România, de 27 de ani pe un drum al tragediilor, alege din nou

Distanţă. De asta avem nevoie pentru a evalua situaţia actuală a politicii româneşti. Mi-e teamă că urmaşii noştri, dacă vom avea aşa ceva, vor râde ironic şi amar de agitaţia căreia îi cădem pradă, de toată pasiunea pusă în cauze care ne sunt servite ca fiind ale noastre. Şi poate, dacă va mai supravieţui un dram de moralitate, se vor revolta. Să încercăm însă un rezumat din miezul evenimentelor. Pentru că avem deja o mică distanţă în timp faţă de începutul celui mai recent tumult. Iar dacă înţelegem începutul, ne rămâne şansa de a nu ne lăsa antrenaţi într-o continuare măsluită.

Nu este nici timpul, nici locul să reluăm aici în detaliu toată istoria post-1989 a României. Este suficient să spunem că, oarecum la fel ca în vremea regimului comunist, până la un moment dat taberele erau clar definite: pe de o parte ei, adică FSN, continuatorii direcţi ai comunismului şi noii oportunişti care profitau de legăturile lor cu mai-marii dinainte şi de după şi se adaptau împreună la noua oligarhie cu mască democratică; pe de altă parte noi, toţi ceilalţi, printre care, evident, şi reprezentanţii partidelor de opoziţie, inclusiv social-democraţii lui Sergiu Cunescu.

E greu de stabilit când a început marea confuzie, deşi unul dintre primele momente a fost fără îndoială cooptarea în coaliţia ce a guvernat după 1996 a Partidului Democrat, de fapt o facţiune disidentă a odiosului FSN din 1990 (căruia, de altfel, i-a purtat o vreme numele), condusă de fostul prim-ministru din prima perioadă Iliescu, Petre Roman. Cert este că, folosindu-se şi de obiceiul foarte popular al aşa-numitului traseism politic – migrarea unor politicieni de la un partid la altul – , vechii comunişti şi aliaţii lor oportunişti au infestat aproape întregul spectru politic. Vârful de lance, partidul riguros fidel liniei „la vremuri noi, tot noi” a fost, fără îndoială, Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), fost FDSN, actual PSD (în urma înghiţirii rămăşiţelor social-democraţilor „istorici”). Figura simbolică şi emblematică a acestei grupări a fost şi rămâne Ion Iliescu, vechi politruc stalinist, care lăuda imediat după căderea lui Ceauşescu „nobilele idealuri ale socialismului”, pentru a se transforma apoi în democrat „original”.

După o guvernare eşuată a fostei Opoziţii democrate, deja contaminate şi din ce în ce mai dezbinate, tandemul Ion Iliescu – Adrian Năstase a câştigat alegerile din 2000, inaugurând o perioadă de politică înţesată de accente autoritare (inclusiv intervenţii directe asupra conţinutului emisiunilor radio-TV) şi marcată de consolidarea unei reţele de corupţie extinse peste toată ţara, care îşi servea stăpânii şi în vederea menţinerii sau acaparării puterii, şi în privinţa privilegiilor materiale din ce în ce mai mari.

Slăbiciunile fizice şi de caracter ale ultimilor reprezentanţi ai opoziţiei de la începutul anilor 1990 au făcut ca românii să rămână, cel puţin în faţa urnelor, fără alternativă reală. PSD a fost permanent aripa dură a criptocomunismului, însă, în timp ce PNŢ a dispărut topit de propriile intrigi şi incompetenţe, principala forţă de opoziţie a devenit Partidul Democrat, condus între timp de Traian Băsescu, fost subsecretar de stat şi apoi Ministru al Transporturilor în guvernele Petre Roman şi Theodor Stolojan. Acesta din urmă, unul dintre primii „tehnocraţi” post-decembrişti, ajunsese între timp la cârma Partidului Naţional Liberal, care de altfel s-a aliat imediat cu PD în lupta împotriva PSD.

În campania pentru alegerile prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu a avut un moment de sinceritate în care i-a spus lui Adrian Năstase, contracandidatul său, că îi compătimeşte pe românii care au de ales între doi comunişti. Aceste cuvinte au fost tratate ca o anecdotă, însă adevărul lor se întinde până astăzi ca o umbră peste România.

