Cu puţine zile în urmă, am avut onoarea de a vorbi la lansarea celui de-al patrulea volum de poezie semnat Marina Dumitrescu (Baconschi), în compania plăcută şi competentă a autoarei, a scriitoarei Ioana Pârvulescu, a poetului şi editorului Nicolae Tzone (directorul Ed. Vinea, care tocmai a împlinit 25 de ani de la fondare) şi a publicistului Marius Vasileanu. Deşi, în opinia mea, când poezia este analizată şi dezbătută îşi pierde nu doar misterul, ci şi rostul ei fundamental de a transmite emoţie şi de a te purta prin stări diverse, cred totuşi că e necesar să semnalăm poezia autentică, aşa cum semnalăm fenomenele naturale rare, dar fără a căuta explicaţii. Din acest punct de vedere, lansarea unei cărţi de poezie ar trebui să fie precum dezvelirea unei statui, ori contemplarea unui tablou: într-o tăcere punctată eventual numai de interjecţiile admirative. Chiar dacă ieşirea în largul lumii a volumului Platoşa nevăzută, de Marina Dumitrescu (Editura „Vinea”, Bucureşti, 2015; apărută în două ediţii, în limbile română şi franceză), nu s-a înscris chiar în acest ideal, evenimentul a fost unul extrem de reuşit, căci plin de emoţie, subtilitate şi eleganţă. Succesul s-a datorat în bună măsură receptivităţii şi empatiei de care a dat dovadă publicul, surprinzător de numeros pentru o seară de poezie.
În ce mă priveşte, am ţinut să rostesc cîteva impresii asupra cărţii – nu critice, ci ca unele venite de la un preţuitor al poeziei –, şi pe care le rezum aici. Întîi, o observaţie de suprafaţă: legătura dintre alura de amazoană a autoarei – care, asemeni unei lame de Toledo, este deopotrivă puternică şi graţioasă, tăioasă şi mlădioasă, de o forţă bine strunită, drapată într-un zîmbet sincer – şi titlul cărţii, care trimite la o componentă defensivă a echipamentului de război din vremuri străvechi. Şi nici că se putea potrivire mai bună pentru un poet, care este, prin excelenţă, un luptător. Un soldat al valorilor cardinale: binele, frumosul şi adevărul.
Apoi, o constatare de substanţă: poezia Marinei Dumitrescu este creştină, ba chiar manifest creştină, dar care refuză „odăjdiile” poeziei religioase. Forma este modernă, exprimarea îndrăzneaţă, asocierile neaşteptate, ritmul coordonat cu inima şi nu supus măsurilor unui imn. Iată de ce platoşa nevăzută poate fi – şi probabil că este – credinţa. De altfel, o sugerează şi autoarea: „Navighează printre insule nelocuite/ răbdarea Domnului,/ noi, oamenii/ cei goi cu duhul,/ ne apărăm sălbăticia,/ nu ne trebuie platoşa Lui/ nevăzută,/ ce mai aşteaptă atîta Domnul?…”. O credinţă tare, care îşi găseşte logica în realitatea imediată sau în cea mistică, pe care autoarea o intuieşte: „Dacă Tu nu ai fi întrutoate adevărat,/ somnul meu nu ar fi diortosirea nocturnă/ a vieţii diurne, ci fugă vicleană/ printre semne şi minuni/ pierdute în haos”.
Pe de altă parte, elegiile dedicatei mamei arată că, pentru autoare, şi iubirea filială e o platoşă contra relelor din lume şi chiar contra morţii, a morţii sufleteşti. Căci mama nu este numai protectoare, ci şi călăuzitoare pe drumul desăvîrşirii spirituale. Ne-o spune limpede în Elegie III: „La capul patului/ am ascultat mulţi/ bolnavi tăcînd,/ dar ca pe mama nimeni/ nu a auzit-o mai bine/ decît mine, sînge din sîngele ei,/ în fiecare suspin,/ ca şi cum ar fi existat pe undeva/ un cod al pătimirii noastre împreună/ încifrat într-o platoşă de iubire.”. Şi în Elegie VI: „Se naşte mama încă o dată/ dincolo de trup şi dureri,/ cît aş vrea să nu ne pierdem şirul,/ să clădim coerent şi acest versant al fiinţării/ ascuns oricărei înţelegeri.// La cumpăna vieţilor/ ascultă-mi plîngerea/ de iertare,/ isvorul inimii/ care în pîntecul tău s-a dospit/ să-l porţi acolo unde/ perdelele de fum şi neînţelepciune/ se spulberă orbitor, în văzul Domnului!”.
În fine, tot o platoşă nevăzută este şi înţelesul disimulat al cuvintelor. Puterea ideilor este ascunsă deseori îndărătul cuvintelor, care se prefac a spune altceva decît spun. Ca de pildă aici: „Cine sînteţi voi, magnolii?/ Primăvara otrăveşte/ din potirele voastre/ moartea uscată pe crengi.// Cine sînteţi voi, magnolii?/ Big-bang în inimi de sidef,/ purtaţi solia din adîncurile frigului.// Cine sînteţi voi, magnolii?/ Nici în rai/ un preludiu de petale/ nu ar deschide mai sacră/ poteca fericirii.” Aparenţele sînt şi ele apărătoare de ochiul perfid.
Întorc ultima filă a acestui volum de poezie, cu sentimentul că, la Marina Dumitrescu, dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea de mamă căpătă valenţele, rezonanţa şi întîietatea cerute de un nou început, anunţat de maturitatea unei inimi care a vibrat mult timp şi la iubirea pasională. „De ce am lăsat poemul de dragoste?/ Fiindcă nu mai cunosc frontiera/ între a fost şi nu a fost/ să fie,/ între noi doi s-a aşezat/ melancolia neîntîmplătoare şi irepetabilă,/ între noi tot ce s-a pierdut/ s-a găsit,/ iar tot ce nu a fost spus/ s-a descoperit.// Dacă te mai visez?/ O, desigur, tocmai de aceea nu mai cobor/ în litere şi silabe, cînd/ pe culmea nopţii transpare/ tot ce nu am bănuit/ că ştii demult…”. Un nou început care nu înseamnă neapărat şi o nouă cale, ci poate că numai o răscruce, în care o dragoste devine, pentru totdeauna, mai mare decît toate celelalte.
- Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024