De la „Guyland” la „the snowflakes generation”

Cu ani în urmă am scris despre Guyland, tradus în româneşte ca „Ţinutul bărbaţilor imaturi”. Revenim din nou asupra subiectului, dar dintr-o perspectivă adiţională, aceea a „generaţiei fulgilor de zăpadă”. Guyland e un termen creat de sociologi cu ani în urmă. Originea lui e atribuită lui Michael Kimmel, sociolog la State University din New York, care în 2008 a publicat o carte cu acelaşi titlu (cf. recenzia făcută de New York Times în septembrie 2008).

Guyland denotă, în termeni nesofisticaţi, inabilitatea tinerilor bărbaţi de a se transforma în bărbaţi maturi. E un fenomen observat de sociologi de cîteva decenii încoace la tinerii americani din zonele urbane, care rămîn imaturi pînă la anii de mijloc ai vieţii ori nu se maturizează deloc. Sînt educaţi. În anii studenţiei dezvoltă o viziune şi mentalitate a vieţii care le întîrzie maturizarea ori le-o blochează în întregime. Sînt tineri care, trăind ani la rînd în campusurile universitare, izolaţi de realitate, dezvoltă o cultură proprie, o mentalitate tipică, un set de valori de care nu se dezlipesc cu anii ori chiar deloc (un exemplu al acestui tip de bărbaţi îl reprezintă echipa de fotbal a Universităţii Harvard, al cărei comportament imatur şi infantil a fost subiectul unui recent raport publicat şi comentat în New Yorker).

La cursurile universitare tinerii de tip guyland stau împreună, iau aceleaşi cursuri, merg la masă împreună, mănîncă aceeași mîncare (preferă berea şi pizza), merg la aceleaşi evenimente sportive şi îşi petrec week–end-urile împreună, la beţie ori în sălile de biliard. Îşi formează un cod de conduită aparte. Sînt imaturi în gîndire, în vocabular, în comportament. Nu cunosc grijile vieţii. Rămîn necăsătoriţi. Pentru ei fetele sînt doar un mijloc de împlinire carnală. Nu au orizonturi profesionale deosebite. Nu sînt motivaţi de nimic şi de nimeni. Sînt sarcastici. Locuiesc cu părinţii, nu au bani să-şi închirieze un apartament unde să locuiască singuri. Întîrzie să-şi obţină chiar şi un permis de conducere auto. Mănîncă mîncarea părinţilor şi nu contribuie la cheltuielile din casă, pentru că nu au bani. Se mulţumesc cu slujbe mediocre, nu sînt ambiţioşi să avanseze la locul de muncă. Nu îi pasionează politica ori implicarea în proiecte civice. Stau pe capul părinţilor cît pot. Iar cînd trebuie să se dezlipească de părinţi, se îngrămădesc mai mulţi într-o casă luată în chirie, unde trăiesc în grup şi îşi împart cheltuielile.

Fenomenul guyland, însă, nu mai e doar unul american. E întîlnit peste tot în lumea occidentală, dar și în Taiwan, Coreea de Sud sau Japonia. Aceeași problemă se resimte şi în Europa. Mulți tineri europeni trăiesc cu mama şi cu tata, ajung în anii 30 ai vieţii şi încă sînt necăsătoriți. Fenomenul începe să fie curent şi în România.

În ultimii cîţiva ani, însă, sociologii au observat metamorfozarea stilului de viaţă guyland într-un fenomen nou, dar încă şi mai îngrijorător: generaţia post-guyland, pe care sociologii o numesc the snowflakes generation, adică „generaţia fulgilor de zăpadă”. Această generaţie nu e limitată doar la bărbaţii tineri şi imaturi, ci include şi fetele. Cine sînt ei/ele, cum se manifestă fenomenul acesta, e cazul să ne îngrijorăm?

Claire Fox – I Find that Offensive!