2004 a fost un an al schimbării. Din 2000, odată cu scindarea Convenţiei Democratice, a incapacităţii PNŢ şi PNL de a prezenta un candidat unic după retragerea lui Emil Constantinescu – un preşedinte despre care se poate spune pe bună dreptate şi în sensul cel mai propriu al expresiei că nu a făcut nimic – şi spectrul naţionalismului delirant de influenţă securistoidă promovat de Corneliu Vadim Tudor, la putere a ajuns tandemul Ion Iliescu – preşedinte, Adrian Năstase – prim ministru, inaugurând o eră de abuzuri, în care cenzura a început să se manifeste în forme dintre cele mai dure cunoscute după 1990, iar marile reţele de corupţie fie s-au consolidat, fie au luat naştere acum.

Ion Iliescu, numit în anii 1950 de Ambasada Statelor Unite la Bucureşti „hard-line stalinist” exercita un control politic aproape desăvârşit, în timp ce premierul îşi vedea de opera de parvenire, creând o reţea inextricabilă de interese şi privilegii şi înăbuşind, pe cât putea, orice formă de opoziţie.

Dorinţa de libertate, literalmente sufocată, s-a manifestat năvalnic sub formă de susţinere a unicului contracandidat rămas în vizor: Traian Băsescu, cu al său Partid Democrat. Deşi cotat cu şanse mici din cauza aparatului mediatic şi electoral controlat de PSD, Băsescu a reuşit să câştige alegerile, iar România – intrată deja în NATO, paradoxal, chiar sub guvernul Năstase – părea să fie din nou pe calea democratizării şi a reformelor.

Pentru o vreme, politica internă şi externă a pornit-o într-adevăr pe alt făgaş. Unii dintre marii corupţi au fost puşi sub acuzare, o parte din caracatiţa PSD a ieşit la iveală, iar prăbuşirea lentă dar sigură a structurilor vechii guvernări a cunoscut un punct culminant simbolic opt ani mai târziu, cu drama ieftină din jurul arestării lui Adrian Năstase şi presupusa lui tentativă de sinucidere. În paranteză fie spus, deşi faptele pentru care a fost acuzat au scos la iveală un nivel de corupţie greu de imaginat, fostul prim ministru a stat în închisoare mai puţin de doi ani.

Dacă a scuturat cu adevărat într-o anumită măsură justiţia paralizată de până atunci şi a îmbunătăţit sensibil relaţiile României cu UE şi (mai ales) SUA, regimul Băsescu a ajuns în cele din urmă la rândul său ambiguu şi dezbinător.

Încă de la început, Traian Băsescu s-a dovedit a fi abil şi lipsit de scrupule: deşi a numit cooptarea în alianţa de guvernare a Partidului Conservator – în fapt o clică măruntă condusă de fostul informator al Securităţii Dan Voiculescu, transformat peste noapte în mogul media – „soluţia imorală”, s-a folosit fără să clipească de majoritatea pe care aceasta i-o oferea. A continuat trocul politic, făcut la vremea lui şi de PSD, cu Uniunea Democrată a Maghiarilor. Iar când s-a simţit destul de stăpân pe situaţie, s-a dezbărat de prim-ministrul Tăriceanu şi de aliatul PNL care, ce-i drept, i-au ridicat mingea la fileu prin stângăcia cu care şi-au practicat propriile jocuri murdare. În 2008 avea să se arate că marea creştere cu care s-a lăudat ani de zile prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu nu a fost decât parte a bulei care avea să se spargă la sfârşitul anului, aruncând şi România în criza economică globală pe care mai-marii noştri ne promiseseră solemn că o vom evita.

În urma alegerilor parlamentare din 2008, fostul PD – devenit între timp PDL (Partidul Democrat Liberal) – a alcătuit coaliţia de guvernare cu PSD, în ciuda convingerii susţinătorilor înfocaţi ai lui Traian Băsescu că acest lucru nu avea să se întâmple niciodată, şi cu aceeaşi „soluţie imorală”, PC. De altfel, toată istoria formaţiunii conduse în continuare de facto de preşedintele Traian Băsescu este o mostră de oportunism, ilustrată poate cel mai bine de schimbarea taberei Internaţionalei Socialiste cu cea a creştin-democraţilor europeni, fără vreo clarificare doctrinară, oricum inutilă în contextul de vrajbă personală din politica românească.

