Anul care se încheie a fost unul aparte prin densitatea evenimentelor care au zdruncinat ceea ce mulţi au considerat a fi mersul firesc al lumii. Nu, de fapt nici în trecutul apropiat nu am trăit vremuri normale. Numai că, până recent, perceptibilă era doar evidenţa unei crize spirituale a omenirii. Se putea totuşi anticipa că într-o bună zi această criză se va actualiza şi pe planul lumii vizibile, că se va ajunge la metastaze. Azi, aceste vremuri par să fi venit cu adevărat. Trăim chiar în mijlocul lor şi încercăm să ne dumirim, să ne venim în fire, să ne regăsim reperele.
Anul 2015 se distinge net de toţi cei dinaintea sa. O întreagă lume a ajuns să trăiască sub semnul stării de urgenţă. O ţară ca Grecia a ajuns în prag de faliment. Ucraina e practic ruptă în două şi măcinată în continuare de un conflict a cărui rezolvare nu se întrevede prea curând. UE se găseşte sub asediul islamic: masele de imigranţi pe de-o parte, şi terorismul islamist pe de alta. E prinsă ca într-o menghină între aceste provocări venite dinspre alteritatea unui univers cultural şi religios exterior şi reacţiile naţionaliste şi populiste din interiorul fiecărei ţări. Spaţiul Schengen, al liberei circulaţii, riscă să ajungă în stare de suspendare. Pe fundalul crizei imigranţilor ies la iveală divergenţe fundamentale între abordările ţărilor din vestul şi ale celor din estul Europei. Nu e de neconceput nici ideea că la un moment dat chiar întreaga Uniune ar putea intra în colaps, pentru că se bazează doar pe instituţii şi pe construcţii birocratice, iar nu pe un sentiment colectiv de apartenenţă la o structură firească, organică. Războiul din Siria s-a amplificat într-o babilonie de alianţe conjuncturale şi interese care nu se suprapun decât parţial, iar în vârtejul său sunt atrase una câte una mari puteri ale planetei: SUA, Rusia, Franţa, Germania. Escaladarea pare deja programată: au apărut tensiuni între Turcia şi Rusia. Ce va urma? Să fie oare preludiul unui nou conflict mondial?
România de azi, mai precis fiinţa ei profundă, are parte şi de încercări de altă natură. Conştiinţa firească a identităţii româneşti este supusă asediului unei legi “antilegionare”, care de fapt este îndreptată împotriva adevăratei memorii istorice româneşti. Prin dictatul politic din vara lui 2015 s-a proclamat o versiune asupra istoriei impusă de un spirit îngust şi părtinitor. Drapată în veşmintele actuale ale “corectitudinii politice”, criteriile sale ideologice, profund ostile valorilor româneşti, nu diferă în esenţă cu nimic de concepţia bolşevică. Printre altele, se legitimează în mod stupefiant anumite condamnări profund injuste pronunţate de tribunalele staliniste din primii ani postbelici. În virtutea acestei legi, unele din personalităţile-emblemă ale culturii româneşti, precum filosoful Mircea Vulcănescu şi poetul Radu Gyr, sunt considerate acum de către statul român din nou drept “criminali de război”. Aceasta cu toate că asemenea figuri au intrat între timp în patrimoniul memoriei şi al identităţii noastre colective nu doar prin valoarea intrinsecă a operei lor, ci şi drept simboluri ale mărturisirii creştine în temniţele comuniste. Acel spaţiu al ororii, dar deopotrivă şi al jertfei, în care Mircea Vulcănescu a avut un sfârşit de martir, iar Radu Gyr s-a afirmat ca fiind prin excelenţă poetul suferinţei, dar şi al rezistenţei, speranţei şi al mărturisirii unei credinţe şi afirmării unei identităţi.
Întreaga Europă, dar şi România în particular, traversează prin urmare vremuri excepţionale, care impun ancorarea în fermitatea unor realităţi ce depăşesc sfera contingentului. E vorba de valori şi de repere care nu reprezintă altceva decât firescul şi normalitatea. Pe de-o parte firescul de a te naşte în sânul unui anumit popor, de a vorbi o anumită limbă, de a-ţi hrăni sufletul cu reflexele spiritului care a plămădit o cultură naţională. Pe de alta normalitatea, în sensul bun şi universal al termenului, care este tutelat la rândul său de o sumă de principii morale originând în poruncile evanghelice, oricât ar încerca astăzi unii să nege acest lucru.