Claire Fox e o scriitoare britanică, ce a publicat anul trecut o carte cu titlul I Find that Offensive! („Mă ofensezi!”). Cartea descrie fragilitatea extremă a tinerilor britanici, mai ales a celor din universităţi. Fox e de părere că la generaţia tînără britanică nu mai e vorba de imaturitatea întîlnită de regulă la orice generaţie tînără, dar care în timp trece, mai ales după absolvirea universităţii. Societatea s-a obişnuit cu studenţii neconformiști, într-un sens rebeli, care pun la îndoială totul, se împotrivesc autorităţii, se cred mai buni şi mai inteligenţi decît toate generaţiile care au trăit înainte de ei, sînt anti-establishment ori îşi dispreţuiesc, indirect, părinţii, crezîndu-se net superiori. „Generaţia fulgilor de zăpadă” e imatură în sens ireversibil, e hipersensibilă, nu tolerează nimic cu ce nu e de acord, se simte și rămîne permanent ofensată. În sensul acesta Fox crede că generaţia snowflakes e o simptomă structurală a societăţii britanice şi europene, dar una care nu e de bun augur.

Cum se manifestă emoţional „generaţia fulgilor de zăpadă”? În iulie, publicaţia britanică The Spectator le-a făcut un profil nu tocmai măgulitor. Sînt într-o permanentă stare de depresie. Se estimează că cel puţin o treime din tinerii britanici între 15 şi 25 de ani suferă de anxietate ori depresie. Iau serotonin ori prozac pentru a contracara depresia. Sînt rupţi de realitatea vieţii de familie, dar scufundați în cultura mediei sociale. O jurnalistă britanică de 25 de ani scria, anul trecut, un articol în The Telegraph, numindu-și generaţia „Vîrsta Disperării” (Age of Desperation). Jumătate din prietenii ei, scria ea, sufereau de anxietate şi majoritatea dintre ei luau calmante. Părinţii lor se iau cu mîinile de cap: cum este posibil aşa ceva, se întreabă ei, avînd în vedere că generaţia copiilor lor e cea mai bine educată, hrănită, la adăpost şi fără griji din toată istoria omenirii?! Generaţia care, graţie tehnologiei moderne şi a sacrificiilor generaţiilor precedente, foarte probabil va ajunge să trăiască mai mult ca oricare dintre străbunii ei…

Problema nu se limitează doar la Marea Britanie. „Fulgii de zăpadă” sînt prezenţi şi în Italia, unde sînt cunoscuţi cu numele de bamboccioni, un termen tradus în engleză prin big dummy boys, ceea ce în româneşte ar fi „băieţi mari, dar nătîngi”.

Cine poartă vina?

Cine e responsabil pentru crearea acestei generaţii imature şi incapabile de maturizare? Profesorii universitari, intelectualii şi filosofii occidentali, în primul rînd, la care se adaugă politicienii ultimilor ani, care, din dorinţa de a primi voturile „generaţiei fulgilor de zăpadă”, promovează imaturitatea ca virtute. Seminţele generaţiei fulgilor de zăpadă au fost semănate în anii ‘70 şi rezultatele sînt văzute astăzi. Tinerii cer o viaţă care să nu impună sacrificii din partea lor. Se împotrivesc libertăţii cuvîntului, pentru a nu fi ofensaţi. Cer ca societatea să le configureze zone de totală siguranţă (safety zones), în care nu poată fi deranjaţi în gîndirea, valorile, obiceiurile ori comportamentul lor. Cei care le critică stilul de viaţă ori minţile fragile sînt acuzaţi de intoleranţă, etichetaţi ca persoane care promovează ura; critică, fac proteste în universităţi și pe străzi, boicotează şi cer destituirea din funcţii a profesorilor care nu sînt de acord cu ei.

Dar fenomenul acesta nu e întîlnit doar în universităţi: s-a extins în restul societăţii şi de ambele părţi ale Atlanticului. În Marea Britanie multe universităţi au cedat presiunilor generaţiei snowflakes. De exemplu, unele universităţi au anunţat că nu vor mai oferi anumite cursuri care ar putea ofensa studenţii. Alte cursuri au fost rescrise ori modificate, pentru a le face mai puţin „ofensatoare” la adresa anumitor grupuri sociale, etnice, rasiale, religioase, ori la adresa „minorităţilor sexuale”. Un exemplu recent, dar pozitiv, e un profesor din Toronto care refuză să folosească pronume transgenderiste cînd se adresează studenţilor, cu toate că administraţia universităţii îl constrînge să o facă (vezi aici).