Obedient faţă de linia trasată de Berlin via Bruxelles, guvernul PDL, descotorosit între timp de social-democraţi, a impus o politică de austeritate poate necesară până la un punct, dar aplicată adesea în domenii greşite, inclusiv prin închiderea unui număr impresionant de spitale. Toate acestea au dus la căderea guvernului Boc, pe fondul unor revolte sociale fără ţintă precisă, confuze, dar abil manipulate de social-democraţi, care s-au folosit de trei factori determinanţi: greşelile evidente ale guvernării; o campanie media virulentă şi adesea calomnioasă, în fruntea căreia s-a aflat postul de televiziune Antena 3 al lui Dan Voiculescu, o unealtă propagandistică de cea mai joasă speţă, în care s-au adunat realizatori de emisiuni inculţi, netalentaţi dar deosebit de agresivi şi ziarişti bine plătiţi şi slugarnici până la paroxism, susţinuţi de o mână de vedete, în special din lumea actorilor, manipulate şi, uneori, interesate; şi presiunea străzii.

Dacă toate acestea au reuşit să aducă la putere PSD, nu l-au dat jos pe Traian Băsescu, care a continuat să-şi exercite funcţia prezidenţială, susţinut la rândul său de grupuri de ziarişti fără îndoială mai eleganţi şi mai talentaţi, dar, în fond, la fel de tendenţioşi şi interesaţi.

Singurul partid zis de dreapta, PNL, era deja aliat de ani buni cu PSD şi PC, o uniune împotriva naturii doar pentru cei care mai cred în principiile politice pe care Crin Antonescu, noul preşedinte al liberalilor şi cel pe care istoria l-ar putea reţine ca pe groparul lor, a ales să le ignore. Este poate momentul când confuzia a pus stăpânire peste toată ţara.

Pe de o parte, corupţia practicată pe faţă sub guvernarea social-democratului Victor Ponta – un parvenit din generaţia nouă, arogant şi cinic, care a schimbat de-a lungul anilor che-guevarismul pe includerea într-o oligarhie dintre cele mai abjecte – şi atitudinea sfidătoare a PSD nu puteau să nu producă revoltă.

Pe de altă parte, lipsa oricărei preocupări pentru interesul naţional a opoziţiei, ridicarea la rang de idol a anticorupţiei, folosită deja ca armă politică de Traian Băsescu, dar devenită între timp liberă de orice control din afară şi tinzând să se transforme în armă de intimidare şi presiune politică, cu Direcţia Naţională Anticorupţie pe post de dreptar al unei democraţii din care orice alte aspecte – de interese economice, suveranitate, poziţionare strategică – erau neglijate, şi partizanatul orb al presei zise pro-occidentale nu dădeau nici ele vreo speranţă substanţială de mai bine.

Sfârşitul de mandat al lui Traian Băsescu şi victoria oarecum surprinzătoare a lui Klaus Iohannis, candidatul noului PNL, rezultat din fuziunea cu PDL şi din nou duşman feroce al alianţei PSD-PC-Antena 3, asupra lui Victor Ponta nu a constituit decât un moment de răgaz şi de speranţă repede uitat.

Primenirea în care speram în 2004 nu s-a produs niciodată, iar războiul politic transformat în război de interese în care alianţele se schimbă de pe o zi pe alta a dus, încet dar sigur, la consfinţirea unei victorii tragice pentru România: în 2014, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi 24 de ani de la mineriade, FSN conducea ţara cu o majoritate absolută. La guvernare se afla PSD, al cărui preşedinte de onoare şi simbol era în continuare Ion Iliescu. PNL era deja contaminat demult. E suficient să spunem că din 2008 Petre Roman, prim-ministrul lui Ion Iliescu din 1990-1991 şi implicat activ în anii următori în activităţile Internaţionalei Socialiste, devenise membru de vază al liberalilor. Această alăturare impură s-a desăvârşit prin fuziunea cu PDL, facţiunea disidentă a aceluiaşi FSN, al cărei fondator a fost cândva acelaşi Petre Roman, formaţiunea politică modelată ulterior după chipul lui Traian Băsescu. Criptocomuniştii din 1990 şi urmaşii lor ocupau aproape toate locurile din parlament şi guvern, iar preşedintele era într-o măsură semnificativă tot creaţia lor politică.

