Ipostaze ale mentalităţii comuniste

Comunismul nu a murit odată cu prăbuşirea cortinei de fier. Numai cei naivi sau interesaţi mai pot susţine astăzi o asemenea teorie. Ceea ce s-a dezintegrat nu a fost decât un sistem economic ineficient şi falimentar. Adevăratul său scop a rămas mai departe în picioare şi poate fi descris, fără a greşi, drept modificarea condiţiei umane, crearea unui “om nou”, prin metoda “reeducării”. Mijloacele de realizare au fost, de-a lungul anilor, multiple şi adaptate adversarului ideologic aflat în vizor. De la brutalitatea fizică dusă dincolo de orice limite la Piteşti, la presiuni psihologice rafinate combinate la nevoie cu alte “corecţii” în temniţa Aiudului, şi până la terorismul ideologic în numele lozincilor de azi ale “corectitudinii politice”. Toate aceste măsuri nu servesc decât unei singure finalităţi: mutilarea personalităţii, dezrădăcinarea omului de valorile, credinţele, tradiţiile şi reperele sale. Un tăvălug uniformizant se rostogoleşte vizând alienarea individului şi transformarea lui într-o simplă unitate statistică, element al unei turme cu o gândire standardizată.

S-a renunţat la dirijism şi etatizare doar în economie, nu şi în alte domenii ale societăţii, în special în cele care ţin de sfera culturală, morală, a libertăţii de conştiinţă şi a ethosului colectiv. Căci acesta este principalul simptom care trădează reflexele mentalităţii comuniste: transformările sociale, politice, economice, dar şi redefinirea valorilor morale, toate acestea nu au loc prin puterea transformatoare a unui ideal. Nu prin capacitatea de convingere a unor oameni-model, care se transformă în repere vii sau postume. Nici prin adeziunea liberă a maselor la fascinaţia unor idei nobile. Aşadar nu vorbim de un proces pornit de jos în sus. Scopurile urmărite se realizează de fapt de sus în jos, utilizând aproape exclusiv pârghiile statului. Fie prin manevrarea lor discreţionară, în cel mai pur spirit totalitar, fie, păstrându-se aparenţele democraţiei, se creează asemenea instrumente prin intermediul unor lachei politici şi se impun măsuri de inginerie socială şi morală menite să servească scopului urmărit.

Toate acestea vor eşua, mai devreme sau mai târziu, asemeni sistemului economic etatist. Pur şi simplu pentru că nu corespund naturii umane, adevărurilor ontologice şi pentru că sunt complet închise realităţilor spirituale. Nu doar falimentul unei doctrine economice e elocvent aici. E bine de reţinut şi că “experimentul Piteşti” a eşuat în final, nereuşind să-şi atingă scopurile diabolice, deşi preţul plătit de cei cuprinşi în malaxorul său a fost unul cumplit. Scânteia divină din sufletul omenesc, partea sa nemuritoare, nu poate fi aneantizată.

Să fim deci convinşi că nici experimentele post-Piteşti, duse cu mijloace moderne, nu vor reuşi în final să-şi atingă scopul. Numai că deocamdată putem constata că în ultimul timp ne lovim de tot mai multe tentative de genul celor descrise mai sus. Aşa cum Piteştiul a fost un experiment de avangardă al terorii comuniste, tot astfel România de azi pare a fi devenit din nou un adevărat poligon de încercare. Pe de-o parte se testează şi capacitatea de reacţie şi de judecată (încă) sănătoasă a unui popor. Reversul ar fi acela că eventuala lipsă a reflexului libertăţii şi demnităţii poate duce rapid la o subjugare în numele unor pseudo-valori morale şi al unor ideologii dizolvante.

În ultima vreme, exemplele în acest sens s-au înmulţit îngrijorător.

