„Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu”

de

Ştiaţi că a existat un om – unul singur – care, cu arma în mînă, a încercat să-l lichideze fizic pe Ceauşescu? La îndemnul unor intelectuali, în 1983, un tînăr şofer de numai 26 de ani a ajuns la concluzia că doar moartea dictatorului mai poate salva România. În alte ţări despre o faptă ca al lui s-ar fi scris tomuri întregi, ar fi fost o personalitate publică. În România, fostul condamnat la moarte, cu 16 ani de temniţă la activ, îşi trăieşte viaţa izolat şi uitat în comuna natală, Stăneşti-Giurgiu. Nerecunoscut ca deţinut politic, trăieşte din ajutorul social al copilului şi din munca cîmpului, albit prematur, deşi are numai 46 de ani *. Viorel Rovenţiu nu regretă nimic din ce a făcut. Regretă doar că nu a reuşit…

Singura tentativă de asasinat asupra lui Ceauşescu

“În toamna anului 1983 s-a prevenit şi prima – probabil şi singura – tentativă de asasinat asupra lui Nicolae Ceauşescu. Grupul, constituit încă din 1981, era format dintr-un nucleu de intelectuali, profesori universitari din Bucureşti, legaţi într-un fel sau altul de Cluj: Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filosofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al ministrului Învăţămîntului; Mircea Stoica, şeful catedrei de Drept de la ASE Bucureşti, care predase şi la Cluj (decedat ulterior în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere); Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toţi aceştia considerau că «suprimarea lui Ceauşescu este singura soluţie de salvare». Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul Raul Volcinschi, fost deţinut politic, Viorel Rovenţiu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie şoferi. În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, cei trei tineri – Rovenţiu, Năstase şi Stanciu – au trecut la acţiune: au spart un post de Miliţie mai izolat, din satul Osica de Sus, judeţul Olt. Au furat două pistoale mitralieră AKM cu pat rabatabil, 500 de cartuşe şi 8 încărcătoare. Conspiratorii aflaseră că în ziua de 17 septembrie 1983, Ceuşescu urma să viziteze CAP-ul din comuna Gostiu, judeţul Giurgiu. Nicolae Stanciu, fiind localnic, cunoştea foarte bine zona. fapt pentru care au stabilit rapid locul ideal pentru atentat: o curbă de 90 de grade, între Braniştea şi Gostiu. Drumul fiind în pantă, coloana oficială era obligată să reducă viteza pînă la 30-40 de kilometri pe oră. Mai mult, pe o distanţă de 100-200 de metri, era o ridicătură de pămînt, înaltă de un metru jumătate, care ar fi permis atentatorilor să domine dispozitivul de gardă al preşedintelui. Spre disperarea atentatorilor, evenimentul nu s-a mai putut produce, întrucît, alertată de dispariţia armelor din Osica, conducerea Securităţii l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi amîne vizita. În zilele următoare, pînă la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinşi după o urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenţie al USLA a folosit maşini blindate şţi elicoptere”,

scrie în ultima sa carte – Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România – istoricul Cristian Troncotă. După lectura acestor rînduri, am pornit în căutarea lui Viorel Rovenţiu…

Planul atentatului

Grupul de acţiune l-a însărcinat pe Raul Volcinschi cu misiunea de a racola o echipă capabilă să-l asasineze pe Nicolae Ceauşescu. Raul Volcinschi este fost deţinut politic, condamnat după evenimentele din Ungaria, din 1956, la 25 de ani închisoare. Încă din detenţie, încercînd să evadeze, Volcinschi a bătut şase securişti, creîndu-şi faima de “om de acţiune”. După 8 ani, a fost eliberat în urma Decretului de amnistie din 1964 [1]. Soarta a făcut ca în 1981 Volcinschi să-l cunoască într-un parc din Craiova pe Viorel Rovenţiu, de meserie şofer. După ce s-au împrietenit, Volcinschi i-a spus lui Rovenţiu că “ţara are nevoie de oameni ca el” şi i-a propus să participe la un plan de asasinare a lui Ceauşescu. Tînărul de 26 de ani a fost de acord şi a anunţat că are doi prieteni, gata să-l ajute.

