Minunata lume nouă a lui Remus Cernea

Dincolo de partizanii necondiţionaţi care îl laudă mai ales pe propriile pagini de internet, Remus Cernea nu a avut parte decât ocazional de o analiză amănunţită a activităţii şi poziţiilor exprimate în arena publică de câţiva ani buni încoace. Au existat câteva confruntări televizate, însă acestea s-au concentrat mai degrabă pe aspecte punctuale decât pe viziunea de ansamblu. Şi cred că unul dintre motive este că, la orice privire un pic mai atentă, transpare imediat lipsa de seriozitate – la nivelul argumentelor şi al exprimării – a demersului teoretic al lui Remus Cernea. Practic, respectivul personaj public operează cu clişee şi sloganuri, cu raţionamente facile şi argumente din seria celor găsite mai degrabă în disputele adolescentine de pe platformele de socializare. Lucrul pe care tindem să-l scăpăm din vedere este că Remus Cernea pare să fi învăţat foarte bine lecţia perseverenţei, chiar şi în absenţa unui eşafodaj teoretic coerent: un lucru, fie el şi rău, fie el şi absurd, repetat la nesfârşit în diferite forme, ajunge, dacă nu să convingă, măcar să se instaleze în mentalul ascultătorului – în mentalul colectiv, atunci când repetiţia are loc în public – şi să fie perceput ca inevitabil, uneori chiar ca o fatalitate. La toate acestea se adaugă imaginea de tip volubil şi deschis, prietenos cu toată lumea, ba chiar folosirea unor expresii din vocabularul adversarului, tocmai pentru a-l neutraliza pe acesta mimând atitudini menite să-i creeze lui o credibilitate chiar în rândul celor care, dacă ar vedea substratul discursului său exprimat pe şleau, l-ar respinge fără să stea pe gânduri. Este imaginea tipică a sectantului mereu cu zâmbetul pe buze, gata să-i primească în universul său transparent mai ales pe cei marginalizaţi, şi care urmăreşte prinderea în plasă a naivilor care se simt copleşiţi de abordări mai profunde.

În fond, preocuparea şi lupta lui Remus Cernea se rezumă, într-o manieră monomaniacală, la distrugerea bazei tradiţionale a culturii române şi, prin extensie, europene. Creştinismul este vizat în mod special pentru că reprezintă coloana vertebrală a identităţii româneşti, dar, după cum vom vedea, atitudinea militantă loveşte şi în celelalte forme de manifestare şi trăire religioasă din spaţiul european. Deşi susţine că acţiunile domniei sale sunt îndreptate exclusiv împotriva unor presupuse abuzuri ale Bisericii sau ale reprezentanţilor confesiunii majoritare, este limpede că ţinta este însăşi învăţătura fundamentală de credinţă. Trăsătura principală a discursului public al lui Remus Cernea este intoleranţa dusă la extrem. În stilul deja încetăţenit al extremei stângi, tânărul şi vajnicul luptător pentru toate drepturile posibile cere toleranţă doar faţă de acele categorii pe care le socoteşte a fi de partea sa. Fie că vorbim despre parade ale aşa-numitelor minorităţi sexuale, fie că solicităm primirea tuturor refugiaţilor care vor să vină în ţară, toate acestea trebuie privite în spiritul unui umanism care primeşte totul fără deosebire şi lăsate să se manifeste liber, public şi fără îngrădiri. Când însă vine vorba despre creştini, ei bine, aceştia îşi pot practica la ei acasă convingerile, dar nu trebuie să-şi expună simbolurile în public, nu au voie să-şi exprime acele opinii care le contrazic pe cele socotite de domnul Cernea adevăruri fundamentale ale umanismului şi trebuie împiedicaţi în actele lor de manifestare a credinţei. Concret, Remus Cernea cere sancţionarea anumitor luări de poziţie pe care le socoteşte, prin simplificare şi scoatere din context, homofobe, xenofobe, etc., instaurând astfel,delictul de opinie; vrea scoaterea din spaţiul public a icoanelor şi a altor însemne religioase, în timp ce simbolurile cu profund substrat ideologic ale unor minorităţi pot să-l umple în voie; şi susţine – pe propria pagină de socializare – că manifestările intrinseci ale evlaviei creştine-tradiţionale în general şi ortodoxe în special, cum ar fi închinarea la moaştele sfinţilor sau sfinţirea apelor trebuie ridiculizate, boicotate şi blocate. Puteţi fi creştini, spune domnul Cernea, dar nu vă comportaţi ca atare. Asta îmi aminteşte de versurile Metallica „you can do it your own way/ if it’s done just how I say”, reflexie a oricărui tip de mentalitate opresivă. Vă amintiţi cine şi-a început demersul politic prin împingerea unei anumite categorii de oameni înspre comunităţi închise, excluzând-o treptat şi aproape neobservat din spaţiul public şi negându-i posibilitatea de a se manifesta în el conform tradiţiilor care o defineau? Faceţi, vă rog, un mic exerciţiu de memorie.

În lupta pe care o aduce împotriva ierarhiilor firii şi ale spiritului, Remus Cernea îşi ia ca armă principală ştiinţa. Poziţia domniei sale faţă de ştiinţă este însă determinată de o crasă subordonare ideologică. Să nu uităm prea curând – nu după ce am avut parte de „binefacerile” lui – că şi comunismul îşi justifica abuzurile prin ştiinţă, iar ateismul ştiinţific era odinioară materie studiată  la toate universităţile din blocul comunist, sub semnul lui Marx, Lenin şi al opresivei Uniuni Sovietice. Modul în care invocă Remus Cernea ştiinţa denotă o atitudine de tipul religiozităţii primitive, idolatră, lipsită de discernământ şi complet neştiinţifică. Pentru a-şi susţine campania antireligioasă, face uz de tot felul de pseudo-studii, de tipul „oamenii de ştiinţă de la Universitatea X au descoperit că…”, concluzii departe de a fi acceptate de comunitatea academică, bazate pe tot felul de sondaje mai mult sau mai puţin fictive, dar cu siguranţă lipsite de relevanţă, prin care se poate susţine orice, de la caracterul nociv al nu ştiu cărei practici religioase pentru dezvoltarea psihică a copiilor până la virtuţile vindecătoare de cancer ale verzei murate. Acest tip de „studii” abundă în toate tabloidele, însă niciun om de ştiinţă serios nu le ia în considerare decât cel mult ca pe nişte ipoteze fanteziste. Mai grav – şi mai înşelător – este faptul că ştiinţa este privită de domnul Cernea ca ceva imuabil, ca un set de cunoştinţe ce se pot îmbogăţi însă rămân fixe, precum un adevăr absolut. Ştiinţa ca viţel de aur, aşa ar putea fi sintetizată această viziune. Nu este însă nevoie să fii specialist pentru a înţelege că ştiinţa lucrează pornind de la ipoteze – am putea spune, într-un anumit sens, de la credinţe – pe care apoi se străduieşte să le demonstreze empiric. Aşa se face că între o teorie şi descoperirile care o confirmă pot trece mulţi ani. Tot de aici decurge faptul că ştiinţa este dinamică şi că un adevăr ştiinţific cunoscut astăzi s-ar putea dovedi insuficient peste o sută de ani. Fizica newtoniană şi-a pierdut caracterul absolut odată cu ultimele evoluţii în domeniul fizicii cuantice. Teoriile care socoteau că toate astrele se învârt în jurul pământului nu sunt nicidecum învăţături biblice – aşa cum încearcă să sugereze falşii apologeţi ai ştiinţei – ci bazele ştiinţifice de cercetare ale epocii dinainte de Copernic. Iar evoluţiile uimitoare din domeniul medical ne arată clar cum se poate modifica o perspectivă ştiinţifică în cel mai scurt timp. Ştiinţa nu este un set de cunoştinţe imuabile cu valoare absolută, iar conflictul ei cu religia e o gogoriţă care compară lucruri ce nu se pot compara şi creează opoziţii acolo unde domeniile de activitate sunt diferite.

De fapt, toată argumentaţia lui Remus Cernea se bazează mai mult pe sloganuri decât pe raţionamente duse judicios până la capăt. Din acest punct de vedere, domnia sa a învăţat perfect lecţia politicii a cărei principală armă este demagogia. Pentru că Remus Cernea este unul dintre primii demagogi ai României. Acest om care se vrea animat de principii înalte, dezinteresat şi devotat până la ultimele consecinţe adevărului îşi construieşte tot eşafodajul politic ca pe un balon umflat cu aerul unei retorici găunoase, pretenţioase, pompoase şi, mai ales, mincinoase. Luptătorul pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti a înţeles că nu are altă şansă de a accede la o funcţie publică şi a intrat în Parlament alături de Victor Ponta şi USL. Predicatorul corectitudinii şi al schimbării s-a alăturat partidului care a făcut din corupţie politică de stat şi oamenilor celor mai ancoraţi în vechile structuri comuniste şi securiste. A crezut, susţine, că aşa îşi va putea expune principiile, şi s-a bazat pe buna credinţă a lui Victor Ponta în susţinerea anumitor proiecte ecologiste. Mai mult, s-a îndepărtat de cel căruia i-a fost consilier pe probleme de mediu când nu a fost de acord cu poziţia lui în problema Roşia Montană. Atât de naiv să fi fost Remus Cernea? Să nu fi ştiut de lanţul de abuzuri propagat de guvernele PSD, să nu fi văzut că în structuri erau aceiaşi oameni care şi-au făcut mendrele şi în vremurile vechi? Nimic nu l-a oprit însă pe aspirantul nostru, nici măcar insultele unor colegi de alianţă, pentru că el şi-a urmărit cu sânge rece scopul – accederea la structurile de putere – şi l-a realizat, după care i-a fost uşor să pozeze în rebelul total. Se laudă cu cele mai multe luări de poziţie în Parlament şi cu un număr impresionant de proiecte de legi. Cuvântările sale sunt, cel mai adesea suite de clişee sau sloganuri repetate la nesfârşit, iar proiectele de lege au uneori şi o singură pagină. Remus Cernea ne îndeamnă să primim mii, chiar zeci de mii de emigranţi, dar se declară prea ocupat ca să ţină măcar un câine. Este tipul standard al socialistului cu apucături burgheze, gata să militeze pentru toate cauzele umanitare, atâta timp cât acestea cad în responsabilitatea statului, iar el nu trebuie să mişte un deget. Iar timpul atât de preţios îi este ocupat de nenumărate articole egolatre, în care îşi îngrijeşte cu minuţiozitate propria imagine. E suficient să aruncaţi un ochi pe toate platformele unde publică: mai totul începe cu „eu am făcut…”, „eu am cerut…” şi este pigmentat de fotografii cu inscripţii „revoluţionare” luate la adăpostul călduţ al sistemului sau doar de poze mai mult sau mai puţin rebele. Susţine fără drept de apel avortul, dar, culmea ipocriziei, sare ca ars când o asociaţie le arată unor elevi ce înseamnă cu adevărat „întreruperea de sarcină”. Iar când cineva îi atrage atenţia asupra unuia sau altuia dintre aceste aspecte, face pe victima şi spune că „întoarce şi celălalt obraz”.

Revin la o idee de la începutul acestui articol. Analiştii politici sau eventualii adversari de idei nu s-au oprit niciodată pe îndelete asupra ideilor şi acţiunilor lui Remus Cernea din cauză că acesta părea, în cel mai rău caz, un excentric. În principiu, este o abordare justă. Însă de multe ori tocmai asemenea oameni cărora nu li se acordă atenţie reuşesc să se strecoare pe poziţii de decizie. Dacă la agenda lor iniţială se adaugă şi frustrarea născută din dispreţul celorlalţi, pericolul poate creşte exponenţial. În fond, pe la începutul anilor 1930 şi chiar mai târziu, au existat în Germania reprezentanţi ai unor partide care au spus că naţional-socialiştii trebuie lăsaţi să se joace, ca nişte copii mari ce sunt, şi apoi se vor retrage. Sigur, departe de noi gândul de a-l compara pe Remus Cernea cu Hitler. Important este să privim lucrurile în faţă, pentru a înţelege modul de a gândi şi acţiona cu care suntem confruntaţi. Dată fiind slăbiciunea conceptuală a propriilor poziţii, s-ar putea ca nici domnul Cernea să nu le înţeleagă consecinţele ultime. Sau poate că le înţelege şi nu vrea să le asume. Atacurile virulent anticreştine nu ating deocamdată şi alte domenii spirituale şi culturale pentru că, după cum am spus, în România Ortodoxia ţine prim-planul. Dar multe dintre acuzaţiile la adresa Bibliei, de pildă, lovesc, cel puţin prin ricoşeu, şi în spiritualitatea iudaică. Anticreştinismul bazat pe decontextualizare şi chiar pe încercarea de împingere la marginea legalităţii a învăţăturii biblice, pe interdicţia propovăduirii publice şi stigmatizarea anumitor texte ascunde în el şi un antisemitism latent.

S-a încetăţenit la un moment dat ideea că Remus Cernea ar fi un om din afara sistemului, chiar un adversar al lui. Este o iluzie. Domnul Cernea este vârful de lance al sistemului stângist dominant într-o parte a arenei publice europene. Este acel radical care exprimă toate tendinţele care clocesc în ideologia unor partide care nu le pot expune direct, din raţiuni electorale. Ideile lui Remus Cernea netezesc drumul unui socialism radical, al unei spălări de creier în varianta soft: statul ce reglementează şi în domeniul ideilor, delictul de opinie, răsturnarea valorilor Europei tradiţionale şi creştine, instaurarea unui egalitarism gestionat – ca în orice sistem comunist – de o oligarhie intelectuală, toate acestea sunt prezente uneori voalat în discursul stângii europene, şi direct în cel al aşa-zisului nostru luptător autohton împotriva sistemului. Gândirea trebuie „corectată”, abaterile de la dogma purităţii politice taxate ca rasism, xenofobie, discriminare, „hate speech” şi condamnate penal. Iar gestionarii acestei corectitudini nu pot fi decât câteva minţi luminate. Orwell a scris demult despre asta.

Nu ştiu dacă Remus Cernea duce această propagandă conştient de toate implicaţiile şi consecinţele ei sau dacă doar, copleşit de dorinţa de afirmare şi de o egolatrie fără margini, rătăceşte fără să-şi dea seama pe marginea abisului orwellian. Este însă clar că ideile domniei sale trebuie expuse în cruda lor realitate. Atâta timp cât acestea se aud şi oamenii valoroşi tac, riscăm să începem să credem că aceasta e norma după care, vrând-nevrând, trebuie să trăim. Pare surprinzător că un om care insistă ca delfinii să fie socotiţi „persoane non-umane” evită de fiecare dată orice discuţie care să aducă în prim-plan tocmai acest caracter personal al interlocutorilor. Domnul Cernea insistă asupra faptului că în lupta domniei sale contează doar principiile. La mijloc este, de fapt, o eroare fundamentală de înţelegere. Lipsa de raportare la persoană, pentru ce este ea în esenţa ei, şi nu pentru o categorie din care poate sau nu să facă parte – a defavorizaţilor, a minoritarilor, etc. – denotă tendinţa de a modela persoana după ideologie, de a o integra în categorii ideologice şi de a-i ignora unicitatea. Această integrare forţată în şabloane ideologice a fost şi este rădăcina celor mai cumplite abuzuri totalitare din toate timpurile, îndeosebi a celor două care au însângerat secolul trecut şi care îl ameninţă din umbră şi pe cel în care trăim.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Paul S. Grigoriu

Muzician, scriitor, traducător, publicist.

• Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă - 19 iunie 2020
• „Arest” – încercare de cronică - 29 octombrie 2019
• Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului - 9 august 2018