Demagogie şi sinceritate

de

Într-un articol recent dl. Andrei Cornea ne prezintă o analiză comparată a noţiunilor de “demagog” şi “populist”. Deşi ambele sunt etichete aplicate în mod uzual de către politicienii din “sistem” celor “antisistem”, echivalarea lor este improprie, argumentează dl. Cornea. Principalul defect al populiştilor (a se citi politicienii de orientare naţionalistă, de dreapta) ar fi acela că doresc cu adevărat să ducă la îndeplinire ceea ce promit, spre deosebire de politicianul demagog, aparţinător prin excelenţă acelei clase politice “tradiţionale” (mainstream), a cărui principală grijă este mai degrabă perpetuarea sistemului, considerat a reprezenta interesul public suprem.

În mod paradoxal, conform autorului, în vederea acestui scop virtuţile pot deveni vicii iar viciile virtuţi. Demagogia ar fi astfel doar un viciu necesar, nu şi un “păcat mortal”. Odată ajuns la putere, politicianul demagog uită de promisiunile fără acoperire lansate fără nicio reţinere şi se comportă într-un mod realist, moderat. Atitudinea sa poate genera chiar un bine public relativ.

În privinţa populiştilor, susţine dl. Cornea, problema nu este însă demagogia, ci tocmai sinceritatea. Ei chiar vor să-şi realizeze programul anunţat (cu referiri exemplificatoare la recâştigarea suveranităţilor naţionale şi a unei democratizări veritabile a vieţii publice, în sensul respectării voinţei populare printr-o democraţie cu un caracter mai direct), caracterizat însă a fi “riscant, dezastruos şi pernicios pe termen lung”, căci „un bine moral – sinceritatea – intră acum în rețeta unui mare rău public”.

Această jonglerie morală practicată de dl. Andrei Cornea scârţâie însă din toate încheieturile. În primul rând pentru că priveşte cei doi termeni într-un mod absolut independent şi le acordă conotaţiile corectitudinii politice. Raportul lor de cauzalitate este ignorat: demagogia unora este rădăcina populismului celorlalţi, după cum sesizează în mod pertinent un comentator anonim sub pseudonimul “Dante”:

„Stimate Domn Cornea, găsesc interesante nuanţele propuse cât şi incursiunea politico-semantică. Numai că spuneţi pe la începutul eseului că demagogia n-ar fi un păcat mortal. Personal sunt înclinat să cred opusul. Demagogia este cea care deschide porţile populismului şi în final totalitarismului. Minciuna aparent benignă parte a unui sistem devine boală incurabilă. Populismul este consecinţa demagogiei. Deci pentru a preveni boala, cauzele ar trebui eliminate. Demagogia ca impuls imoral în politica acestui mainstream de care vorbiţi conduce la anomie şi alienare, iar atunci populistul apare ca salvator, curator de vicii, opusul lor. Demagogia cu toată patologia sa însoţitoare: limbajul de lemn, politicianismul, clientelismul, sunt faţetele unei democraţii decrepite. Adevărat când spuneţi că minciuna are picioare scurte. Aşa e, şi atunci începe pericolul ”democraţiei nelimitate” care înseamnă disoluţie. Spuneţi că demagogul este repede dat în vileag şi pierde. Poate, dar în logica sistemelor actuale în locul demagogului dovedit îi urmează altul (curat până la un moment dat). Deci demagogul x pierde, dar demagogia se perpetuează printr-o dinamică a fatalităţii. Îmi pare că ne sugeraţi abil acceptarea unui rău minim. Ca şi cum răul şi adevărul au nuanţe. Fals, aşa cum bine sugeraţi. Politicienii care populează mainstream-ul politic se cred un fel de gardieni ai unei ordini infailibile, nu există nimic dincolo de ei, poate doar acel populism ameninţător. Ei vor să credem aceleaşi lucruri pe care dumneavoastră le propovăduiţi aici. Numai că pe cine mai reprezintă ei cu adevărat? Dar dumneavoastră? Uitându-mă prin societăţile foste civilizate, observ că este deja foarte târziu.”

O altă eroare în aprecierea d-lui Cornea este faptul că demagogia este considerată drept imună la riscul de a fi dezastruoasă şi pernicioasă pe termen lung – însuşiri atribuite exclusiv populismului. Nu este deloc aşa. Şi aceasta nu doar datorită faptului că demagogia se poate perpetua la nesfârşit, ca sistem întruchipat prin pioni interşanjabili care permanentizează supremaţia aceleiaşi scheme a jocului politic corect. Ea se poate manifesta şi altfel decât ni se sugerează: nu doar în sensul moderării realiste a unor promisiuni riscante, gratuite, ci şi în sens invers, prin escamotarea unor realităţi care pe termen lung pot duce la crize şi cutremure sociale. Aceasta se întâmplă ori de câte ori realitatea iese din tiparele discursului corect politic, unul prin excelenţă utopic şi care nu se dă înapoi de la negarea evidenţei, atunci când aceasta este inconvenabilă.

