În Moldova iernile sunt aspre, dar aceea a lui 1989 era mai degrabă un pui de primăvară. Eram la jumătatea lui Decembrie şi, de mirare, în Bacău nu căzuse încă prima zăpadă. Aerul clar mirosea a muguri. Parcă Dumnezeu avea un plan special.
Oraşul se pregătea de Crăciun după acelaşi ritual dictat de austeritate. Între blocuri se auzeau dimineaţa bătaia covoarelor persane – un soi de marcă a caselor mai înstărite –, iar seara, bicele din funii groase de cînepă ale băieţilor care se pregăteau de pluguşor. Părinţii pîndeau, încordaţi, magazinele cu galantarele goale. La un zvon, se formau instantaneu cozi imense, care se destrămau apoi destul de repede. Se băgau, uneori, portocale şi banane verzi, unt, picioare de porc sau bomboane de pom cu glazură de ciocolată, învelite în hîrtie argintie. Vânzătorii hotărau severi: o sută grame de unt de persoană, un kilogram de banane, unul de portocale, unul de „adidaşi” (adică partea de jos a picioarelor de porc), unul de bomboane. Să ajungă la toată lumea. Niciodată nu ajungea. Oamenii scrîşneau din dinţi şi înjurau în surdină, în aşteptarea unui alt semn care i-ar fi făcut să alerge la o nouă coadă.
În scurtul program de televiziune, doar ceva ştiri politice seci, “de bilanţ anual”, nimic despre Naşterea Domnului. Pentru regim, singura sărbătoare de iarnă îngăduită era Revelionul. În seara aceea ni se dădea un spectacol de divertisment, în care artiştii cu conştiinţă introduceau “şopîrle”, adică glume politice abile, care păcăleau cenzura. Tot de Revelion se împodobea, oficial, “pomul” (nu bradul), sub care un impostor pe numele lui ideologic “Moş Gerilă” punea darurile ce trebuiau aduse de Moş Crăciun cu cîteva zile mai înainte.
Se întuneca devreme, iar după ora 22.00 se întrerupea curentul. Tata ne deprinsese cu plăcerea de a juca şah, a citi şi a sta la poveşti la lumina lumînării. Deodată, sub forţa magică a flacării de ceară, casa era învăluită în mister şi de un fel de căldură cum găseşti numai la privegherile de noapte din vreo mănăstire ascunsă în munţi. Simţeam că ne umanizam mai mult în lungile ierni, în ciuda celor care, prin lipsirea de lucruri elementare, voiau să ne aducă în stadiu de primate.
Noi, copiii, aşteptam vacanţa. Pentru mine, Crăciunul era Crăciun numai la Româneşti, un sat vecin cu mai cunoscutul Tescani al lui Enescu, unde aveam bunicii materni. Acolo simţeam prin toţi porii taina naşterii Celui făr’ de-nceput. Bunicii, Floarea şi Costache, erau oameni religioşi şi temeinici, ne puneau la post şi ne duceau la biserică să ne spovedim şi să ne împărtăşim. În mica biserică a Româneştilor, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, am deprins tainele credinţei şi am trăit cele mai frumoase sărbători.
După un drum de numai 45 de minute cu bătrâna Skodă a tatălui meu, la Româneşti mă găseam într-o altă Românie, sănătoasă, vibrantă, profundă.
În preajma Crăciunului, satul era acoperit de un murmur continuu: oamenii dereticau prin case, curăţau curţile şi uliţele, crăpau lemne pentru cuptoarele încinse unde se făceau bunătăţile „Cerului ş-ale pămîntului” – după vorba bunicii –, hrăneau vitele, aduceau apă, tăiau porci înalţi cu şunca de-o palmă, se strigau în ajutor peste gard… Cînd cobora noaptea, furnicarul părea că s-a oprit să respire, dar numai pentru o clipă, căci îndată se auzeau tobele şi buhaiele, bicele şi fluierele, iar glasuri tinere slobozeau colinde şi urături peste pădure. În cîntecele acelea, cînd triste, cînd vesele, era legănată minunea Naşterii Mîntuitorului, erau povestite isprăvile Sfântului Petru pe pămînt românesc, erau pomeniţi vechi eroi populari şi se invoca ajutorul Domnului pentru sănătate şi belşug. Erau repetiţiile cetelor de „haiduci”.