În virtutea unui principiu fundamental al libertăţii, aceste repere nu pot fi impuse şi celor care nu au afinitate pentru ele. Nimeni nu doreşte un asemenea lucru. Numai că lumea în care trăim acum este una a valorilor răsturnate. Stigmatizaţi sunt nu cei care se abat de la normalitate şi firesc, ci aceia care continuă să iubească ceea ce a constituit chintesenţa de bine şi de frumos în condiţia umană de-a lungul unei întregi ere în care viaţa omului simplu era iluminată de modelul creştin. În zilele noastre, mesajul luciferic vechi de secole al intelectualilor răzvrătiţi şi autosuficienţi a pătruns până în intimitatea acestui ultim bastion de rezistenţă: credinţa omului de rând, care constituia cândva coloana vertebrală a societăţilor tradiţionale. Dacă în occident degradarea a fost treptată, în răsăritul Europei comunismul a îndeplinit aceeaşi misiune, dar cu o brutalitate fără seamăn. Iar atunci când a terminat de distrus tot ceea ce ura cu înverşunare, a devenit inutil şi debarasarea de el a devenit posibilă. Dar numai după ce şi-a atins ţelul de a destrăma ţesătura morală a unor popoare întregi, aducându-le într-o stare de infirmitate. Simptomul este grav şi denotă intrarea pe o pantă fatală a descompunerii. Aceasta se manifestă mai ales atunci când majorităţile nu mai sunt ancorate ferm în acele repere şi valori care le-au modelat identitatea, adică într-o stare de sănătate morală care le-ar permite atunci şi să fie tolerante şi îngăduitoare cu rarele abateri de la normă.
Naţiunile lumii se găsesc la acest început de mileniu în mod evident într-o derută axiologică tot mai accentuată. Coloana vertebrală a Europei înseamnă practic Germania şi Franţa (Anglia e deja cu un picior afară şi prin tradiţie e în mod constant situată de partea americanilor). Iar în aceste ţări încep să se coaguleze alternative politice semnificative. Odată cu criza imigranţilor au luat avânt grupările cu caracter naţionalist şi identitar, cum ar fi Frontul Naţional în Franţa, care a făcut furori la recentele alegeri regionale, şi care e într-o continuă creştere. De asemenea, şi în Germania se găseşte în plină ascensiune Alternativa pentru Germania, un partid tot cu un caracter naţional şi eurosceptic. Nu sunt reprezentaţi (încă) în parlamentul naţional, doar în unele locale, dar sondajele recente îi crediteză cu peste 10% la scară naţională. Ambele partide sus-amintite, la fel ca o serie de alte grupări de acelaşi gen din ţări europene mai mici, sunt însă americanofobe şi rusofile. Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi ar ajunge la putere, pe fondul crizei imigranţilor şi a lipsei de soluţii a partidelor tradiţionale? Ar fi un scenariu apocaliptic pentru americani, pe care se vor strădui să-l împiedice cu orice preţ. Căci ar putea însemna o basculare a Europei de Vest înspre Rusia (preconizată nu doar de asemenea grupări, ci chiar de cineva ca J.C. Juncker, Preşedintele Comisiei Europene), adică o alianţă care ar putea ameninţa serios supremaţia globală americană.
E de prevăzut faptul că americanii (direct şi prin forţele din interiorul Europei pe care le controlează) se vor strădui din toate puterile să submineze această tendinţă. Va fi un război ideologic, propagandistic, în care forţele finanţate de globalişti vor încerca să împiedice preluarea puterii de către partide identitare anti-sistem sau, dacă aceasta se va întâmpla la un moment dat, vor încerca să le neutralizeze acţiunile la modul maxim posibil.