De exemplu, cursuri de istorie au fost rescrise pentru a nu-i ofensa pe musulmani. Capitolele obişnuite din cărţile de istorie despre cruciade, de exemplu, au fost abolite în unele universităţi, ori au fost rescrise pentru a-i descrie pe musulmani ca fiind victime ale agresiunii creştinilor. Alte cursuri, obligatorii pentru toţi studenţii, au fost făcute opţionale pentru unii studenţi, care pretind că se simt ofensați. Unele universităţi au adoptat un punctaj care e dat fiecărui curs şi care desemnează nivelul potenţial de „ofensare” a cursului respectiv. În funcţie de punctele desemnate, studenţii au dreptul să nu ia cursul respectiv. Unii profesori îi atenţionează pe studenţi că la o dată anume va fi ţinut un curs care va discuta evenimente pline de cruzime, sîngeroase, ori războaie. S-a ajuns la punctul în care studenţii pacifişti, de exemplu, sînt scutiţi de la orele de istorie care se discută despre războaie. Pozele care ar putea deranja, de exemplu scene de bătălii ori persoane sîngerînde, sînt eliminate. Cum atunci să studiezi medicina? Ori istoria? Ori psihologia? Se discută, de asemenea, eliminarea în întregime a anumitor subiecte din discuţiile de la cursuri. Un exemplu e violul, pe motivul că ar putea aduce în mintea unor studente evenimente neplăcute din viaţa lor.

„Fulgii de zăpadă” ai universităţilor americane

Dincolo de Atlantic, în SUA, situaţia e la fel de dezastruoasă, dar şi bine documentată. Cîteva exemple. În San Louis, Missouri, studenţii au cerut şi reuşit să convingă o universitate catolică să scoată din incinta universităţii statuia unui misionar catolic care cu secole în urmă a convertit la creştinism triburile native de indieni din acea parte a Americii de Nord. Pentru studenţi, statuia simboliza imperialismul creştin distrugător al civilizaţiei native. Studenţii au fost în special ofensaţi de faptul că statuia reprezenta imaginea misionarului în faţa căruia stătea îngenuncheat un băştinaş. La Universitatea Stanford din California studenţii au demonstrat anul acesta, în primăvară, cerînd că următorul preşedinte al universităţii să fie o femeie transgender (adică bărbat schimbat în femeie), lesbiană, necăsătorită, de rasă asiatică. La Universitatea din Texas (Austin) studenţii au cerut, cu succes, eliminarea din campus a statuii lui Jefferson Davis, unul dintre liderii Confederaţiei Sudiste de pe vremea Războiului de Secesiune american din secolul XIX, motivul fiind că Davis aparţinea unui sistem politic care dorea perpetuarea sclaviei în sudul SUA. Luna trecută, tot la Universitatea din Texas, conducerea universităţii a cedat pretenţiilor studenţilor de a se interzice, cu prilejul Halloween-ului, costume de tipul gypsies (ţigani), cowboys, indieni şi aşa mai departe. Anul trecut Universitatea din Minnesota a interzis prezența în campus a unei cămile care urma să fie mîngîiată de studenţi, studenţii ţinînd-o sus şi tare că evenimentul ar constitui abuz la adresa animalelor. Exemple de genul acesta sînt cu zecile. Unul dintre cele mai extreme cazuri a fost al unei universităţi din Georgia, unde studenţii au impus conducerii universităţii să nu mai abordeze steagul american, pentru că, zic ei, acesta simbolizează imperialismul american. La fel la Universitatea Oxford, unde studenţii au cerut, pînă acum fără succes, eliminarea statuii lui Cecil Rhodes (exploratorul britanic al Africii de Sud), pentru că simbolizează, zic ei, imperialismul britanic.

