„Să-ți trăiască franțuzoaica!”

Iată o expresie bucureșteană ce își are tâlcul său îndepărtat.

La început de secol (XX, n.n.) capitala trăia sub influența franceză. Deși Carol I adusese cu sine o echipă de tehnicieni, medici, farmaciști, muzicieni și chiar mărunți meșteșugari specializați, publicul continua să se orienteze tot către Franța, a doua patrie. Cu rare excepții, – studii filosofice, muzicale, inginerești, – clasa conducătoare și burghezia în general, își îndrepta privirea către Paris pentru completarea unei instrucții superioare ce la noi în țară nu atinsese încă nivelul occidental din pricina vitregiei vremurilor, provocată de neîntreruptele ocupații străine.

Francofilia se manifesta cu deosebire în câmpul modei. Cu toate că, prin venirea noului rege de origină străină, se introducea în mod oficial ținuta apuseană în ce privește înbrăcămintea, înlocuind definitiv reziduurile caftanelor ori hlamidelor orientale și deși bărbații învesțmântați occidental erau denumiți „îmbrăcați nemțește” sau cu haine ori strae nemțești (iar nu franțuzești sau englezești), totuși Parisul constituia o adevărată aspirație atât pentru bărbați, dar mai cu seamă pentru femei. Ca să atragă clientela, marile case bucureștene de croitorie și pălării pentru cocoane purtau în mod obligatoriu inscripții franceze. Chiar dacă proprietara se va fi chemat cu nume neaoș terminat în „escu”, profesiunea era totuși înscrisă pe firma dela poartă cu subtitlul „Maison de Couture”, „Robes et Manteaux” sau „Modes”: Madame Stropșescu – Robes et Manteaux, sau Madame Caltaboșeanu – Modes; iar pe strada Cometa era, în copilăria mea, un negustor pe care îl chema nici mai mult nici mai puțin decât Georges Cacalețeanu – Coiffeur pour Dames. Franțuzești. Până și omul de periferie, mahalagiul, sau chiar țăranul cosmopolit din județul Ilfov nu se mai mulțumea să spună bună-ziua, bună-seara și mulțumesc, ci te saluta cu „bonjurică”, „bonsoar”, „orevoà”, adăugând câte un „mersi” sau chiar „mersim” când voia să fie mai acătării. Alteori, când trebuia să plătească, se scuza că nu are un „franc” în buzunar sau măcar o „santimă„.

Îmi amintesc de un caz tipic de molipsire franceză în acest „social life” bucureștean. În fostul edificiu Crețulescu, în a cărui incinta se găsea și faimoasă biserică a „lumii bune”, situată pe Calea Victoriei, peste drum de palatul regal, se afla, pe lângă alte magazine, și unul de pălării al francezului Jobin, împământenit la noi către încheierea veacului trecut (XIX, n.n.). Alături de ceilalți confrați de pe Podul Mogoșoaei, faimoșii Georges, Philips, Fain & Melik, Rubens, decreta moda bărbătească la pălării. Dar Jobin se impusese mai mult decât concurența pentru că, în afară de „furnizor al curții regale”, fusese primul a introduce la noi pălăria înaltă (chapeau haut-de-forme) și clackul, ce făceau parte din ținuta de gală obligatorie, completând fracul, smokingul, jacheta sau redingota. Oamenii de Stat, miniștrii, personalitațile importante ale epocii nu găseau întru început această pălărie protocolară decât la magazinul lui Jobin. Devenise atât de popular printre bucureșteni încât noțiunea „pălăriei înalte” s’a confundat până la urmă cu numele negustorului ce o introdusese, transformându-se în neologismul joben, înscris oficios în limba română. La reuniunile mondene, balurile, recepțiile oficiale, se indica ținuta de rigoare pe invitație cu recomandația vestimentară: „frac, clack sau țilindru, mănuși albe”. Însă la seratele de categoria mai dărâmată sta scris: „Ținuta obligatorie: Smoching, joben, mănuși albe„.

***

Era un alt sector ce dorea să imite în oarecare măsura Parisul, anume acela al variété-ului, café-ului chantant și cabaret-ului. Bineînțeles că și pe acestea cetățeanul de rând le românizase articulându-le „ca la noi”: varieteu, cafeu, șantan. În special „șantanul” avea sens pejorativ, iar biata cântăreață, chanteuse sau diseuse devenită „șanteză”, reprezenta un pericol pentru soțiile legitime ale micei sau marei burghezii. Întreg programul sălilor de variétés se alcătuia din numere importate. Acrobații și prestidigitatorii veneau din Italia însă dansatoarele și cântărețele coborau direct dela Paris. Natural, erau de categorie ceva mai… șubredă, fiindcă marile vedete de tip Mistinguette nu începuseră să ne viziteze. Soseau totuși femei cu mult farmec, precum de obicei întâlnești în corpul de balet fete mai frumoase decât prima balerină. Erau elegante, aducând cu sine acel „nu știu ce” parisian, tulburător ca și parfumurile franțuzești. Odată programul terminat, cu învoirea localului, aceste „chanteuse” ori dansatoarele luau loc la masa publicului, transformându-se în „dame de consumație”. Dacă în nemțește „eine Dame” definește o cocoană în înțelesul cuvântului, în românește cuvântul „damă” înfățișează femeia ușuratecă, derivând dela aceste „șanteze” cari voiau să fie cocoane dar nu reușeau întotdeauna. Multe dintre ele exercitau însă cu farmec și dexteritate o profesiune în care strălucește „gheisha” japoneză.