Se pune întrebarea: care ar fi interesul României în tot acest context, în acest scenariu cât se poate de plauzibil? E vorba aici de interesul României din perspectiva identitară, al valorilor naţionale şi creştine care ne definesc, iar nu din punctul de vedere al ONG-urilor globaliste care acţionează după cum le dictează sponsorii externi şi interesele acestora. Răspunsul nu e deloc simplu şi univoc, şi implică o fină echilibristică nevoită să ţină seama de mai mulţi factori.
Privind atitudinea noastră contra corectitudinii politice şi a marxismului cultural, ne vom poziţiona evident în aceeaşi tabară ideologică (cu diferenţele de rigoare) cu dreapta occidentală. Problema cea mare e însă: aceasta e totodată filo-rusă. Geopolitic şi militar trebuie să rămânem prin urmare în NATO, deci alături de americani. Dacă ne raportăm la Hristos şi la Ortodoxie şi încercăm să privim spre răsărit, vom constata că acolo ne aşteaptă „îmbrăţişarea” glacială a ursului moscovit, care a subminat până acum din toate puterile dorinţa firească de unitate a românilor, ţinând Basarabia sub gheara sa.
Prin urmare: ce alegem? Ca întotdeauna: răul cel mai mic, alianţa cu acea putere care ne va servi cel mai bine propriile interese. Totul pare a fi o veritabilă aporie, un nod gordian imposibil de dezlegat, un balans straniu, un slalom printre forţele ideologice şi politice care se confruntă la nivel mondial. De fapt, nu e nicio urmă de oportunism aici, ci o deplină consecvenţă: dorinţa firească de a rămâne noi înşine, de a ne păstra demnitatea, fiinţa naţională şi spiritualitatea definitorie. Asta ne-a fost soarta de-a lungul a veacuri întregi de istorie şi nu altfel va fi în vremurile tulburi care se apropie… În vâltoarea lor, va trebui să ştim să ne păstrăm coloana vertebrală, credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în dreptatea Sa, inclusiv cea la scară istorică.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Numai că lumea în care trăim acum este una a valorilor răsturnate.
Amice, pur si simplu nu cunosti istorie. De cand e lumea asta sunt crize in permanenta si nimic nu merge cum trebuie. Hristos n-a aparut pe piata din prea multa fericire si randuiala individual-colectiva. De fapt, vremurile moderne sunt o pajiste cu miei comparativ cu genocidurile mici si mari ale Evului Mediu crestin.
În zilele noastre, mesajul luciferic vechi de secole al intelectualilor răzvrătiţi şi autosuficienţi a pătruns până în intimitatea acestui ultim bastion de rezistenţă: credinţa omului de rând, care constituia cândva coloana vertebrală a societăţilor tradiţionale
Intelectualii aia razvratiti si autosuficienti, pe langa ca erau in fapt doar niste oameni nedotati cu gena certitudinilor (asta-i viata), si, ca atare, erau cercetatori, au contribuit inclusiv la computerul ala pe care-ti scrii textele.
Omul de rand a schimbat manipulatorii, asta-i tot. Parca totusi e mai cinstita treaba acum.
Aceasta se manifestă mai ales atunci când majorităţile nu mai sunt ancorate ferm în acele repere şi valori care le-au modelat identitatea, adică într-o stare de sănătate morală care le-ar permite atunci şi să fie tolerante şi îngăduitoare cu rarele abateri de la normă.
Aici deja e prea mult. Istoria crestina este „abator si circ”. N-am vazut vreun istoric european care sa observe predominarea tolerantei si „ingaduintei” la popoarele crestine ale Evului Mediu. Dimpotriva, batalia pe resurse, in numele Domnului desigur, ne-a afectat inclusiv national pe noi, romanii.
Sa ne intelegem, ungurii n-au invadat Transilvania, cu binecuvantarea expresa a Papei, ca sa sa ne facem noi cruce invers. Nici lipitorile de la Muntele Athos si Istanbul nu au inhatat un sfert din fondul funciar national pina la reforma lui Cuza de dragul credintei ortodoxe.
Toleranta si ingaduinta fata de aproape sunt virtuti descoperite recent, odata cu descoperirea stimei de sine neconditionata religios, strict necesare primelor.
Constructia politica a UE e o discutie care ma depaseste, dar ma bucur cand citesc certitudinile altora.