După spargerea postului de Miliţie din Osica de Sus, vizita lui Ceauşescu în judeţul Giurgiu s-a amînat. “Trebuia să vină în celebrele vizite de lucru, să vadă producţia la hectar, dar a fost anunţat”, povesteşte Rovenţiu. Prin telefon, Raul Volcinschi i-a informat că Ceauşescu se pregătea să viziteze judeţul Călăraşi. Rovenţiu, Năstase şi Stanciu s-au deplasat cu un autoturism furat la Călăraşi. La intrarea în localitate, un echipaj al Miliţiei le-a făcut semn să oprească, dar Rovenţiu, care era la volan, a forţat trecerea. “Am reuşit să scăpăm. Nu puteam să opresc. Ulterior am abandonat maşina, pe care am acoperit-o cu o prelată”. Conştienţi că vor fi căutaţi, pentru că se desconspiraseră, cei trei au hotărît să se despartă: Rovenţiu a rămas cu Năstase, iar Stanciu a plecat acasă la Giurgiu. Cum tatăl lui Nicolae Stanciu dezvăluise unor persoane că fiul său este implicat în furtul armelor, pe 24 septembrie 1983, cînd în sfîrşit acesta a ajuns acasă, în satul Remus (Giurgiu), a fost arestat ca din cofă.

2000 de cartuşe şi razii cu elicoptere

Între timp Securitatea împînzise toată zona, Rovenţiu şi Năstase fiind căutaţi în zona Călăraşi – barajul Borcea – localitatea Ovidiu (Constanţa). Acţiunea era condusă chiar de Tudor Postelnicu, şeful Securităţii Statului, şi de generalul Ion Homoşteanu.

“Lîngă Făcăieni, aproape de Feteşti, ne-au turnat nişte săteni, care ne-au văzut odihnindu-ne lîngă o lizieră. Şeful de post, apărut din senin, ne-a cerut actele. Sub ameninţarea pistolului mitralieră, l-am legat de un copac şi am dat drumul la restul. Doar nu era să tragem. Nu furasem actele pentru asta. S-a dat alarma şi sute de miliţieni şi securişti, dotaţi cu elicoptere, ne-au luat urma”, îşi aminteşte Rovenţiu. Au reuşit să scape din mai multe încercuiri; s-a tras în ei de sute de ori, însă “noi n-am folosit niciodată armamentul, deşi puteam să-i ciuruim de nenumărate ori”. Rovenţiu şi Năstase au trecut Dunărea, îndreptîndu-se spre Deltă, apoi s-au întors. După aproape o săptămînă, pe 29 septembrie, au fost prinşi lîngă comuna Valul lui Traian (Constanţa). Dosarele Securităţii dezvăluie că asupra lor s-au tras nu mai puţin de 2000 de cartuşe…

“Cum mi-au pus cătuşele, a apărut şi Postelnicu. Ofiţerul de lîngă mine tremura tot şi l-am rugat să pună piedica la armă, ca să nu-mi zboare creierii. Fusesem rănit dintr-un ricoşeu al unui glonţ la ochi, sîngeram şi nu vedeam cu un ochi. De atunci am rămas cu o mică pareză. Cu Tudor Postelnicu m-am întîlnit după aia la Jilava, în 1991, unde era şi el arestat, şi am stat mult de vorbă. La început s-a speriat, o cam băgase pe mînecă. Nu-i purtam pică. Normal că şi el s-a eliberat înaintea mea. Cică pe caz de boală… […] Eram respectat de deţinuţi, pentru că toată lumea ştia că am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu. Cu toţi m-am întîlnit acolo, am vorbit şi cu Fane Spoitoru…”.