Între timp, micile mişcări politice din afara sistemului fuseseră  păstrate departe de cercul puterii şi/ sau infiltrate de securişti care le foloseau spre beneficiul unora dintre marile partide sau pur şi simplu le răpeau orice urmă de credibilitate.

Unul dintre primele lucruri ce se cer reţinute în contextul enunţat mai sus este absenţa totală a dreptei din peisajul politic românesc. Formaţiunile zise de dreapta, adică cele care au fuzionat pentru a forma actualul PNL, nu sunt decât ceea ce scriitorul şi publicistul Răzvan Codrescu numeşte „dreapta stângii”: cu o politică economică orientată (într-o anumită măsură) spre capitalul privat şi piaţa liberă, atitudinea lor faţă de marile teme ale dreptei clasice – tradiţie, armată, siguranţă naţională, suveranitate, identitate, cultură – se înscrie în linia progresistă, deci stângistă, dominantă la nivel european, în care antagonismul sau alternanţa între dreapta şi stânga s-au transformat încet dar sigur în multiplele faţete ale celei din urmă.

Arogant şi mult prea sigur pe sine, practicând corupţia mare la vedere şi pozând populist şi inconsecvent în apărător al unui „românism” de care nu s-a sinchisit niciodată, PSD a părut să sufere o grea lovitură odată cu alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte, în dauna propriului candidat, prim-ministrul Victor Ponta. Ponta este modelul tipic de parvenit fără scrupule. Parte a generaţiei care a dat în 1990 cele mai multe victime ale mineriadelor, nu s-a sfiit să intre în politică pe uşa deschisă de partidul iniţiatorului lor, iar primii paşi ai ascensiunii i-au fost ghidaţi atent de una dintre marile figuri ale abuzurilor politice şi corupţiei, Adrian Năstase.

Înconjurat de baroni locali, crai tomnatici plini de bani, foşti securişti şi mari manipulatori, Victor Ponta este imaginea celui care şi-a trădat generaţia. Prea sigur pe el – după chipul partidului -, a reuşit să atragă antipatia profundă şi justificată a unei părţi semnificative a intelectualităţii, a celor mai mulţi tineri de la oraşe, a vechilor luptători anticomunişti, dar şi pe a noii generaţii de actuali sau viitori politicieni, dornici de reformă sau de parvenire. Practic, PSD şi Victor Ponta şi-au săpat singuri groapa cu aroganţa şi dispreţul faţă de o populaţie în care nu au văzut decât actuali sau potenţiali clienţi politici.

Încercarea de a controla, pe lângă parlament şi guvern, şi justiţia, a eşuat la limită, în timp ce presa s-a împărţit în tabere animate de o duşmănie feroce.

Cu Klaus Iohannis la Cotroceni, prăbuşirea PSD părea iniţial o chestiune de luni de zile. Se vorbea tot mai mult despre posibile alegeri anticipate, Victor Ponta se cufunda tot mai adânc în acuzaţii dovedite şi răs-dovedite de plagiat, miniştrii adunau una după alta dovezi de incompetenţă şi declaraţii răsunătoare şi goale de conţinut.

Şi totuşi schimbarea întârzia să apară. Desigur, PSD se agăţa de putere cu ultimele resurse – care nu erau deloc neglijabile – însă la aceasta se adăuga un alt element la fel de important, deşi trecut cu vederea: impotenţa politică a liberalilor.

După alegerea ca preşedinte a lui Iohannis şi cu sprijinul lui făţiş, în fruntea partidului a ajuns Alina Gorghiu, avocată şi ulterior mediator, lipsită de orice anvergură politică. Alături de ea, Vasile Blaga, fost preşedinte al senatului şi al PDL, lipsit de popularitate şi marcat de poziţia de subordonare a PDL faţă de fostul preşedinte Traian Băsescu, transformat peste timp în adversar. Aşa se face că social-democraţii, care îşi perpetuau abuzurile, nu au avut nicio clipă un concurent pe măsură. Există surse care vorbesc despre un sondaj făcut în toamna lui 2015, din care ar fi reieşit că PNL nu ar fi reuşit să învingă PSD în cazul unor alegeri anticipate, ba mai mult, în unele circumscripţii şi-ar fi consolidat poziţia dominantă. Acesta era contextul socio-politic din România în jurul datei de 30 octombrie 2015.

Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv, aflat pe o străduţă bucureşteană relativ centrală, aproape de cheiul Dâmboviţei, formaţia românească de metal Goodbye To Gravity urma să-şi lanseze al doilea album, intitulat „Mantras of War”. Intrarea era liberă şi s-au strâns destul de repede câteva sute de spectatori, majoritatea tineri, dintre care un număr semnificativ de studenţi, elevi şi intelectuali. Concertul a început, cu o oarecare întârziere, puţin după ora 22. După 5 sau 6 cântece, într-un moment de pauză, dinspre scenă au fost lansate artificii de dimensiunile celor de pe un tort de nuntă. Buretele de antifonare de pe un stâlp a luat foc, iar flacăra a început să urce spre tavan în timp ce primii spectatori ieşeau din sală, dar cei mai mulţi nici nu observaseră incidentul. Deşi sala era suficient de încăpătoare pentru cele câteva sute de persoane, din momentul în care focul a ajuns sus, buretele de pe tavan a ars în mai puţin de un minut. Urmările sunt cunoscute: 27 de oameni au murit pe loc, de la arsuri şi/ sau în special de la fumul toxic emanat de burete. Ulterior au mai murit 37, fie din cauza leziunilor iremediabile provocate de inhalarea de fum toxic, fie după ce s-au infectat prin spitale. Pe lângă ei, zeci de oameni au fost răniţi, unii dintre ei grav.

La un an de la incendiu, încă nu s-a răspuns la câteva întrebări esenţiale: au acţionat conform regulilor şi capacităţilor forţele de salvare? Ar fi putut fi salvaţi unii dintre cei morţi ulterior dacă ar fi fost transferaţi mai repede în spitale din străinătate? În spitalele româneşti s-au respectat procedurile? De ce clubul nu avea suficiente măsuri de protecţie împotriva incendiilor? În lipsa acestora, cine i-a dat autorizaţia de funcţionare? Este normal ca buretele de antifonare să emane atâtea substanţe toxice? Şi cum de a ars atât de repede?

Au apărut în acest timp tot felul de teorii, s-a vorbit de un accident agravat de neglijenţă sau de o incendiere voluntară, s-au creat asociaţii, s-au aruncat sute de vorbe fără rost, dar nimic nu s-a lămurit. Unii însă au ştiut să profite, chiar de a doua zi.

După incendiul de la clubul Colectiv, durerea a făcut loc revoltei. Marşurile tăcerii s-au transformat în demonstraţii de protest. Una dintre primele încercări de manipulare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe. Pe fondul unor declaraţii scoase din context sau stângace ale Patriarhului Daniel, a început să se vehiculeze ideea că Biserica ar subscrie la declaraţiile încinse şi mai degrabă izolate – niciuna din partea vreunui ierarh – care vedeau în concertul rock lucrarea diavolului şi în incendiu consecinţele acesteia. S-a încercat crearea unei opoziţii între cei morţi şi apropiaţii lor pe de o parte şi Biserică, ajungându-se la sloganul „Vrem spitale, nu catedrale”, deşi, evident, nu fondurile alocate cultelor sau construirii unei catedrale în Bucureşti au dus la criza din sistemul de sănătate. Deşi s-a propagat prin ecouri răzleţe mult timp după incendiu, această tentativă a eşuat. Încercarea de a-i duce pe demonstranţii din Piaţa Universităţii spre dealul mitropoliei nu a funcţionat, preoţii au fost o verigă importantă în lanţul de ajutorare a victimelor, iar la numeroasele slujbe de pomenire nu s-a înregistrat niciun incident. O troiţă de lemn a fost instalată în faţa clubului, iar când preotul Visarion Alexa a ţinut un scurt cuvânt în care a spus că tinerii care mergeau la concert nu erau satanişti, a fost aplaudat de cei prezenţi.

