O cutumă a bunului simţ spune să nu batjocoreşti simboluri care pentru alţi oameni au un caracter sacrosanct. E un fapt elementar, inteligibil pentru orice om, indiferent de meridianul pe care trăieşte sau de nivelul său de civilizaţie. Singura condiţie de a fi însuşit e cea a prezenţei unui respect firesc şi sănătos pentru valorile altor semeni. Tot ceea ce trebuie să stea la baza unor relaţii interumane decente şi paşnice e acest principiu, prezent în mai toate culturile şi religiile lumii.
Din păcate, oamenii nu găsesc întotdeauna calea aurită a dreptei măsuri. Uneori ajung să se ciocnească formele extreme şi intolerante ale unor principii care îşi asumă, fiecare pentru sine, supremaţia, caracterul absolut: libertatea şi supunerea necondiţionată. În aceste forme ale lor, contrariile nu pot fi împăcate. Se exclud reciproc. Atunci când spiritul de frondă dus la ultimele consecinţe şi cuvântul sau desenul transformat în armă invizibilă se întâlneşte cu principiul răzbunării ofenselor cu Kalaşnikovul, rezultatul nu poate fi decât tragic. Cei zece jurnalişti de la revista pariziană “Charlie Hebdo”, alături de doi poliţişti care îi păzeau, au murit în numele a ceea ce aveau ei mai “sfânt”: principiul unei libertăţi de exprimare neîngrădit de nimeni şi de nimic. Iar ucigaşii lor au acţionat tot în numele a ce era pentru ei “sfânt”: Allah şi profetul său Mahomed, a cărui onoare ar fi fost batjocorită prin caricaturile acid-persiflante ale redactorilor revistei. O provocare conştientă în numele unei libertăţi absolute, paşnică în trup dar considerată de unii vătămătoare în spirit, a sfârşit tragic, sub gloanţele unor adepţi ai supunerii absolute faţă de un sistem rigid de precepte şi dogme.
Trebuie spus că unui om crescut în civilizaţia europeană caricaturile împricinate îi pot apărea drept ironice, zeflemitoare, în mod deliberat fără menajamente pentru sensibilitatea religioasă a celor vizaţi (nu doar musulmani). În majoritatea cazurilor (din păcate am putut vedea însă şi unele excepţii dincolo de limita decenţei) nu a fost totuşi vorba de un mesaj imund, josnic, promovând ura sau insulta grosolană. Această limitare –firească, chiar de către lege, a libertăţii de exprimare, nu a fost încălcată, sau cel puţin nu conform percepţiei occidentale. Pentru cei crescuţi în altă mentalitate, lucrurile stau însă cu totul altfel. Pentru ei a fost încălcată în mod evident o invizibilă linie roşie, fapt care a declanşat întreaga tragedie.
Evenimentul a zguduit o lume întreagă şi a încins spiritele. Asemenea evenimente nu pot decât să radicalizeze opiniile. Fiecare trage propriile concluzii şi îşi vede confirmată concepţia pe care o avea oricum formată dinainte. Majoritatea covârşitoare a lumii occidentale a condamnat odiosul asasinat, la fel cum au făcut şi mulţi musulmani – dar şi nu cei fanatici. Oricât de mare ar fi fost afrontul pe plan moral, el nu justifică o asemenea crimă. Nu putem decât să ne alăturăm acestei condamnări şi durerii colective prin care trece Europa în aceste momente. Cei care pentru ideile lor preferă să moară drept, decât să trăiască în genunchi (citat din directorul revistei, Stéphane Charbonnier) merită o reverenţă, o undă de respect, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu concepţia lor. Dar marea dramă e că majoritatea celor care au murit ar fi preferat poate mai degrabă o viaţă simplă şi banală gloriei postume de care cu siguranţă vor avea parte…
Cauzele tragicului incident rezidă, aşa cum spuneam, în pretenţiile de absolut ale fiecăreia din concepţiile care s-au înfruntat şi se vor mai înfrunta şi în viitor. Ateismul virulent, laicismul extrem şi exclusivist, “corectitudinea politică” dusă la extrem, reprezintă una din feţele monedei. Nu putem să nu remarcăm ipocrizia acesteia din urmă care, chipurile pentru a nu “leza” sensibilităţile cetăţenilor de religie musulmană, a dus pe alocuri la redenumirea tradiţionalelor sărbători şi târguri de Crăciun în sărbători şi târguri “de iarnă”. La câte ofense au îndurat bieţii creştini (fără să răspundă cu Kalaşnikovul) din partea acestui curent născut chiar din mijlocul lor, dar îndreptat împotriva lor, ce mai contează aşadar încă una? Numai că, pe de altă parte, aceeaşi concepţie egolatră, ostilă oricărei religii, nu se dă în lături să întindă coarda, chiar până dincolo de limita ruperii, zgândărind în mod deliberat, în numele unei autosuficienţe patente, tocmai sensibilităţile religiei coranice, care întruchipează totodată reversul monedei.