Deşi copiii de la oraş erau trataţi cu rezervă de către cei ai satului, ca unii aparţinînd altei lumi, eu şi fratele meu, Tiberiu, care am hălăduit vacanţă după vacanţă pe dealurile acelea, eram admişi cu bucurie în cetele de colindători şi de urători. Cu cîtă febrilitate ne învăţam rolurile şi ne pregăteam costumele populare păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor. Cu cît drag băteam sat cu sat, zi după zi, printr-un ger primenitor, colindînd şi urînd, fericiţi de zîmbetele pe care le smulgeam gazdelor, de vorbele lor bune şi de colacii sau nucile cu care ne răsplăteau.
În acel an, 1989, mai erau cîteva zile pînă să intrăm în vacanţă şi să ajungem din nou în raiul de la Româneşti. În seara lui 16 Decembrie, tata a apărut în pragul camerei noastre, a băieţilor, cu chipul transfigurat, şi ne-a chemat în sufragerie, cu vocea aproape sugrumată de emoţie: “Veniţi repede!”. Poate că voia să-i fim martori, să-i confirmăm că nu i se pare ce aude, poate că a vrut să ne facă părtaşi la un moment crucial al istoriei noastre. Am alergat şi ne-am adunat în jurul aparatului de radio, fixat pe postul “Europa Liberă”. Printr-un bruiaj îngrozitor făcut de aparatura Securităţii, auzeam focuri de mitralieră şi strigăte: “Nu trageţi, fraţilor! Sînteţi şi voi români!”. La Timişoara erau împuşcaţi oameni în stradă, pentru libertate. Tata era încremenit, în genunchi, cu mîinile încleştate pe aparat. Au început să-i curgă lacrimile şiroaie. De milă, de furie, de neputinţă. “Trebuie să facem ceva”, a spus în şoaptă, fără să-i tremure glasul.
Eu şi Tiberiu ne-am uitat unul la celălalt şi am tăcut tulburaţi. Aveam 15 şi respectiv aproape 17 ani, nu ştiam ce-am fi putut face. Au apărut în cameră şi mama, şi sora noastră.
În noaptea aceea n-am dormit nici unul. Am mai ascultat o vreme la radio comentariile crainicului, apoi am vorbit despre Ceauşescu. Tata ne-a spus că în ţările din jurul nostru au început să fie înlocuiţi comuniştii de la putere. Speram să se întîmple şi la noi. Mama ne-a cerut apăsat să nu spunem nimănui despre ce am auzit. În serile următoare am stat cu urechile lipite de radio, nădăjduind slab că flacăra de la Timişoara se va întinde în toată ţara. În Bacău era linişte. Lumea ştia ce se petrece, cu siguranţă, dar neîncrederea pusese peceţi pe gurile tuturor.
Am plecat la Româneşti, ca în fiecare an, pe 20 Decembrie. Două zile mai tîrziu, de dimineaţă, eram la moară cu bunica, să facem faină de grîu pentru cozonaci şi plăcinte. Pe lîngă moară se întinsese o coadă lungă, cenuşie, de căruţe trase de vaci. Bărbaţii vorbeau despre recoltă şi se plîngeau că vremea caldă nu e semn bun. Femeile se întrebau între ele dacă au căpătat de la rudele din oraş puţină drojdie sau esenţă de rom. “Îţi dau, ţaţă, zece kile de lapte pentru o sticluţă de rom”. Dar ţaţa, adică femeia mai în vîrstă, clătina din cap. Îi trebuia şi ei romul, pentru prăjituri. Ar fi dat însă cîteva firimituri de drojdie pentru nişte lapte. Tîrguiala a fost întreruptă de un strigăt ca o chiuitură. Un strigăt în care irumpea năduful a 50 de ani de tăcere înfricoşată: “A fugit Ceauşescu!”. Un ţăran tînăr, cu capul descoperit, haina descheiată şi cizme de cauciuc, alerga şi urla de parcă şi-ar fi pierdut minţile: “Oameni buni, a fugit Ceauşescu, suntem libeeeeeeri!”. L-am privit toţi cu spaimă şi ne-am uitat smucit unul la altul, cu ochii arzînd şi buzele strînse. Unul mai precaut, ca pentru a-şi căuta un alibi sau poate chiar din grijă pentru celălalt, l-a apucat pe vestitor de mînecă: „Stai cuminte, Nelule, stai cuminte!”. Dar Nelu s-a smuls şi a zbughit-o spre sat, strigînd. “O să-l ridice” – a cobit unul. Ţăranii au renunţat la făină şi au început să mîne carele spre case, repede, repede, cu o teamă care se transmitea în biciurile tot mai dese pe spinările animalelor.