Partidul Social-Democrat era obişnuit cu protestele de stradă. Sprijinise, alături de braţul său mediatic, Antena 3, demonstraţii ample de protest în ianuarie 2012. Declanşate – şi parţial justificate – de măsurile guvernului Boc, acestea şi-au pierdut repede orientarea şi s-au transformat în opoziţie amorfă, cu evidente accente anarhiste, folosite ca mijloc de presiune politică. În 2015, PSD s-a transformat din beneficiar în ţintă. Interesant este că pe 31 octombrie, la nici 24 de ore de la incendiu, deci când confuzia era încă totală, a apărut în mediile politice sloganul care a făcut istorie, „Corupţia ucide!” – corupţia fiind una dintre principalele însuşiri, adesea dovedite, ale guvernării PSD. Aşa se face că guvernul Ponta, atât de sigur pe el, sfidător şi respingând orice idee de demisie sau alegeri anticipate chiar şi atunci când prim-ministrul fusese dovedit ca plagiator sau când ministrul de interne fusese implicat într-un scandal de abuz de putere în urma căruia murise un poliţist, s-a văzut confruntat cu situaţia în care opoziţia şi strada îl acuzau la unison de o tragedie în care nu avea nicio implicare directă.

Protestele de stradă din noiembrie 2015 nu au avut niciun fel de obiect concret. S-a strigat împotriva guvernului, o minoritate şi-a vărsat nervii pe Biserică, grupuri mai mici de manifestanţi ostili preşedintelui Iohannis s-au încăierat cu ceilalţi, pe scurt, o lume derutată şi copleşită de durere şi-a strigat neputinţa şi revolta, iar politicienii au încercat cum au putut să câştige poziţii de pe urma acestui haos şi a tragediei care îl declanşase.

Începând cu revoluţia din 1989, când peste 900 de oameni au murit în confruntări armate de stradă, fără să se afle vreodată cine au fost asasinii, dar netezind preluarea puterii de către FSN, România a fost teatrul unor asemenea evenimente violente, cu intensitate din ce în ce mai scăzută dar şi cu o anumită regularitate. Temându-se să nu devină ţap ispăşitor, mai ales dacă lucrurile ar fi degenerat, Victor Ponta a anunţat pe 4 noiembrie demisia guvernului.

În locul său a fost numit prim-ministru Dacian Cioloş, fost ministru al agriculturii şi comisar european pe probleme de agricultură, ai cărui miniştri au redactat uimitor de repede liniile programului de guvernare. Cabinetul de tehnocraţi avea rolul de a asigura perioada de interimat de până la alegerile generale din 2016 şi a primit în acest sens girul parlamentului.

În climatul politic tulbure care a urmat, ancheta privind incendiul din Colectiv nu a făcut paşi mari înainte, deşi proprietarii clubului, responsabilii de la firma de artificii, câţiva angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) şi chiar primarul sectorului 4 au fost puşi sub acuzare. Între timp, fiecare a început să-şi construiască propria teorie. A apărut, inevitabil, şi varianta conform căreia la mijloc ar fi fost o mână criminală. Evident, atâta timp cât nu există dovezi, toate aceste posibilităţi rămân pure speculaţii. Însă dacă ar fi o speculaţie să acuzăm pe cineva că ar fi provocat incendiul, este limpede cine a profitat de pe urma lui. PSD a făcut de-a lungul anilor abuzuri peste abuzuri, însă s-a trezit aruncat de la putere de un incident cu care nu avea nicio legătură directă. Opoziţia a fost beneficiara unei tragedii, dar PNL a rămas la fel de pierdut în mrejele propriei incompetenţe. În condiţiile acestea, s-a ridicat pe nesimţite o nouă forţă, căreia i-a trebuit aproximativ un an să se cristalizeze.