În vâltoarea lor, va trebui să ştim să ne păstrăm coloana vertebrală, credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în dreptatea Sa, inclusiv cea la scară istorică.
Militarii romani, in criza mare de victorii istorice si greu capabili de a termina un razboi de partea acelorasi forte de la inceput, ar avea niste rezerve serioase fata de citatul de mai sus.
Amice, pur si simplu nu cunosti istorie. De cand e lumea asta sunt crize in permanenta si nimic nu merge cum trebuie. Hristos n-a aparut pe piata din prea multa fericire si randuiala individual-colectiva. De fapt, vremurile moderne sunt o pajiste cu miei comparativ cu genocidurile mici si mari ale Evului Mediu crestin.
Enormitate sau amnezie istorica? Genocidurile secolului XX, cu zeci de milioane de victime, cele mai cumplite din intreaga istorie, pot fi numite „pajiste de miei”!?
Intelectualii aia razvratiti si autosuficienti, pe langa ca erau in fapt doar niste oameni nedotati cu gena certitudinilor (asta-i viata), si, ca atare, erau cercetatori, au contribuit inclusiv la computerul ala pe care-ti scrii textele.
“Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii – şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corăbiei civilizaţiei secolului XX. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealtă a nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea oferi o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa interioară de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi a o stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele şi normele ei divine.” (Ioan Ianolide – “Document pentru o lume nouă”)
Aici deja e prea mult. Istoria crestina este „abator si circ”. N-am vazut vreun istoric european care sa observe predominarea tolerantei si „ingaduintei” la popoarele crestine ale Evului Mediu. Dimpotriva, batalia pe resurse, in numele Domnului desigur, ne-a afectat inclusiv national pe noi, romanii. (…) Toleranta si ingaduinta fata de aproape sunt virtuti descoperite recent, odata cu descoperirea stimei de sine neconditionata religios, strict necesare primelor.
Batalia pentru resurse e o constanta a istoriei omenesti, cat se poate de valabila si azi. Dar oare omul zilelor noastre a devenit, spre deosebire de cel al Evului Mediu, intr-un mod neconditionat „tolerant” si „ingaduitor”? Parerea mea e ca doar omul care traieste intr-o relativa bunastare materiala, care se bucura de o anumita liniste si de un anumit confort poate fi (pana la un punct, adica pana acolo unde nu-si simte amenintata situatia) „tolerant” si „ingaduitor”. Un scenariu catastrofic ar spulbera total aceasta iluzie. In lipsa resurselor materiale, intr-o societate lipsita de o morala transcendenta, oamenii ar adopta dictonul „homo homini lupus”. Sa luam ca exemplificare universul puscariilor comuniste. Acolo nu exista masca ipocrita a tolerantei si ingaduintei, ci un mediu care revela caracterele asa cum sunt ele cu adevarat. Si-au salvat sufletele cei care au fost capabili sa renunte la egoism si sa dea dovada de jertfa pentru aproapele lor, adica cei care au practicat virtutile crestine. Ati citit de exemplu „Jurnalul Fericirii” al lui Steinhardt? Sau alte carti ale sale? Perspectiva sa e una opusa celei pe care o profesati pe aici (cu vadite intentii polemice). Cine cauta elevatie spirituala, o va putea afla citind mai degraba asemenea scrieri decat stereotipurile celor care vor sa-si autoindreptateasca prin ele atitudinea anticrestina.
Parintele Nicolae, fostul ovrei de salon, era lectura obligatorie in anii 90, aia ai efemerei renasteri religioase post comuniste. Ulterior oamenii, inclusiv ai bisericii , s-au pus pe praduiala a ceea ce mai ramasese din tara asta. Cei mai inteligenti au emigrat. Au inteles perfect Jurnalul : exista o singura viata in care poti face ceva. Este si singura lectie utila a puscariilor politice.
