv este în afara drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În şirul de efecte pe care le va genera asumarea valorilor creştine de către Naţiunea Română şi Statul Român, se înscrie şi noul conţinut al relaţiilor dezvoltate de Statul Român cu diferite entităţi supra-statale. Naţional-Creştinismul consideră că Naţiunea Română şi Statul Român pot fi parte a oricărei structuri europene supra-naţionale şi supra-statale doar dacă li se respectă şi garantează trăsăturile caracteristice. Deja am afirmat că prima trăsătură, cea mai importantă, a Naţiunii Române este apartenenţa la Creştinismul Ortodox. Slujirea naţional-creştină se întemeiază pe această evidenţă şi o urmează în toate consecinţele ei.
Naţional-Creştinismul priveşte Naţiunea Română şi Statul Român ca entităţi cu drepturi egale în diferitele structuri supra-statale, drepturi exprimate în chip real, nu doar formal, cum se întâmplă acum cu noi în U.E. sau N.A.T.O. Aceste drepturi sunt firesc însoţite de anumite obligaţii asumate, însă cu limitarea/delimitarea impusă de principala caracteristică a Naţiunii Române – apartenenţa la Credinţa-Creştin Ortodoxă.
Rezultă, de exemplu, că Statul Român nu se poate implica în alt fel de războaie decât cele de apărare naţională, iar Naţiunea Română nu poate accepta să i se impună valori care contravin moralei creştine.
În al treilea rând, Naţional-Creştinismul este loial formei tradiţionale, româneşti, de organizare a Statului Român care este Monarhia, pilon şi formă de manifestare statală a Naţional-Creştinismului. Forma republicană de organizare statală a fost impusă Naţiunii Române la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, după ce România a fost trădată de democraţiile occidentale, prin forţa tancurilor Armatei Roşii a lui Stalin. Republica (Populară şi apoi Socialistă) Română nu a fost altceva decât expresia dictaturii comuniste, un instrument de pervertire şi distrugere a fiinţei Naţiunii Române.
Perpetuarea formei republicane de organizare a Statului Român după momentul Decembrie 1989 a fost dorită de membri eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, care au instrumentat preluarea controlului asupra Statului şi Naţiunii noastre.
Fără a idealiza istoria monarhică românească (în care vom descoperi destule căderi şi slăbiciuni omeneşti), nu putem să acceptăm trecerea sub tăcere a adevărului istoric că naşterea Naţiunii Române şi a Statului Naţional Unitar Român se datorează Casei Regale a României.
Naţional-Creştinismul se poate manifesta plenar doar într-un Stat Român organizat ca Monarhie Constituţională, condus de un Rege şi o Familie Regală loiali Credinţei Creştine Ortodoxe şi Naţiunii Creştine Române.
Oferind suficiente garanţii pentru păstrarea democraţiei – prin aplicare principiului constituţional că Regele domneşte, dar nu guvernează – Monarhia Constituţională poate ordona, disciplina sistemul democratic şi mai ales, se poate opune lipsei de rânduială în care partidele politice, ca expresii ale unor interese particulare şi uneori, de clan, tind să arunce societatea românească şi Statul Român.
Un Rege care domneşte fără a guverna este Unsul Bisericii şi reprezintă garanţia vie a asumării şi respectării în Statul Român a valorilor Credinţei Creştine Ortodoxe, cu mult mai mult decât un preşedinte de republică de multe ori ales în funcţie prin minciună, manipulare şi datorită orbirii alegătorilor.
Într-o concluzie generală, afirmăm că Naţional-Creştinismul reprezintă singura cale prin care Naţiunea Română poate să renască şi să-şi recapete locul de cinste în rândul naţiunilor europene, iar Statul Român să revină pe traiectul său istoric firesc, de Regat Creştin al tuturor românilor.
Problematica Naţional-Creştinismului şi necesarele clarificări şi reevaluări solicitate de contextul social-politic şi economic actual rămân încă deschise dezbaterii în sânul mişcării naţional-creştine româneşti, dar se cer cu repeziciune lămurite şi aşezate la temelia unei ofensive naţional-creştine acum, în al unsprezecelea ceas al unei lupte naţionale al cărei rezultat va fi reînvierea Naţiunii Române Creştine, ca entitate demnă, respectată şi independentă ori dispariţia din istorie, prin transformarea noastră în sclavi într-o colonie păgână, ruina a ceea ce ar fi putut să fie România.
Aceasta este lupta noastră – lupta pentru reîncreştinarea Naţiunii Române şi a Statului Român. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
articolul identifica cauza si ofera medicamentul vindecarii de cancer al societatii romanesti. Este practic desavarsit si ar trebui republicat din 3 in 3 luni
Cati bani ati luat de la UE sa o laudati ? De cand am intrat in UE tot mai rau ne merge in timp ce politicienii o duc tot mai bine.