Aici trebuie deschisă o paranteză. Cum corupţia oligarhiei PSD a cuprins toată ţara, s-a format ideea că sistemul trebuie schimbat din rădăcini. Mai mult, dat fiind faptul că social-democraţii au funcţionat permanent în baza unor cumetrii, care s-au adaptat din mers oricăror condiţii noi apărute – în fond, România este membră UE şi NATO şi, într-o anumită măsură, se aliniază cerinţelor celor două mari organizaţii şi a făcut-o şi cât timp, pe plan intern, baronii îşi construiau mafia locală – şi în care s-au amestecat cu voluptate şi celelalte partide, inclusiv cel care ar fi trebuit să constituie principala forţă de opoziţie, s-a încetăţenit sau mai bine zis ne-a fost inoculată ideea că un sistem funcţional ar rezolva totul. Este un principiu pe care am ales să-l numesc sistemolatrie, veneraţia faţă de un sistem, faţă de nişte principii care, odată puse în funcţiune, ar putea depăşi orice obstacol, indiferent cine este „la butoane”. Evident, până în acel moment este nevoie de oameni dedicaţi schimbării, care să demonteze vechile reţele şi să le pună la punct pe cele noi. De aici mitul tehnocratului. Societatea este privită ca o maşinărie căreia îi trebuie cineva care să-i ungă rotiţele. Iar în contextul românesc, în centrul acestei maşinării se află lupta împotriva corupţiei. Corupţia este unul dintre marile flageluri ale societăţii noastre, însă noua generaţie de politicieni are tendinţa să o socotească unica problemă şi să transforme combaterea ei în prioritatea zero şi unicul obiectiv naţional respectabil. Practic, orice gândire politică pe termen lung dispare şi, după cum spune un personaj implicat în campania politică din 2016, transparenţa şi buna guvernare – după indicaţiile venite de la Uniunea Europeană – ar rezolva pe dată criza prelungită prin care trece ţara noastră. Orice problemă de suveranitate, identitate sau chiar orientare economică pe termen lung dispare, de ideal naţional nici nu poate fi vorba, particularităţile, tradiţiile sau chiar contextul regional devenind accesorii ale unei ţări ca un birou funcţional. Teoria aceasta este îmbrăţişată de o parte importantă a presei zise pro-europene şi are ca reprezentant – mai mult sau mai puţin voluntar – guvernul Cioloş. De aici rezultă şi presiunile tot mai mari pentru premier şi câţiva miniştri de a se implica în lupta electorală. Mai mult, li se oferă şi vehicule. Unul dintre ele ar fi PNL, însă cârdăşia impură din trecut şi incompetenţa actualilor conducători, plus bâlbâielile şi eşecul de la alegerile locale apasă greu peste liberali. Celălalt este Uniunea Salvaţi România.

Apărută iniţial ca partid local, sub numele de Uniunea Salvaţi Bucureştiul, noua formaţiune a fost creaţia lui Nicuşor Dan, un matematician implicat în lupta împotriva abuzurilor la care este supusă de mai bine de 25 de ani capitala. Dan a înregistrat câteva succese importante în instanţă, ceea ce l-a determinat să candideze pentru postul de primar general. Lipsită de experienţă şi confruntată cu caracatiţa transpartinică, USB a pierdut alegerile, dar s-a dovedit, prin program, singura grupare care a venit cu un plan concret administrativ. La localele din 2016 Nicuşor Dan şi mai mulţi colegi au reuşit un rezultat mai bun, venind cu aceeaşi abordare realistă şi bine studiată. Din păcate, acest rezultat a determinat USB să se transforme în USR şi să-şi propună la nivel naţional o reformă administrativă de tipul celei din programul pentru capitală. Între timp partidul a fost infestat de un influx masiv de hipsteri neo-marxişti, care şi-au găsit în lipsa orientării politice, prin care Nicuşor Dan a încercat să-şi păstreze aderenţi de toate orientările, platforma perfectă pentru desfăşurarea propriei ideologii toxice. Încercând în continuare să rămână neutră, USR şi-a trasat o platformă minimală, foarte pe placul adepţilor tehnocraţiei ca soluţie ultimă. Aşa se explică apropierea între membrii cabinetului Cioloş şi noul partid, care a ajuns până într-acolo încât programul cu care s-a prezentat – târziu – USR pentru alegeri să fie în mare parte opera unor apropiaţi ai guvernului. Astfel, Nicuşor Dan şi Clotilde Armand, a doua figură ca importanţă din USR, au devenit aripa politică a actualului guvern.

Odată cu apropierea alegerilor, lupta politică s-a înteţit. PSD încearcă cu disperare să-şi recapete capitalul politic, pe aceleaşi vechi căi sau lansând mici diversiuni menite să atragă părţi ale electoratului neglijate sistematic.