Câteva fapte ilustrative. Peste un milion de refugiaţi au fost atraşi anul trecut în Germania doar pe baza unor promisiuni demagogice, fără certitudinea că vor putea fi îndeplinite. Căci una e să le acorzi unor oameni în nevoie ajutor umanitar sau adăpost temporar, şi cu totul altceva să declanşezi în mod deliberat, vânzând iluzii, un proces imigraţionist de o amploare care riscă să scape de sub control. Aici nu mai vorbim de indivizi izolaţi, ci de comunităţi întregi. De mase de oameni cu o amprentă culturală şi religioasă cu totul diferită, care la nivel colectiv pot genera fenomene dintre cele mai neprevăzute. Reversul medaliei, care exemplifică cele de mai sus, s-a văzut în agresiunile sexuale în masă din noaptea de Revelion în special la Köln, dar şi în alte oraşe germane, cum ar fi Hamburg şi Stuttgart. Fenomene asemănătoare au avut loc şi în ţările scandinave. În aceste cazuri nu se mai poate vorbi de faptele unor indivizi izolaţi, îndoctrinaţi ideologic şi religios, care se aruncă în aer împreună cu victimele lor nevinovate. Terorismul acesta e şi el indisolubil legat de Islam şi face ravagii nu atât prin ponderea sa numerică, cât prin impactul psihologic pe care îl produce. De data aceasta a fost vorba de un fenomen de mase, fără îndoială coordonat, care ţine mai degrabă de sfera moravurilor colective ale unor societăţi străine de civilizaţia europeană, şi care a luat prin surprindere pe toată lumea.

Cum impactul psihologic se manifestă proporţional cu gradul de mediatizare, demagogia s-a manifestat în acest caz în mai multe trepte. Câteva zile, politicienii şi mass-media oficială au tăcut mâlc, deşi reţelele sociale fierbeau cu asemenea ştiri. În final au fost recunoscute faptele ca atare, dar cu menţiunea că făptaşii ar fi neidentificaţi. Singura caracteristică ce le-a fost atribuită era aspectul lor “nord-african”, cu precizarea că nu se poate spune că ar fi vorba de azilanţi. Pentru ca, după alte câteva zile, să iasă la iveală întreg adevărul, băgat sub preş de politicienii demagogi şi presa corectă politic. Poliţia a identificat o mulţime de făptaşi chiar în noaptea cu pricina, iar majoritatea provin din Siria, având statut de refugiat. Ştire horror pentru establishment, care poate fi doar începutul şi numai unul din aspectele negative acestui val migrator fără precedent.

Demagogia se poate dovedi prin urmare a fi devastatoare inclusiv prin miciuna de salon. Prin afirmaţii chipurile moderate şi optimiste, care maschează iresponsabilităţi, eludează adevăruri incomode şi ascund neputinţa de a controla fenomenele declanşate de propriile declaraţii şi gesturi politice. Acumularea continuă de nesincerităţi, încremenirea într-un proiect utopic ce riscă să devină falimentar, stârnind tensiuni sociale ce pot ieşi de sub control, iată riscurile pe termen lung ale demagogiei. Încadrarea ei morală se mişcă prin urmare între viciu şi păcat mortal. Esenţa demagogiei este minciuna, iar virtuţile relative care îi pot fi asociate sunt iluzorii. A gândi în asemenea termeni despre posibilele ei avantaje denotă o concepţie care poate merge de la utilitarismul mărunt până la machiavelism. Demagogia poate servi cel mult drept un narcotic, dar nu drept remediu la problemele sociale pe care refuză să le admită. Ea poate fi doar un mijloc de a perpetua utopia în dauna evidenţelor, însă picioarele îi sunt fatalmente scurte. Balonul gonflat fără limite va sfârşi prin a se sparge cu zgomot şi în cele din urmă realitatea se va impune negreşit.

Spre deosebire de demagogie, sinceritatea nu poate fi etichetată în principiu drept un defect, nici măcar dacă ne referim la politică. Dl. Cornea poate avea parţial dreptate, se pot găsi destule exemple care să îi susţină teza, numai că ele nu se pot generaliza. Francheţea în sine nu are nuanţe morale, ci acestea sunt date abia de intenţiile în sine. De conţinutul proiectelor (politice, în cazul nostru) care sunt comunicate publicului.