În vara acestui an s-a promulgat celebra Lege 217, numită şi “antilegionară”. Mecanismul care a făcut-o posibilă se încadrează printre cele descrise mai sus. Ea nu emană dinspre puterea politică, aceasta fiind doar un instrument prin care s-au realizat scopurile altora. Mijloacele de persuasiune pot fi diverse: de la posibile avantaje iluzorii în eventuala candidatură prezidenţială a iniţiatorului legii, Crin Antonescu, la invizibila forţă de coerciţie a “corectitudinii politice” asupra parlamentarilor care au votat-o în bloc. Cert este că, odată abătută această aberaţie legislativă peste societatea românească, reflexele acesteia s-au dovedit a fi cât se poate de vii. Din păcate, un pic cam tardive, ele trezindu-se numai în faţa unui fapt deja împlinit. Oricum, e evident că de la viziunea impusă asupra istoriei româneşti şi până la modalităţile impunerii ei folosind pârghiile statului, legea aceasta trădează indubitabil reflexe şi mecanisme de tip comunist. O realitate remarcată şi de intelectuali de seamă, precum Andrei Pleşu sau Radu Preda, preşedintele IICCMER, care nu s-au ferit să o spună pe şleau.

Se pare însă că o asemenea lege nu a fost de ajuns. Îndemnat nu se ştie de cine (cu posibila promisiune a unui sprijin ocult?) dl. Liviu Dragnea, care pe de-o parte are probleme cu justiţia, pe de alta vizând şefia PSD (pe care între timp a obţinut-o), s-a transformat la rândul său într-un campion al „corectitudinii politice“. “Legea lui Dragnea”, împotriva aşa-zisei “defăimări sociale” constituie de asemenea o aberaţie legislativă de la cap la coadă.

Legea pretinde a lupta împotriva discriminării pe diverse criterii, pentru toleranţă şi pace socială, dar în realitate trădează un calapod de gândire tipic comunist. Ea se transformă astfel într-un nou instrument de “reeducare”. Senatul a adoptat-o cu promptitudine, însă criticile au început deja să curgă. Însuşi Liviu Dragnea a încercat să mai nuanţeze şi să îşi amendeze producţia, eliminând la criteriile după care cineva poate fi “discriminat” pe cele legate de “avere” sau de “orientarea politică” şi limitând amenzile punitive la sume mai degrabă simbolice.

Nu e suficient, căci partea cea mai aberantă a legii o constituie instituirea unor mecanisme de stat menite să supravegheze şi să impună respectarea şi implementarea acestei legi. Sunt directive care înfiinţează practic instituţii orwelliene de genul “Ministerului Adevărului”, care trasează sarcini precise diverselor instituţii de educare şi informare naţională, cu obligativitatea raportării îndeplinirii acestora. Nicio diferenţă faţă de regimul anterior lui 1990: o inflaţie sufocantă de norme subsumate unui adevăr unic, anume celui decretat de către stat. Morala nu devine astfel o virtute care are valoare numai sub semnul libertăţii de voinţă şi de conştiinţă, ci o dogmă impusă arbitrar, împotriva acestora. Şi, pentru că în mod nemărturisit se ştie probabil că această etatizare a moralei nu are decât un caracter utopic şi artificial, fără a putea genera prea multe adeziuni voluntare, intervine mecanismul de control şi coerciţie menit să o impună, în ciuda lipsei de apetenţă a maselor. Prezenţa lui indică fără dubii că adevărata finalitate a acestui demers este de fapt aceea a unei cenzuri, a pumnului în gură pus celor care nu se exprimă în cadrele unice ale “corectitudinii politice”.

