Aseară am văzut, la Teatrul Mic, o piesă excelentă: „Anul dispărut. 1989”, scrisă de Peca Ştefan şi regizată de Ana Mărgineanu. Text, regie, joc, totul este la cel mai înalt nivel. Distribuţia cred că a contat enorm, fiind bine aleasă: Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu, Cuzin Toma, Gheorghe Visu.
Piesa este un puzzle de întîmplări adevărate, care, odată completat, redă nu doar imaginea ultimului an de regim comunist în România, ci şi dimensiunile unui stil de viaţă, care năştea „omul nou”, comunist.
Evocare dezinhibată, dar fără să cadă în grotesc, exactă în detaliile cele mai dure, însă evitind tezismul, plină de un dramatism de substanţă echilibrat cu umor sănătos, povestea curge credibil şi te ţine în priză de la un cap la altul (aproape două ceasuri). Nu puţine sînt momentele cînd un ochi plînge, altul rîde, scenele stîrnind amuzamentul, deşi au fundamente tragice. O dovadă de măestrie rară.
Referinţele la epocă sînt puse în context astfel încît le pot înţelege şi cei care erau prea mici sau încă nu se născuseră pe-atunci.
Implicarea publicului în spectacol şi jocul printre spectatori nu sînt chiar pe gustul meu, dar şi acestea au decurs firesc, cu măsură şi iscînd o emoţie autentică.
La 26 de ani de la „loviluţia” din Decembrie 1989, această piesă este un fel de a ne sonda nelinişti ascunse şi aspiraţii uitate sau abandonate, cu o simplă întrebare: ce valoare mai are pentru azi ce-am trăit ieri? Iar răspunsul nu-l ştiu numaidecît „cei ce au puterea”. Sau nu doar ei.
- Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024