De curând deputatul social-democrat Ninel Peia a lansat în presă o ipoteză şocantă: incendiul din Colectiv ar fi fost pus la cale pentru a rupe România în trei, iar Victor Ponta, informat de „patrioţi din serviciile secrete”, ar fi dejucat planul ce urmărea să creeze anarhie în stradă pentru a justifica intervenţia străină, dându-şi demisia. Nu contează că oricine are cea mai vagă idee despre politica globală poate explica lesne că ţara noastră nu e o insulă izolată şi că „împărţirea” teritoriului naţional de pe o zi pe alta, chiar şi în urma unor violenţe fără precedent în stradă, ar fi fost absolut imposibilă în contextul geopolitic din care facem parte. „Şopârla” a fost lansată. Şi dacă vreodată va ieşi la iveală că în Colectiv a fost o mână criminală, revolta va fi atât de mare încât mulţi vor fi dispuşi să creadă „la pachet” şi partea fantasmagorică a afirmaţiilor unora ca Ninel Peia.

Aruncat de pe tron de o tragedie cu care nu a avut legătură directă, PSD încearcă, pe ultima sută de metri, să-şi cosmetizeze imaginea şi să pozeze în salvator tocmai în legătură cu suspiciunile, altfel fireşti, născute de tragedia însăşi.

Pe de altă parte, gruparea „tehnocrată”, care cunoaşte aversiunea firească faţă de de social-democraţi, încearcă să acrediteze ideea că este singura salvare a ţării din ghearele acestora. De la recentul slogan de campanie al USR („Dacian Cioloş, în sfârşit ai cu cine!”), până la umflarea prin campanii media a unor personaje ca ministrul sănătăţii, Vlad Voiculescu, tehnocraţilor li se creează o dimensiune mesianică.

Între timp, probleme ca unirea cu Basarabia, situaţia demografică dezastruoasă, organizarea unui referendum pro-familie ca urmare a unei petiţii semnate de aproximativ 3 milioane de cetăţeni sau jaful asupra pădurilor sunt subiecte ignorate sistematic de discursul politic al tehnocraţilor (şi, în mare măsură, şi al PSD, care, în ciuda populismului deşănţat, nu vrea sau nu poate să depăşească anumite limite, impuse fie de agenda politică, fie de complicitatea la dezastrele pomenite, cum ar fi acoperirea oferită pentru acapararea pădurilor.)

Polarizarea societăţii, pe care a încurajat-o şi de care a profitat atât de bine Traian Băsescu, ne transformă din nou în victime prin acreditarea ideii că nu poţi fi decât cu PSD sau cu tehnocraţii, orice altă variantă fiind exclusă din start. Schimbarea de guvern din 2015 era necesară. Însă ea nu a venit firesc, ci impusă de şocul provocat de morţii şi răniţii din Colectiv. Cei care au beneficiat de cele întâmplate îşi îngrijesc astăzi imaginea de unici gardieni ai democraţiei, în timp ce guvernanţii înlăturaţi se folosesc de nedumeririle niciodată lămurite pentru a recupera handicapul politic.

Politicienii emancipaţi ai transparenţei şi „bunei guvernări” nu dau doi bani pe omul de rând, pe care îl socotesc rudimentar şi nedemn de luat în seamă.

PSD mizează pe omul necăjit şi se foloseşte abil de handicapul de reprezentare al celorlalţi.

Însă necăjiţii şi nedumeriţii – adică noi toţi – rămân mereu la mijloc, la fel ca morţii din Colectiv.

Când Ceauşescu a căzut, un sihastru din Moldova le-a spus ucenicilor săi că s-a tăiat capul şarpelui şi acum veninul se va răspândi în tot corpul. Până astăzi se pare că suntem otrăviţi lent de esenţe doar aparent opuse. Şi până la limpeziri care să aducă o schimbare reală, venită din interior şi împotriva jocului în care suntem simple marionete, marii actori ai clasei politice aşteaptă să vadă încotro se va înclina balanţa şi cine o va mişca. Poate o nouă tragedie?

• Despre autor
• Ultimele articole

About Paul S. Grigoriu

Muzician, scriitor, traducător, publicist.

• Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă - 19 iunie 2020
• „Arest” – încercare de cronică - 29 octombrie 2019
• Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului - 9 august 2018