Totuşi, nu asistăm doar la înfruntarea ireductibilă din binomul libertate-supunere, ci poziţiile alcătuiesc de fapt un triunghi. Al treilea colţ, a treia poziţie posibilă, este cea creştină. În opoziţie cu ateismul, creştinismul mărturiseşte, asemeni islamului, credinţa într-un Dumnezeu unic, într-o Fiinţă Supremă creatoare şi proniatoare. Dar, în opoziţie cu autoritarismul rigid al islamului, creştinismul este totodată o religie a libertăţii, chiar dacă nu a bunului plac. Iisus a băut paharul suferinţelor şi a ales patimile în deplină libertate, firea Sa umană nefiind constrânsă de către nimeni. Şi totuşi, această libertate a însemnat în acelaşi timp o suprapunere perfectă cu voinţa Tatălui ceresc, Cel care are aceeaşi fire divină ca şi Fiul Său. Taina aceasta a armonizării dintre libertate şi supunerea faţă de Creator este străină oricărei alte religii.
Noţiunea de „libertate”, chiar dacă înţeleasă de unii ca fiind una fără limite sau supusă doar propriilor capricii, a putut apărea doar pe fondul unei credinţe creştine (e drept, din ce în ce mai diluate). Spre deosebire de islam, creştinismul e o religie a libertăţii, fie ea prost înţeleasă de către copiii săi vitregi, adică ateii de astăzi. Fericitul Augustin spunea: “iubeşte şi fă ce vrei”. Libertatea e prin urmare un ingredient fundamental al credinţei creştine, dar nu însuşirea sa cardinală. Aceasta este şi va rămâne iubirea, cea dintâi dintre virtuţi, după cum spune Sf. Apostol Pavel. Dacă avem iubire de Dumnezeu şi de semeni, suntem de fapt liberi. Cu iubirea aceasta în suflet, putem face cu adevărat ceea ce vrem, căci voia noastră e aceeaşi cu voia lui Dumnezeu. În sufletul nostru se sălăşluieşte harul Său, ca izvor al tuturor faptelor noastre.
Ce e ateismul zilelor noastre, atât de agresiv la adresa creştinismului, cât şi a celorlalte religii, decât un creştinism fără iubire, din care a rămas doar libertatea, scăpată din imaginare chingi constrângătoare?
Şi ce este islamul, care nu e religia iubirii, nici a libertăţii, ci e prin definiţie religia autorităţii şi a “supunerii” necondiţionate faţă de un set de dogme şi precepte, decât un creştinism despuiat deopotrivă de iubire, de libertate şi de taina Treimii? Poate fi, ce-i drept, religia siguranţei, a solidarităţii comunitare, care pune întregul întotdeauna mai presus de individ. Tocmai această rigiditate a islamului (chiar dacă are moralmente şi părţi bune, la nivel de pietate individuală) este cea care va genera totdeauna asemenea gesturi punitive, care vor neapărat să răzbune orice ofensă şi orice încercare de a plasa libertatea personală în mod voit mai presus de sistemul său de dogme, fie ea rezumată la practicarea satirei şi a persiflării.
Iubirea e însă o taină a sufletului individual şi ea nu poate fi impusă nici de dogme, nici de ideologii, nici de sisteme politice. Dacă din ea ar fi existat în sufletele celor implicaţi măcar o frântură, sub forma unei moderaţii sănătoase şi a unei autocenzuri a propriilor fapte (valabil pentru ambele părţi), tragedia ar fi putut fi evitată.