Condamnat la moarte

Au urmat anchetele, unde li s-a aplicat “celebra” metodă de tortură “la rotisor”, de o echipă condusă de faimosul Tudor Stănică. “În beciurile de la Rahova am fost anchetaţi cîte 18 ore pe zi, de echipe de 4-5 securişti, care lucrau cu schimburi de 6 ore. După 10 zile, termen record în Justiţie, m-au condamnat la moarte”. Timp de 80 de zile au stat în celula condamnaţilor la moarte. Părinţii i-au crezut morţi şi le-au făcut pomană. Pedeapsa le-a fost comutată în 25 de ani de închisoare.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin sentinţa nr. 63, dosar nr.391/1983, l-a condamnat pe Viorel Rovenţiu la moarte, iar Petre Năstase şi Nicolae Stanciu au primt 20 de ani. “După cum stabilisem înainte, pentru a nu cădea tot grupul, am declarat că doream să jefuim un CEC. În acest sens făcusem şi un jurămînt”. În mod cu totul şi cu totul abuziv, celor trei li s-a aplicat alineatul ce prevede “consecinţe deosebit de grave”, deşi nu au folosit forţa la comiterea infracţiunii, iar prejudiciul a fost de doar… 14.781 lei!

“Atentatorii nu i-au desconspirat pe bucureşteni… Dosarul de urmărire instrumentat pentru acest caz conţine o sumedenie de banalităţi – rude şi prieteni verificaţi la sînge –, dar nimic despre atentat. Nu excludem nici posibilitatea ca dosarul să fi fost «aranjat» înainte de a fi clasat în arhivă, avînd în vedere că un ordin al lui Tudor Postelnicu interzicea ca în dosarele de Securitate să apară numele secretarului general al Partidului ori al membrilor familiei sale”, susţine reputatul istoric Cristian Troncotă.

După un an, prin Decretul nr. 124/1984, emis de fostul Consiliu de Stat, lui Viorel Rovenţiu pedeapsa cu moartea i-a fost comutată la 25 de ani închisoare, iar mai tîrziu, în urma decretului 11/1988, dat de ziua lui Ceauşescu, pe 26 ianuarie, a rămas să execute 20 de ani de închisoare. “Am trecut prin toate puşcăriile posibile, ani de zile am fost izolat şi am purtat lanţuri la mîini şi picioare. Îmi amintesc cu plăcere că în închisoarea de la Aiud am găsit un pui de pisică abandonat. Eram complet izolat şi, ca să nu-l găsească paznicii la controale, îl coboram cu «caleaşca» pe geam, la celula de la etajul inferior. Am făcut asta timp de un an. Mi-a fost cel mai bun coleg al meu în temniţă…”.

Eliberat în 1990, închis pînă în 1999!

După evenimentele din decembrie 1989, profesorul Volcinschi a dezvăluit motivul real al celor trei, acela de a-l împuşca pe Ceauşescu. El a solicitat procurorului general al României promovarea unui recurs extraordinar în cazul acestora. [Gheorghe] Robu a admis cererea de recurs extraordinar, în acelaşi timp suspendînd pedepsele celor trei pînă la 7 mai 1990, cînd urma să se judece recursul. “Corneliu Vadim Tudor ţinea o campanie împotriva lui Robu şi a spus de noi că sîntem nişte terorişti, iar Iliescu nu ne-a graţiat. Am intervenit şi la Voican-Voiculescu, care stătuse cu noi în închisoare, dar acesta ne-a transmis că nu are timp de noi…”, dezvăluie Rovenţiu. “Ba mai mult, mi s-a spus că un consilier al lui Iliescu ar fi spus că «nu-l eliberăm, că ăsta l-a ratat pe Ceauşescu, da’ pe Iliescu nu-l scapă». Mult timp s-a crezut că am mai avut arme ascunse…”.

Deşi puteau fi eliberaţi, din cauza inversării unei cifre pe adresa emisă de Procuratura Generală, cei trei au rămas în închisoare, pe motiv că nu corespund actele. În disperare de cauză, în 1991 Viorel Rovenţiu a evadat din Aiud în timpul unui transfer, sărind din tren. A fost prins după 4 ore şi a mai fost condamnat la alţi 2 ani. “N-am mai putut şi am evadat. Mi-am zis că îmbrac cămaşa morţii şi oi vedea ce iese. M-au prins… Toţi ceilalţi deţinuţi de drept comun, chiar cei care săvîrşiseră cîte două crime, fuseseră eliberaţi – ori amnistiaţi, ori prin graţiere. Eram cel mai vechi deţinut din România. Iar să fii condamnat în anii ’90 pentru furt de arme era ridicol. Stăteam în puşcărie pe baza unui decret care fusese abrogat!”, precizează Viorel Rovenţiu.