Orice asemenea proiect (politic, social, sau de altă natură) trebuie să plece de la adevăr, nu de la iluzii cu un caracter relativist, fabricate în laboratoarele ideologice. În primul rând se impun a fi respectate o serie de adevăruri ontologice fundamentale, care până de curând erau acceptate ca definitorii pentru condiţia umană: familia, naţiunea, religia. E o realitate care se impune a fi recunoscută ca atare: există entităţi colective, situate deasupra indivizilor, de multe ori fie şi în stare latentă, care în anumite situaţii reacţionează în mod unitar, generând sentimente de solidaritate şi de apartenenţă. O societate nu poate funcţiona dacă nu are la bază un asemenea liant, numit de filosoful englez conservator Roger Scruton drept “loialităţi prepolitice”. Abia dacă există o asemenea bază se poate edifica o societate funcţională şi pe plan politic. A accepta aceste evidenţe denotă responsabilitate şi realism. A le ignora nu poate fi caracterizat decât drept inconştienţă tragică.

Pericolele pe care le semnalează dl. Andrei Cornea ar putea reprezenta o posibilitate reală. Dar malignitatea acestor scenarii nu rezidă în sinceritatea celor care se revoltă împotriva sistemului, cât în însăşi iresponsabilitatea şi demagogia acestuia. La un moment dat electoratul se va sătura să înlocuiască prin vot un demagog cu altul şi va miza pe cei care profesează sinceritatea. Când te-ai săturat până peste cap, luat de valul colectiv, nu te dai în lături de la opţiuni radicale, de la experimente atipice, trecând în plan secund reflexia asupra posibilelor consecinţe. Atunci prioritatea devine descotorosirea de demagogi. Alungarea celor care au adus poporul la exasperare prin perpetuarea sistematică a minciunii şi prin măsuri iresponsabile, care aruncă practic în conflict civilizaţia europeană cu cea islamică. Fiecare din acestea îşi are legitimitatea ei intrinsecă, dar pe teritoriul său tradiţional. Amestecul lor în numele ideologiei multiculturalismului e în schimb unul exploziv, iar suflul deflagraţiei, ca reacţie împotriva celor responsabili de situaţie, poate fi devastator.

Sentimentul de apartenenţă la un neam ţine de natura umană profundă şi nu poate fi extirpat prin măsuri de “reeducare” ideologică. Chiar dacă uneori naţionalismele par a fi doar fenomene de nişă, perimate într-o epocă a globalizării, ele continuă să existe în stare latentă şi pot răbufni pe scară largă ori de câte ori e percepută o ameninţare la adresa propriei identităţi. Revine astfel în actualitate dezbaterea din interbelic privind raporturile dintre naţionalism şi morală, în special cea creştină. Nu şi-a pierdut valabilitatea criteriul stabilit de marele teolog Dumitru Stăniloae, după care naţionalismul în sine este un dat natural, cu un caracter neutru din punct de vedere moral. El capătă culoare morală doar în urma acţiunilor întreprinse în numele lui. Luat în sine, acest sentiment identitar nici nu mântuie, nici nu pierde, dar poate dobândi relevanţă soteriologică prin modul în care este străbătut sau nu de principiile creştine. Aceasta este singura posibilitate de a îmblânzi potenţialele excese ale populismului, iar nu demonizarea generalizată, în numele unor false idei, a orânduirii fireşti a lumii create de Dumnezeu.

Mai trebuie adăugat că principiile creştine de conducere a colectivităţilor, a naţiunilor, diferă în anumite puncte de morala individuală. Un creştin poate alege calea martiriului, a propriei dispariţii fizice, spre a străluci în eternitate. Pentru naţiuni în schimb, acest deziderat are numai un caracter eshatologic. În istorie, aici şi acum, esenţială este supravieţuirea, conservarea valorilor proprii, a resurselor morale şi creatoare ale naţiunii, ale civilizaţiei sau a spiritualităţii de care te simţi legat. O naţiune nu-şi poate iubi vrăjmaşii în detrimentul propriilor copii. Iar un conducător care ar accepta sacrificarea poporului care l-a investit să-l reprezinte şi la nevoie să-l apere, sau periclitarea viitorului acestuia, nu e altceva decât un iresponsabil, un degenerat moral.

Creştinismul este însă plin de paradoxuri. Câtă vreme îşi menţine un caracter viu, nu se poate rezuma doar la apărarea declarativă a “valorilor creştine”. Redus la atât, a devenit deja doctrină îngheţată, formalism inert. Spiritul său se păstrează tocmai prin aceia trăiesc poruncile evanghelice la modul plenar. Care îşi iubesc vrăjmaşii şi care, dacă e nevoie, acceptă cu bucurie martiriul pentru Hristos. Aceşti sfinţi reprezintă tocmai acele modele necesare care mărturisesc lumii, prin viaţa şi moartea lor, despre adevărul suprem al Învierii.

E un aspect care nu trebuie uitat în nicio împrejurare, chiar şi atunci când suntem prinşi într-o luptă mai degrabă omenească, fie ea şi deplin legitimată de istoria, tradiţia şi spiritualitatea noastră.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost