Ziua Regalității: 150 de ani (1866-2016)

10 Mai a fost, pînă în 1947, Zi Națională a României, numită Ziua Regelui sau Ziua Regalității. La 10 mai 1866 – acum exact 150 de ani – s-a suit pe tronul țării Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (întîi cu titlul de domnitor, pînă în 1881, apoi cu cel de rege), cel ce a domnit mai mult decît însuși Ștefan cel Mare și Sfînt (48 de ani: 1866-1914) și sub care a prins chip România modernă. Tot la 10 mai, în 1877, Senatul României a proclamat independența față de Imperiul Otoman. Lui Carol I i-au urmat în scaun Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), sub care s-a făcut România Mare (1 Decembrie 1918, astăzi Ziua Națională), apoi Mihai I (sub regență), Carol II și din nou Mihai I, căruia Dumnezeu i-a hărăzit să fie și astăzi în viață. Comuniștii au abolit monarhia (30 decembrie 1947) și au căutat să-i șteargă memoria, dar România postcomunistă, deși n-a fost vrednică de restaurarea monarhiei (adică de reintrarea pe făgașul firesc al istoriei noastre), cinstește din nou în mod oficial, din 2015, ziua de 10 Mai, chiar dacă legea de reinstituire a sărbătorii nu-i precizează denumirea. Iar icoana vie a regalității noastre moderne rămîne Mihai I de România, astăzi unicul supraviețuitor dintre șefii de stat și capetele încoronate ale Europei din vremea ultimului Război Mondial.

Regele n-a murit. Trăiască Regele!

Recurs la regalitate

„Nici o altă persoană nu simbolizează mai bine tragedia românilor din ultima jumătate de secol decît Regele Mihai. El s-a născut să devină rege într-o țară a cărei dezvoltare era comparabilă cu cea a Belgiei. Dar istoria a fost potrivnică lui și poporului său. Întîi a trebuit să lupte împotriva naziștilor, iar mai apoi împotriva comuniștilor. El a fost un monarh constituțional într-o vreme în care Europa era dominată de dictatori”.

Așa începe o prezentare a Regelui Mihai de pe site-ul Casei Regale a României, sintetizînd drama trăită de tînărul monarh de odinioară pe fondul tragediei noastre naționale, ale cărei urmări le resimțim pînă astăzi, atît din punct de vedere politic, cît și din punct de vedere civilizațional.

Noi, ca fii ai Bisericii Ortodoxe, nu vedem în ordinea monarhică doar o soluție politică între altele, ci însăși expresia tradițională a ierarhiei statale consfințite de Dumnezeu: monarhia este o instituție „de drept divin”, monarhul este „unsul lui Dumnezeu”, iar deviza Casei Regale a României nu trebuie să uităm că este Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu”). Biserica și Monarhia reprezintă – ca în vechiul însemn al acvilei bicefale – cele două ordini îngemănate, cea spirituală și cea seculară, chemate să se armonizeze în mersul veacului spre veșnicie. Aceasta este poziționarea firească atît a creștinismului, cît și a dreptei politice (care, spre deosebire de stînga, este – sau ar trebui să fie, prin temeiurile ei istorice și doctrinare – respectuoasă față de tradiție și față de primatul valorilor moral-spirituale în viața cetății).

Din păcate, adînc pervertită timp de 45 de ani de materialismul ateist al marxism-leninismului, viața publică românească a ultimelor șapte decenii a stat – și stă încă – sub semnul stîngii (fie ea comuniste sau democratice), care ține – uneori cu accente caragialești – la (dez)ordinea laică republicană, cu care am ajuns deja în pragul falimentului național.

Sigur, istoria nu este domeniul perfecțiunii și monarhii nu sînt nici ei perfecți, dar este o realitate că țările cu ordine monarhică sînt printre cele mai prospere și mai stabile din lume, cum și România ar fi fost negreșit, dacă nu intervenea hiatusul comunist (prelungit fatal în confuza „tranziție” postcomunistă). Mie însumi mi s-a întîmplat să critic punctual anumite acte ale regalității mai recente (dictatura regală, crimele de stat împotriva tineretului naționalist, cedările teritoriale din 1940, actul de la 23 august 1944, apoi diferitele compromisuri conjuncturale cu puterea comunistă sau neocomunistă), dar am susținut întotdeauna principial ideea monarhică și am afirmat nu o dată că destinul și imaginea în lume a României postcomuniste ar fi fost cu totul altele dacă în 1990 s-ar fi restaurat monarhia constituțională, monarhul legitim, Mihai I, urcînd pentru a treia oară pe tronul țării și asigurîndu-i o stabilitate și un prestigiu pe care nu le va avea niciodată prin opțiunea republicană (ce și-a dovedit cu prisosință neputințele). Am fi avut 27 de ani de reconstrucție națională pe linia tradiției noastre antebelice, alte standarde sociale și comportamentale, altă mobilizare a energiilor creatoare și altă integrare comunitară. Dumnezeu ne-a dat un rege longeviv, care ar fi fost un simbol și un garant al unității și al continuității noastre istorice, iar reziduurile comuniste n-ar fi supraviețuit secolului trecut și nu ne-ar fi otrăvit perspectivele resurecționale.

N-a fost să fie, dar pentru cît a fost – și pentru ce ar fi putut să fie, în visul frumos al unei alte Românii – îi sîntem datori cu toată reverența Maiestății Sale Regele Mihai I și istoriei de 150 de ani a monarhiei moderne în România.

Portret regal

Nu ne putem îngădui aici o trecere în revistă a întregii noastre istorii monarhice, dar ținem să-l evocăm pe cel care este reprezentantul ei aproape centenar, Regele Mihai I, din nefericire greu încercat de boală în ultimele luni și pentru care s-ar cuveni să ne unim în creștinească rugăciune. Închinîndu-i suveranului nonanagenar un gînd solidar, orice bun român, indiferent de convingerile sale politice, ar trebui să aibă luciditatea de a deplînge momentul 1947, dacă nu ca tragedie personală a unui rege mai mult sau mai puţin vrednic, în orice caz ca tragedie naţională a României moderne, căci nu regele a fost atunci marele perdant, ci ţara însăşi: el şi-a pierdut tronul şi averile (parte recuperate după 1989), dar România şi-a pierdut coloana vertebrală, sufletul şi viitorul (pe care este încă departe de a fi ajuns să şi le recupereze – şi există o serioasă primejdie de a nu şi le mai recupera niciodată).

Ca și atunci cînd Maiestatea Sa a împlinit 90 de ani (în 2011), elementara cuviinţă cere, pe acest fond aniversar, suspendarea festivă a adversităţilor sau antipatiilor curente (şi care, în cea mai mare parte, şi-au pierdut demult miza în contextul actualităţii) şi efortul sincer de reconciliere naţională în vecinătatea unui simbol viu al normalităţii pierdute.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României a văzut lumina zilei la 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol II și al Reginei Elena, moștenind încă de la naștere titlurile de Principe al României și Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai tîrziu). A devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand (la numai 62 de ani, după 13 ani de domnie), întrucît tatăl său – fire de aventurier – renunțase la tron în 1925. Mihai fiind minor, atribuțiile regale au fost îndeplinite, în perioada 1927-1930, de un consiliu de regență constituit din trei membri: Principele Nicolae (unchiul lui Mihai), Patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (ulterior, în urma decesului acestuia, regența a fost completată cu George Sărățeanu). În iunie 1930, Carol, răzgîndindu-se și reîntorcîndu-se în țară, dă naștere – cu complicitatea politienilor vremii – unei situații fără precedent în istoria modernă a Europei: un tată care urma la tron fiului său! Mihai primește titlul pompos, creat ad-hoc, de Mare Voievod de Alba-Iulia. Însă în septembrie 1940, în urma abdicării lui Carol II (ce instituise în 1938 dictatura regală, iar în 1940 cedase fără luptă Basarabia, nordul Bucovinei, Herța, nord-estul Transilvaniei și Cadrilaterul, marcînd sfîrșitul României Mari), Mihai se urcă iar pe tron, la nici 20 de ani. Țara este de fapt condusă, cu mînă forte, de generalul (ulterior mareșalul) Ion Antonescu, cu care regele va intra treptat într-un surd conflict, susținînd în cele din urmă, sub influența mai multor oameni politici importanți, în frunte cu Iuliu Maniu însuși, lovitura de stat de la 23 august 1944, care pentru Puterile Aliate a fost atît de folositoare (scurtînd, s-a spus, cu o jumătate de an războiul), dar pentru România – și pentru regele însuși – a avut urmări nefaste, care nu putuseră fi prevăzute inițial. Lipsit de sprijinul real al Marii Britanii și al Statelor Unite ale Americii, lăsat la cheremul hidrei sovietice, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească în loc pe sinistrul Petru Groza (instrument docil în mîinile bolșevicilor). Dîndu-și seama de cursul dezastruos pe care îl luau lucrurile, Mihai a răspuns prin așa-numita „grevă regală”, refuzînd să mai semneze decretele guvernului, care însă nu s-a sinchisit de el, ci a dat curs galopant bolșevizării țării, iar la 30 decembrie 1947 l-a silit, sub amenințare și șantaj, să semneze decretul de abdicare și să părăsească țara („Ia-ți ladița și mamița/ Și adio Dîmbovița!”). Victimă a trădărilor succesive și a lipsei sale de experiență, mai ales într-un context atît de complex și de ingrat (intern și extern), nefericitul monarh de 26 de ani se va stabili, după mai multe peregrinări prin lumea occidentală, în Elveția, la Versoix (lîngă Lausanne), căsătorindu-se cu principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută acum ca Regina Ana a României), cu care va avea cinci fete (principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria, de la care are astăzi mai mulți nepoți și strănepoți).

Să ne rugăm pentru Rege!

Cu toată opoziția puterii neocomuniste, regele legitim al tuturor românilor a reușit să revină în țară după 1989, primit cu căldură de mulțimi entuziaste, care n-au putut determina însă o reinstaurare a monarhiei. Abia sub președinția d-lui Emil Constantinescu, în 1997, regele și-a primit înapoi cetățenia română, iar ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vîrstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Regele Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României (după mai bine de 60 de ani) – și probabil că așa, înalt, drept, distins și demn, și-l vor reaminti generațiile mai noi. Atunci, pentru cîteva ceasuri, România a ieşit de sub zodia mîrlei şi şi-a putut contempla posibila faţă mai bună, chiar dacă e foarte probabil că nu va mai avea niciodată parte de ea.

La începutul lunii martie a acestui an a fost anunțată îmbolnăvirea Maiestății Sale de cancer (leucemie cronică și carcinom metastazant) și retragerea din viața publică (prerogativele regale fiind preluate de Alteța Sa Regală, Principesa Margareta: „În ultimele săptămîni, am primit vestea unui serios diagnostic medical. Această situaţie vine în anul în care Familia şi Ţara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea Dinastiei şi a Statului Român modern. Sînt sigur că fiica mea, Margareta, Custodele Coroanei, va găsi înţelepciunea şi forţa de a mă reprezenta şi de a duce la îndeplinire toate acţiunile mele publice. Am cerut Consiliului Regal să-şi continue menirea şi să prezinte sfatul său Custodelui Coroanei”). A suferit o intervenție chirurgicală într-o clinică specială din Lausanne și a fost externat după aproximativ două săptămîni, sperîndu-se într-o posibilă refacere. Acum se află în reședința sa privată din Elveția, vegheat de familie și de medicii acesteia, într-o stare relativ stabilă. „Avînd însă în vedere gravitatea diagnosticului, tratamentul şi procesul de recuperare vor fi de lungă durată şi vor necesita o atentă supraveghere”, se preciza într-un recent comunicat al Casei Regale.

Presa de scandal din România, în goana ei după senzațional, l-a declarat deja mort și conservat într-un frigider, în așteptarea găsirii unui loc de îngropăciune potrivit rangului său! Dar, deși crucea vîrstei și a bolii este tot mai grea, regele nostru este încă printre noi și are nevoie de rugăciunile noastre și ale Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat și uns.

Nu, Regele n-a murit. Trăiască Regele!

(Articol apărut inițial în numărul pe mai 2016 al revistei Lumea credinței)

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019