Bineînțeles că în localurile dubioase și femeile erau dubioase. Având un procentaj la băutura consumată, bietul client, mai ales provincial, care nu băuse decât o sticlă-două de șampanie, se pomenea cu patru-cinci golite sub masă. Dacă încerca să protesteze, „dama de consumație” îi șoptea discret la ureche: „Chéri, nu șade frumos să faci scandal. Râde lumea de noi. Hai, fii cavaler și plătește”. Și așa se ducea leafa cavalerului pe o lună.

***

Personal nu am mai apucat decât două din celebrele varieteuri ale Bucureștiului de odinioara: Majestic și Alhambra, iar ultima faimoasă diseusă franceză la noi a fost Nitta-Jo. Erau localuri „familiare” unde decența se dovedea indiscutabilă, păstrând pentru bărbați doar izul nedefinit al lucrurilor oarecum prohibite. Varieteurile populare, – era unul pe Calea Griviței, aproape de Gara de Nord, ținut de un italian, Salatta, – încercau să le imite. Pe afișe de gust îndoielnic erau scrise în versuri de poeți neștiuți, asemenea reclame:

La noi e mai bine ca la Majestic,
Toată trupa noastră joacă din buric.
Poftiți domnilor că-ncepe, e fenomenal;
Ce e zugrăvit pe pânză-i viu și natural!

Pe pânză erau violent pictate niște turcoaice dansând „La danse du ventre”.

Revenind la cele două faimoase localuri de lux, se întâmpla adesea ca soț și șoție să poftească la masă o șanteză pentru simpla voluptate de a se afla în tovărășia unei creaturi agreabile, celebră în București, ce purta cu sine ceva din grația invidiată a Parisului. Mulți dintre boierii de odinioară au cheltuit enorme averi, câte unii s’au ruinat, pentru unele din faimoasele vedete ale café-ului bucureștean. Pentru marele public însă, ele au rămas ambasadoarele unui rafinament particular, a unei gingășii sau extravaganțe deosebite. Era pe vremea când numai „damele” își văpseau părul. Nu exista glorie mai mare decât să circuli în public, pe stradă sau la cursele de cai, cu un asemenea exotic personaj:

– „L-am văzut, ma chére, pe Cutare cu franțuzoaica!” rosteau, cu invidie ascunsă, femeile de bună condiție.

Expresia se banalizase într’atâta încât, în curând, favoarea de a fi întovărășit de o așa-zisă franțuzoiacă, deveni sinonimă cu aceia de a merge la plimbare în birjă, caleașcă sau muscal, ori numai pe jos, la braț, cu o simplă femeie nostimă, fie dânsa de orice neam.

Florăresele ambulante ale Bucureștilor, în totalitate țigănci, prinseră din zbor povestea cu „franțuzoaica” și, ca să facă pe placul trecătorilor acompaniați, îi imbiau la colțuri de stradă cu buchețelul de flori pe sub nas, complimentându-i cu minciuna convențională, rostită într’o frază ce întotdeauna făcea plăcere:

– Conașuleee! Conașulee! Să-ți trăiască franțuzoaica!

J. N. Manzatti

(material preluat din Revista Drum, anul I, nr. 5 din luna mai, 1964)

De același autor mai puteți citi și:

• Povestea frumoasei cu ochii verzi
• Îți mai aduci aminte, Doamnă?

______________________________________

Notă: Nello Manzatti (Nelu Mânzatu) a fost un mare compozitor al României din perioada interbelică pe nedrept uitat în prezent. A compus o mulțime de șlagăre fredonate până în zilele noastre dintre care amintim „Femeia, eterna poveste”, „Frumoasa mea cu ochii verzi”, „Vânt de seară”, „Tu nu știi ce e dorul”, „Valsul e cântecul iubirii” etc.

Motivul pentru care a fost dat uitării în perioada de după 1945 este acela că a compus și muzica imnurilor legionare „Sfânta tinerețe legionară”, „Imnul biruinței legionare”, „Imnul Moța-Marin”, „Imnul muncitorilor legionari”, „Imnul românilor secuizați”. Mai multe despre cine a fost Nelu Mânzatu găsiți aici.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Europarlamentarul Claudiu Târziu: Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa este un simbol al României creștine - 20 noiembrie 2024
• 21 noiembrie. Intrarea în biserică a Maicii Domnului - 20 noiembrie 2024
• 18 ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa - 20 noiembrie 2024