Nici “Legea lui Dragnea” nu e de ajuns pentru a ilustra ideea că societatea românească este bântuită la modul acut de ipostaze ale mentalităţii comuniste. Exemplele pot continua. Avem chiar şi paradoxul unei încercări de condamnare a comunismului, a cărei demagogie şi lipsă de onestitate trădează aceleaşi simptome. E vorba de legea lui Sorin Ilieşiu, notoriu traseist politic, actualmente pesedist. Posibil gândită ca o replică la “legea antilegionară”, şi cea de faţă e concepută drept o lege în mod esenţial restrictivă la adresa libertăţii de exprimare şi de asociere. Dar nu numai atât. Stilul hei-rupist şi minuţiozitatea reglementativă fără o riguroasă cântărire a aspectelor denotă superficialitate şi lipsă de empatie cu traumele istoriei noastre naţionale. Comunismul e condamndat în cel mai pur stil … comunist, în dispreţul celor care ar avea cu adevărat căderea să se pronunţe. Se dau astfel directive Academiei Române spre a redacta un raport de condamnare cu un număr prescris de pagini, în variante extinsă şi restrânsă, în ce limbi să fie tradus acesta, cum să se cinstească memoria victimelor comunismului – printr-un monument al kitschului, crucea imensă amplasată în Piaţa Universităţii cu număr strict reglementat de becuri, înfiinţarea unui “Muzeu al totalitarismului” şi alte asemenea năzbâtii izvorâte dintr-o minte întunecată de oportunism şi vanitate. Nici măcar nu au fost consultaţi cei care ar fi cei mai avizaţi să exprime o părere: foştii deţinuţi politici. Aceştia, prin vocea preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza, au criticat dealtfel vehement acest proiect demagogic, care nu reprezintă decât praf în ochi. Denumirea potrivită a unui asemena muzeu ar fi cea de “Muzeu al crimelor comunismului”, cea mai sugestivă şi care respectă adevărata istorie a României.

Da, comunismul trebuie condamnat, fără îndoială. Iar fundamentul acestei condamnări trebuie să îl reprezinte opţiunea poporului român, care în decembrie 1989 a ieşit pe străzi strigând “jos comunismul!”. Însă nu doar vocile acestora trebuie luate în seamă, ci şi atitudinile şi suferinţele tuturor celor care s-au opus de-a lungul deceniilor acestui sistem criminal.

Ce putem constata în schimb?

Din păcate, în loc să asistăm la o condamndare veritabilă, are loc mai degrabă o restauraţie tot mai avansată a fostei mentalităţi. Condamnarea se reduce la o farsă regizată de Sorin Ilieşiu, la simpla bifare a unui gest pur formal, fără ecouri reale. Mai mult, în loc să cinstească victimele şi luptătorii împotriva comunismului, statul român aprobă legi “antilegionare” prin care cea mai importantă parte a acestora e condamnată din nou, spre satisfacţia urmaşilor Anei Pauker. Asociaţia foştilor deţinuţi politici (fie ei şi “nelegionari”) rămâne o instituţie pur decorativă, în loc să fie privită şi respectată ca o adevărată instanţă morală într-o societate chipurile desprinsă de moştenirea comunistă. Apelurile ferme ale foştilor deţinuţi politici, atât împotriva Legii 217, cât şi a legii lui Ilieşiu, riscă să rămană fără ecou. Parlamentarii votează pe bandă rulantă legi controversate, nu ştim dacă din ignoranţă, imbecilitate, interes, spirit de turmă sau toate la un loc. Pentru ei argumente de ordin moral, constituţional sau ţinând de bunul simţ, nu contează.

Societatea românească se află actualmente sub asediul unor măsuri ideologice de tip comunist, ce vizează o nouă ofensivă pe planul “reeducării”. E un proces declanşat prin instituţii ale statului, peste voinţa şi sentimentele reale ale naţiunii, prin instrumentalizarea unor politicieni fără coloană vertebrală, lipsiţi de simţul valorilor morale şi de orice afinităţi cu istoria noastră adevărată.

Românii trebuie să se trezească şi să-şi apere valorile şi identitatea în faţa acestui asalt dizolvant – acum, iar nu când deja va fi prea târziu! Pentru aceasta au la dispoziţie arma cuvântului, a atitudinii ferme, dar şi recursul la Constituţia ţării şi la alte mecanisme ale statului de drept, care sunt pur şi simplu călcate în picioare de această adevărată restauraţie comunistă, care încearcă să sugrume treptat libertăţile câştigate prin jertfele de acum un sfert de veac.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Bogdan Munteanu

• Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
• Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
• Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020