În cadrul Conferinţei internaţionale „Către o societate bună. Perspective europene” din 24-26 octombrie, organizată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții, a fost dezbătută și problema regionalizării României.
La masa rotundă au participat cercetători români şi străini şi au luat cuvântul: prof. Ioan Mărginean (moderator), dr. Iulian Stănescu (București), cercetător Mihai Dumitru, dr. Mariana Stanciu (Bucureşti), Ştefan Buzărnescu (Timişoara), Victor Mocanu şi Andrei Dumbrăveanu (R.Moldova), Maria Viarenich (Belarus).
Din comunicatul Academiei Române și al ICCV reiese că au fost identificate două obiective de interes:
a) cum pot funcţiona mai bine cele opt regiuni de dezvoltare, delimitate încă din anul 1997;
b) dacă regionalizarea administrativă este necesară şi cu ce argumente se susţine aceasta.
Discuţiile s-au axat mai ales pe tema regionalizării administrative, iar concluzia unanimă a fost că ea nu este necesară și că ar putea chiar avea efecte cu totul nedorite, de diluare a unităţii statale.
Argumentele care se aduc de obicei în favoarea regionalizării administrative nu sunt întemeiate şi sunt mai degrabă simple afirmaţii, de tipul: ”Prin regionalizare administrativă se va…”:
1) „Se va realiza descentralizarea”.
Acest proces, necesar, se poate realiza mult mai bine pe cele două niveluri administrativ-teritoriale existente: judeţe şi localităţi. De fapt, dacă s-ar crea regiunile, acestea ar urma să ia ceva din ceea ce ar putea aparţine judeţelor. Deci în realitate ele ar împiedica evoluția spre descentralizare prin apropierea deciziei de cetățean.
2) „Se va facilita o mai puternică dezvoltare în teritoriu, inclusiv prin implementarea unor proiecte mari de infrastructură şi o mai bună absorbţie a fondurilor europene”.
Nici acest argument nu are întemeiere, dar este prezentat pentru a face regionalizarea administrativă mai atractivă şi pentru a justifica nerealizările de până acum din domeniul respectiv. În realitate, se pot încheia parteneriate între judeţele ce ar urma să fie implicate într-un proiect comun. Dacă graniţele dintre judeţe sunt un impediment acum, în viitor acesta se va muta pe graniţele dintre regiunile administrative. Se pot reglementa mai bine modalităţile de creare de parteneriate, nu doar la nivel de regiuni de dezvoltare, ci şi între judeţe adiacente, din aceeaşi regiune de dezvoltare sau din regiuni diferite. În fapt, principalele dificultăţi în atragerea de resurse din fondurile europene se referă la posibilităţile financiare de co-finanţare din partea beneficiarilor de proiecte şi a statului român, precum şi la birocratizarea excesivă. La aceste niveluri ar trebui acţionat pentru creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor respective.
Pe de altă parte, în susţinerea regionalizării administrative din teritoriu se identifică două motivaţii ce nu ar trebui încurajate:
1) din partea celor care speră ca oraşul lor reşedinţă de judeţ să devină centrul de reşedinţă regională, astfel încât să îşi sporească resursele şi/sau să le fie satisfăcute orgoliile.
2) din partea celor care doresc o autonomie teritorială pe criterii etnice.
Experienţa ţărilor care au subdiviziuni regionale arată că acestea sunt funcţionale dacă se bazează pe unitate statală (Germania şi alte ţări), şi nu pe etnicitate.
Totodată se resimte nevoia unor corecţii în delimitarea regiunilor de dezvoltare, opt la număr, pentru a le face mai viabile şi deci mai funcţionale. La trasarea pe hartă a acestor regiuni de dezvoltare, s-a avut în vedere mai mult complementaritatea economică a diferitelor zone care să faciliteze dezvoltarea uniformă la nivelul ţării şi s-a urmărit mai puţin adecvarea la politici specifice de dezvoltare.
Realitatea este că în cei 15 ani de existenţă a regiunilor de dezvoltare nu s-au obţinut progrese notabile în domeniu, aşa încât prima necesitate ar fi optimizarea lor.
Mai întâi, este de reţinut că aceste regiuni de dezvoltare sunt prea întinse ca arie. Singurul criteriu de delimitare a regiunilor de dezvoltare prevăzut în reglementările UE se referă la dimensiunea unităţilor teritoriale statistice (între 800 mii şi 3 milioane locuitori pentru acest nivel). Prin urmare, în România ar putea fi cel puţin 6 şi cel mult 25 astfel de regiuni de dezvoltare. Probabil nu ar fi necesare mai mult de 12.
De exemplu, regiunea Sud-Est include judeţele Constanţa, Tulcea, Galaţi, Vrancea, Brăila şi Buzău, fiind foarte eterogenă în privinţa profilului economic şi caracteristicilor de relief. Judeţele Dobrogei fie alcătuiesc singure o regiune, fie sunt aduse împreună cu zona cu care are şi conexiunile feroviare, şosele, autostradă, canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră (judeţul Ialomiţa).
Şi alte redelimitări ale regiunilor de dezvoltare ar fi necesare. Dacă se urmăreşte ca prin regiunile respective să se facă simţită influenţa unor poli de dezvoltare, atunci unele dintre ele sunt prea extinse, iar alte ar trebui extinse. Un caz aparte este cel al
regiunii Bucureşti–Ilfov, izolată în raport cu aria sa de influenţă: dacă nu devine polul principal al regiunii Muntenia, ar trebui cel puţin să încorporeze judeţul Giurgiu.
Delimitarea cât mai bună a regiunilor de dezvoltare în vederea formulării unor politici coerente se poate face doar după o analiză aprofundată.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019