Cînd am ajuns acasă, uliţa fierbea, lumea aflase şi se îngrămădise în casele celor care aveau televizoare. Au văzut cu ochii lor cum fugea Ceauşescu cu elicopterul. În celelalte zile, gospodinele au uitat mîncarea pe foc, neputîndu-se dezlipi din faţa micilor ecrane alb-negru. În Bucureşti şi în alte oraşe se trăgea cu arma regulat, ardeau clădiri şi mănunchiuri de curajoşi se prăbuşeau pe caldarâm sub rafale. Se auzea că sunt deja 60.000 de morţi. Capii revoluţionarilor înfruntau gloanţele sub reflectoare în balconul de la CC. Pe ei nu-i nimereau teroriştii (un fel de omul negru multiplicat în neştire).
Se făceau şi se desfăceau guverne în Televiziunea naţională – supranumită, peste noapte, liberă. Revoluţionarii, ale căror nume nu ne spuneau mare lucru, dădeau comunicate către ţară. Unii se făceau că lucrează. Teroriştii erau peste tot, dar nimeni nu văzuse unul. Din gură în gură aflam că inşi de origine arabă, garda pretoriană a lui Ceauşescu, ocupau gările, deturnau autobuze şi vînau civilii singuratici. În sat se formaseră patrule din bărbaţi tineri, înarmaţi cu securi şi bîte din lemn de corn, care vegheau zi şi noapte să nu fim atacaţi de terorişti. Nimeni nu mai intra şi nu mai ieşea din sat, pînă la noi ordine; pînă cînd?, pîn’ la primăvară dacă e nevoie.
În seara de Crăciun, ne-am adunat la tanti Malvina, vecina de vizavi, la televizor, şi am văzut lichidarea Ceauşeştilor. Ne-am simţit răzbunaţi şi frustraţi în egală măsură. Bătrînii ziceau că nu trebuiau ucişi de Crăciun, că e păcat, şi că oricum trebuiau anchetaţi îndelung, să spună toate secretele regimului. Dar au ridicat din umeri. Înţelegeau că, dacă dictatorul şi sinistra sa soţie nu ar fi fost arătaţi ciuruiţi de gloanţe la televizor, „teroriştii” ar fi continuat rezistenţa şi poate că libertatea ne-ar fi scăpat printre degete.
Crăciunului acela i s-a răpit aura de miracol. N-am mai simţit nimic din fiorul de pînă atunci. Eram marcaţi de istoria care se făcea sub ochii noştri. Trăiam un soi de beţie generală cu speranţe, speranţe pe care le încarnau Ion Iliescu şi Petre Roman. După numai cîteva săptămîni, unii dintre noi începeau să priceapă realitatea: Iliescu şi Roman voiau să-i ia locul lui Ceauşescu, dar nu să schimbe comunismul cu democraţia.
Mormintele proaspete din Timişoara, Bucureşti şi Sibiu, ale celor seceraţi în acel Decembrie, au devenit, cu fiecare an scurs, tot mai mult o piatră de poticnire a noului regim.
- Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024
Cat de putin ne amintim cu recunostinta de cei ce s-au sacrificat pentru binele nostru!Si cat de mult se gasesc bani si timp pentru alte lucruri,de multe ori lipsite de importanta.Cum vom putea fi priviti de Dumnezeu si cum ne vom castiga respectul in lume daca nu ne cinstim eroii si martirii?
Cat de putin cinstim pe cei ce s-au jertfit pentru binele nostru!Pentru alte treburi,multe lipsite de importanta gasim mult mai mult timp si bani.Cum ne va putea privi Dumnezeu si cum ne vom castiga respectul in lume,daca nu ne cinstim martirii si eroii?