Nicolae Stanciu a fost eliberat din închisoare în februarie 1998, după ce instanţa i-a întrerupt executarea pedepsei din motive medicale. Mai exact, Stanciu a suferit un accident vascular şi a fost internat la Jilava cu hemipareză stîngă, iar ulterior eliberat. Petre Năstase a fost eliberat condiţionat în iunie 1998, după 15 ani de muncă silnică.

“Nu regret nimic”

Rovenţiu a fost eliberat din penitenciar în 15 martie 1999, în urma decretului de graţiere al lui Emil Constantinescu, act pe care figura şi Stanciu. “Deşi am făcut 16 ani de închisoare, nu regret nimic. Cînd faci un lucru din convingere sau devotament, şi nu pentru bani sau vreo răsplată, nu regreţi. Regret doar perioada de după 1989, cînd am stat degeaba în închisoare, deşi puteam fi eliberat”, suspină Rovenţiu. “M-au ajutat foarte mult profesorul Volcinschi, Şerban Suru, şi Liviu Petrina, care au făcut pentru mine memorii, m-au vizitat la închisoare, mi-au adus pachete. Fără ei nu ştiu ce m-aş fi făcut…”.

Omul care a vrut să-l ucidă pe Ceauşescu a luat după 1999 viaţa de la capăt, în comuna Stăneşti, la 12 km de Giurgiu. De fapt, încearcă să şi-o refacă. S-a căsătorit şi acum are un băieţel de 3 ani şi jumătate, Şerban, după numele naşului, omul care l-a ajutat enorm. Viorel mai are un băiat, Dănuţ (al soţiei, Mihaela, din prima căsătorie), pe care îl iubeşte la fel de mult. “Nu m-a angajat nimeni. Cine mă angajează pe mine cu antecedente penale şi la 46 de ani? Trăiesc din grădina mea, că am un petec de pămînt, şi primesc ajutor social pentru copil de 1.200.000 de lei. M-am împrumutat să-mi cumpăr o Dacie amărîtă, ca să am cu ce căra legumele la piaţă”, spune cu tristeţe cel care în urmă cu 20 de ani credea că va schimba istoria României.

Ca un făcut, din lipsă de alternative, săptămîna trecută soţia i-a plecat la cules de căpşune în Spania. “A plecat pe un contract foarte bun: 600 de euro. Am rugat-o să nu mă mai sune, că plătea prea mult… Nu mă plîng, dar viaţa e grea”.

În mod cu totul curios şi revoltător, autorităţile române nu l-au declarat deţinut politic. “Am scris la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi mi s-a răspuns să dau întîi statul român în judecată, să parcurg toate etapele şi abia după aia, dacă nu se rezolvă, să mă adresez lor. Da’ cine sînt eu să dau statul în judecată?!”, spune Rovenţiu, cu o modestie venită parcă din străfundurile acestui neam blajin.

Lîngă o sobă care duduie, Viorel mîngîie parcă actele, pentru a rememora fiecare clipă trăită. Îmbătrînit prematur, cel care putea fi decorat sau privit ca un erou, trăieşte într-un anonimat total, într-un sătuc uitat de Dumnezeu. Un om care, pentru cîteva clipe, a putut să se joace cu istoria României…

Florian BICHIR

(* articol apărut initial în revista Puncte cardinale, anul XVI, nr. 3/183, martie 2006)

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost

2 comentarii la „„Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu””

  1. Pingback: „Am vrut să-l împușc pe Ceaușescu” – AccesTotal.ro – Acces total la informații

  2. Adevarata drama , niciodata adevaratii eroi nu vor fi recunoscuti ca atare de catre autoritati, niciodata !

Comentariile sunt închise.