Evul mediu crestin este o perioada istorica in care n-ai fi vrut sa traiesti. Tinand cont de speranta de viata, nici n-ai fi trait mult. Si normal, din moment ce un simplu guturai netratat putea fi mortal. Razboaie semi permanente, boli fara medici, precaritatea hranei, intolerante caraghioase, ignoranta sublima, inclusiv a oamenilor bisericii, cei mai invatati oricum. Cand cogito ergo sum, in fond o constatare banala, devine piatra de temelie a rationalismului usor necrestin, si da fiori clericilor, iar simple notiuni de cosmologie provoaca acuzatii de satanism incepi sa nu mai iei in serios perioada. Si acum jumatate din romani habar n-au ce se invarteste si in jurul cui.
Mai mult decat orice, cumplita polarizare sociala, si legitimarea crestina a abuzului puterii temporale – de aici comunismul sec.20. Nu-ti imagina ca Lucifer in persoana i-a impins pe muritorii de foame rusi sa adere la noua religie.
Se spune ca extremismele politice ale sec. 20 au fost despartiri violente de un crestinism violent – la care s-au si raportat.
„Efemera renastere religioasa post-comunista?” Efemera poate doar daca practicam un exces de subiectivism. Pana una-alta, eu constat ca mai degraba aceasta conceptie umanista, cea care a scos umanitatea din Evul Mediu si ne-a adus in epoca moderna a ajuns deja desueta.
Azi traim in post-modernism sau, dupa unii, chiar in post-post-modernism, cand „nihilismul valoric, relativismul militant, repudierea mostenirii crestine si evacuarea din invatamant a culturii umaniste fac parte din vastul proces postmodern de rescriere a istoriei Europei, – simptom al pierderii credintei in valorile ei si al incredintarii in destinul nostru, ca tari si culturi europene”. Am citat din H.R. Patapievici pe care, cu exceptia romanofobiei sale (manifestata acum mai putin sub forma imprecatiilor de la inceputuri, ci mai degraba prin … ignorarea desavarsita a oricaror referinte culturale romanesti, acolo unde acestea s-ar preta la sustinerea ideilor sale) il apreciez drept un intelectual lucid, care imbina cu succes cultura umanista cu cea religioasa. Incat apetitul pentru autodistrugere spirituala a civilizatiei noastre (cea la care ma refer si eu in textul meu), prin descompunerea propriilor temeiuri, nu doar a celor crestine, ci si a celor umaniste, nu poate sa-l lase indiferent. „Problema lui „Gott ist tot”, prin urmare, inseamna: „desi inteligenta noastra a devenit (partial) atee, instinctele noastre mai sunt inca (inevitabil) crestine- iar acest lucru nu poate fi tolerat, e o continua sursa de resentiment impotriva a tot ce aminteste de crestinism, de traditia europeana si de umanismul clasic. (…) Si atunci? Daca valorile explicit recunoscute, acelea pe care s-a edificat nominal Europa, sunt astazi devalorizate, atunci, daca actualul trend al repudierii se mentine, vom iesi nu peste mult timp din Europa, asa cum, acum o jumatate de mileniu, am iesit din Evul Mediu.”
H.R.P. vede sansa supravieturii unor „valori implicite”, a unor esente firesti a spiritului european la care nu se poate renunta nici macar in mod voluntar, care ar putea constitui candva germenii unei noi renasteri. Deocamdata se poate constata ca suflul umanismului, cel care a rasturnat conceptia medievala, e pe cale sa se epuizeze sub asaltul pseudo-culturii de azi. Crestinismul, in schimb? Si-a pierdut doar suprematia la nivel social. La nivel dogmatic a ramas nealterat, la nivelul comunitatii a renascut din noaptea comunista (vorbim de Romania sau de estul Europei) iar in restul lumii post-crestine a ramas cel putin la nivelul unei structuri sufletesti indelebile. Datorita acestor premise, a ancorarii in transcendent, potentialul nu ii este (si nu poate fi vreodata) epuizat. Nu stiu in ce masura mai e posibila (sau oportuna) o renastere de tip umanist. Sunt insa incredintat ca din promiscuitatea axiologica actuala ne poate scoate numai o renastere de tip crestin. Evident, nu o intoarcere bigota in Evul Mediu, dar acum este vremea cand roata se intoarce: tocmai fermitatea unei marturisiri de credinta autentice este de natura sa „dea fiori” directorilor de constiinta ai decadentismului contemporan.