Cum iubirea nu poate fi impusă pe cale “instituţională”, trebuie să existe şi alte reguli menite să asigure convieţuirea oamenilor într-un amiabil respect reciproc. Una am amintit-o la început, dar trebuie să-i precizăm valabilitatea. Da, nu ai voie să batjocoreşti simbolurile sfinte ale altora. Dar ce se întâmplă în cazul unui conflict ireductibil, când se ciocnesc formele duse la extrem a două idei antagonice, fiecare cu pretenţii de supremaţie şi caracter sacrosanct?
Poate că unele exemple vor lămuri răspunsul. A nu avea ţinută corespunzătoare într-o biserică este considerat un gest indecent (chiar dacă nu este pedepsit cu Kalaşnikovul). Femeile europene care vizitează ţări islamice trebuie să poarte capul acoperit. La fel bărbaţii care intră într-o sinagogă. Peste tot, oaspetele este cel care trebuie să-şi manifeste respectul pentru regulile casei, pentru simbolurile sfinte ale locului unde a fost primit cu toată deschiderea şi deferenţa.
Prin urmare, dacă o revistă cu asemenea caricaturi ar fi fost destinată în mod special unui public din ţările islamice, atunci da, ar fi constituit nu doar un gest lipsit de orice urmă de consideraţie, ci şi o maximă impoliteţe. Numai că gestul a fost făcut de o revistă franceză, în ţara unde iluminismul şi laicismul s-au impus acum peste două secole şi reprezintă principiile care stau la temelia statului francez. Printre ale cărui valori fundamentale se numără şi o libertate de exprimare, poate nu chiar nelimitată, dar în orice caz, extrem de largă.
Sunt valori ale unui stat suveran care se cuvin a fi respectate de către toţi cei rezidenţi pe teritoriul său, cu atât mai mult de proprii cetăţeni. Căci trebuie spuse câteva cuvinte şi despre autorii asasinatelor. Aceştia nu sunt nişte persoane cu o profundă trăire religioasă, pe care nişte glume nesărate să îi fi rănit profund în puritatea credinţei lor. Ci au fost mai degrabă nişte fanatici (născuţi şi educaţi chiar în Franţa), hrăniţi de pe internet cu felurite ideologii teroriste şi jihadiste. Ei nu au făcut decât să lovească, asemeni unui bumerang fatal, în principiile care au condus la statul francez de azi. Laicitatea şi multiculturalismul s-au dovedit a fi o iluzie. Lupta seculară care a avut drept ţel marginalizarea credinţei creştine îşi culege astăzi roadele otrăvite. Credinţa a fost smulsă din sufletul maselor, odată cu aceasta şi iubirea, păstrându-se doar libertatea despuiată de orice factor capabil să o tempereze. Iar acolo unde este exces, apare în mod fatal şi o reacţie de sens contrar. Un creştin ştie să respecte atât valorile sfinte ale altor credinţe, fie doar şi prin abţinerea de la a le jigni în mod deliberat. Căci el însuşi ştie cum este să crezi în asemenea valori. Dar un creştin ştie şi ce înseamnă libertatea. O cunoaşte şi o respectă, chiar la cel care, pe planul lui personal, găseşte de cuviinţă să ia o poziţie de frondă faţă de principiile religiei sale.
Trecând de la planul individual la cel al societăţii, se poate constata că laicismul extrem se afundă într-o criză pe care el însuşi a provocat-o. Într-o ţară în care statul nu este neutru din punct de vedere religios (fără să fie neapărat un stat confesional sau teocratic), asemenea incidente nu ar fi fost posibile. Aceasta pentru că într-un stat care prevede în constituţia şi în valorile sale fundamentale un rol pozitiv pentru spaţiul public al religiilor recunoscute, mentalitatea generală ar fi un factor de moderaţie la adresa posibilelor excese antireligioase ale unor indivizi izolaţi. Iar pedeapsa nu ar fi alta decât ignorarea şi marginalizarea acestora. O revistă fără un public important fie ar sucomba, fie ar supravieţui cel mult într-o nişă, fără un impact serios la adresa societăţii.