„Fulgii de zăpadă” ai Australiei

Alte multe exemple au de a face cu studenţi care cer destituirea din funcţii a profesorilor conservatori, în special a celor care nu se raliază în spatele revoluţiei sexuale ori se opun homosexualităţii. Nu puţine au fost cazurile în care profesori de talie au fost concediaţi, inclusiv în universităţi creştine, în special catolice. Un alt caz e re-scrierea istoriei în termeni care să nu ofenseze. De exemplu, Flinders University din Adelaide (Australia de Sud) a eliminat din cursurile universitare termenul „epoca de piatră” (stone age) şi l-a înlocuit cu termenul „societăţi complexe şi diverse” (complex and diverse societies)! Tot Universitatea Flinders a publicat o listă de termeni care nu pot fi folosiţi la cursuri ori la universitate şi i-a înlocuit cu termeni care sînt „neutri”, pentru a evita posibilitatea ofensării unor studenţi. Să nu se lase mai prejos, Universitatea din Melbourne a anunţat noi reguli de conduită, care le interzic profesorilor să-i întrebe pe studenţi numele de familie cu scopul de a le determina originea etnică ori rasială. Alte universităţi au inventat o funcţie nouă, aceea de Chief University Officer, adică „Ofiţerul şef al Universităţii”, a cărui funcţie este de a-i ghida pe studenţi cum să vorbească, ce termeni să folosească şi ce termeni să nu folosească pentru a nu ofensa alţi studenţi. Din această cauză unele universităţi au eliminat termenii „Crăciun”, „Paște”, „Hanuka” etc.

Generaţia snowflakes iubeşte comunismul

Îndoctrinaţi de profesori universitari iresponsabili, generaţia snowflakes iubeşte comunismul. Luna trecută a fost publicat în America un studiu privind atitudinile tinerilor americani faţă de comunism. Conform studiului, Karl Marx are mai multă influenţă asupra lor decît Biblia! 64% dintre agreează principiul lui Marx „fiecăruia după nevoile lui”, şi doar 54% principiul biblic „cine nu munceşte nici să nu mănînce”. Studiul a fost făcut de organizaţia americană Victims of Communism Memorial Foundation şi a inclus 2300 de respondenţi. Conform studiului, unii studenţi cred că războaiele preşedintelui George Bush au ucis mai mulţi oameni decît Stalin. Sînt şi ignoranţi. 42% dintre ei nu ştiu cine e Mao Zedong, 40% nu au auzit niciodată de Che Guevara, 18% nu ştiu nimic despre Stalin, 33% nu au auzit de Lenin, iar 18% nu ştiu cine e Putin. Dintre studenţii care au auzit de Lenin, 25% au o părere bună despre el. În timp ce între 80 şi 91% dintre americanii născuţi înainte de 1955 cred că comunismul este un sistem politic rău, doar 55% dintre studenţii americani au o părere negativă despre comunism. 45% dintre tinerii americani între 16 şi 20 de ani ar vota pentru un socialist şi 21% pentru un comunist. Doar 42% dintre ei au o părere bună despre capitalism, în comparaţie cu 65% dintre părinţii lor (studiul poate fi citit aici).

Ce-i de făcut?

Oare părinţii generaţiei snowflakes fac o favoare copiilor lor căutînd să-i ţină la adăpost de realităţile zilei? De realităţile istoriei? De realitatea naturii umane – depravată, păcătoasă, incapabilă de perfecţiune? Fără îndoială că nu. Tinerii nu se maturizează. Nu pot intra pe piaţa muncii. Nu pot întemeia familii. Nu pot deveni părinţi responsabili ori capabili de a creşte copii, de a aduce pe lume generaţiile care să le ia locul. Generaţia snowflakes trăieşte într-o lume a fanteziei, o lume ireală, într-un clăbuc (bubble), cum spun sociologii. Doreşte să creeze o lume utopică, fantezistă, ireală. Sume enorme sînt investite în educaţia tinerei generaţii, iar întrebarea tot mai serioasă este dacă nu cumva aceste investiţii sînt irosite. Aici rolul părinţilor e important. E obligaţia lor să se asigure că progeniturile le devin cetăţeni maturi şi responsabili ai cetăţii.