E greu de dat sfaturi în aceste momente tragice. Totuşi, dacă oamenii ar înţelege sensul minunatei expresii “iubeşte şi fă ce vrei”, dacă ar şti că mai înainte de a face ceea ce vor, ar fi bine să iubească, fie şi pe cei care li se opun, nu s-ar ajunge nici la asasinate morale, şi nici la cele veritabile, dar cu atât mai tragice. Căci, dincolo de iubirea aceasta, ei rămân cu toată libertatea pe care le-a dăruit-o Dumnezeu…
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
In momentul in care iubesti in spirit crestin, libertatea pe care o ai capata alte valori decat cele cu care ne-am obisnuit, acestea devenind pozitive.Pentru ca sunt liber de a face binele, dar nu mai pot face raul, desi sunt liber.Libertatea crestinului se roteste in sfera dumnezeirii : crestinul nu este liber decat in Hristos si acest lucru nu inseamna libertate, ci robie, cum spunem noi.Insa numai acest fel de robie ma poate face fericit, adica a fi robul iubirii mele catre altul.Acest fel de iubire si numai acesta ma ingradeste din toate partile de orice rau.
Liberul arbitru este cu totul altceva,dar cu toate acestea liberul arbitru nu ma elibereaza si de ratiune si de constiinta.Liberul arbitru pune constiinta in lanturi, iar iubirea crestina o elibereaza si o face imparateasa a dreptatii divine.
In esenta, omul nu este liber niciodata.
Dumnezeu l-a lasat pe om liber,dar i-a pus o frana : constiinta.In felul acesta nici un om nu mai poate invinui pe nimeni, nici chiar pe Dumnezeu:”M-a lasat liber, deci fac ce vreau”, pentru ca dincolo de orice libertate, dincolo de liberul arbitru, orice om are un alter ego.De fapt, toata ipocrizia omului consta in aceasta disimulare, in aceasta prefacatorie cum ca de fapt, el este doar el insusi, fara aceasta constiinta, fara alter ego.Ca toate libertatile si ratiunile sale sunt ingaduite de Dumnezeu.
Oare ?
Mesajul trece deci dincolo de politica, de istoria, de viziunea si expresia franceza.Mesajul vizeaza ceea ce Dumnezeu a pus in toti oamenii in aceeasi masura, indiferent de liberul arbitru :constiinta.
Doar constiinta omului poate fi cu adevarat libera, restul tine de binecunoscuta vinovatie colectiva.Constiinta este acel alter ego al omului pe care nimeni si nimic nu o poate reduce la tacere, sau nu o poate adormi.Ori, jurnalistii francezi nu au trait si nu au murit in numele libertatii constiintei, ci pentru ca se voiau eliberati din aceasta inchisoare a ei .Nu poti fi liber, decat invatand sa iubesti , dupa cum insasi constiinta ne invata sa iubim, prin Duhul Sfant al Sfintei Treimi al carui chip suntem.
Cheia libertatii deci nu sta in exprimare, ci in simtire, iar aceasta trebuie sa fie conforma cu a Aceluia care ne-a creat.
Chiar daca libertatea iubirii imi ingradeste aversiunea fata de persoana „liber-expresiva”a cuiva, ea nu ma poate constrange in acelasi timp sa fiu conforma cu falsitatea libertatii impuse de acea persoana in detrimentul altora.Rautatea acestei idei, a libertatii de orice fel in exprimare – in pofida recunoasterii liberului arbitru – nu poate fi delimitata de nici o argumentatie,cum ca ea ar fi legiferata a ramane doar intre granitele acestei tari si, ca atare, putem vorbi practic, la aceasta ora , de un tsunami interuman.
Acesta ar fi cel de-al patrulea unghi, care ar putea inchide, dupa parerea mea, nu un triunghi , ci un un romb, iar unghiul acesta poate pune totul intr-o alta perspectiva, care ar schimba, dincolo de orice granita, sensurile si ratiunile lumesti carora ne plecam.
Sau nu.
P.S. Nu accept, nu recunosc, nu respect si nu sustin nici una dintre formele (legale, sau nu) de expresie care prezinta un pericol spiritual, moral si fizic pentru semenul meu si care contravine libertatii constiintei lui, in adevaratul sens al cuvantului.
Nu accept, nu recunosc si nu respect nici o legislatie a nici unei tari care sufoca sub talpa ipocriziei si a absurdului,libera respiratie si aspiratie catre confort spiritual a tuturor cetatenilor sai.