Războiului Civil spaniol s-a desfășurat între 1936 și 1939. De acest episod din istoria Europei contemporane se leagă şi unul dintre cele mai neobişnuite şi mai controversate cazuri din istoria românească a secolului XX: jertfa asumată a tinerilor avocaţi legionari Ion I. Moţa (n. 5 iulie 1902, la Orăştie) şi Vasile Marin (n. 29 ianuarie 1904, la Bucureşti), căzuţi împreună la Majadahonda, lîngă Madrid, în ziua de 13 ianuarie 1937.
O rememorare documentară a acestui caz – astăzi în mare măsură necunoscut sau cunoscut deformat – nu are nimic de-a face cu idealizarea celor doi luptători naţionalişti, nici cu eventuala încercare de a polei prin jertfa lor imaginea istorică de ansamblu a Mişcării Legionare (capitol clasat, se pare, în conştiinţa critică a posterităţii). E doar un prilej de cunoaştere mai corectă şi mai deplină a propriului trecut, precum şi de meditaţie asupra sensului creştin al jertfei, adeseori tot mai neînţeles de mentalitatea noastră curentă. Angajarea politică a celor doi a pus sub semnul suspiciunii autenticitatea jertfei lor, şi e de văzut în ce măsură această suspiciune este sau nu îndreptăţită pînă la capăt.
Nu m-a călăuzit în acest demers pretenţia constipată sau iluzia utopică a “obiectivităţii”, încercînd să fiu doar onest şi coherent, în pielea mea de “subiect”, în care mă simt bine şi la care ţin. Îmi fac datoria de a atrage din capul locului atenţia că cei interesaţi doar de dimensiunea strict politică a celor doi protagonişti istorici ar face bine să o caute în altă parte. Aici accentul cade pe sensul mistic şi moral al jertfei lor, care mi se pare că transcende imediatul istoric. Desigur, aspectele politice sau ideologice nu lipsesc, dar ele rămîn secundare şi tangenţiale, constituind, în opinia mea, o miză astăzi inactuală.
Ştiu că la lectura în format digital este dificil să se parcurgă sincronic notele de subsol, dar fac aici un apel aparte la răbdarea cititorului interesat, avertizînd că textul nu poate fi înţeles deplin şi corect în afara numeroaselor note organic complementare. (R. C.)
“Jertfa e măsura creştinătăţii noastre.”
(Ion I. Moţa)
I
Antoine de Saint-Exupéry, în romanul-eseu Citadelle[1],pune pe seama imperialului său Înţelept această meditaţie de o solemnă şi amară luciditate: “Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: «Pentru ce oamenii noştri nu mai vor să lupte?». Ca şi cînd ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: «Pentru ce nu mai vor să secere grîul?». Iar eu schimbam întrebarea, care, astfel pusă, nu ducea la nimic. Aici nu era vorba despre o meserie. Mă întrebam deci, în liniştea iubirii mele: «Pentru ce oamenii aceştia nu mai vor să moară?». Şi înţelepciunea mea căuta un răspuns”…
Anevoie s-ar putea închipui o întrebare care să privească mai direct şi mai adînc “civilizaţia” europeană a acestui tîrziu de lume. Căci “Pentru ce oamenii nu mai vor să moară?” înseamnă, de fapt, “Pentru ce lumea nu mai este în stare de jertfă?”. Mi-e însă teamă că utilitarista noastră “înţelepciune” nu doar că nu caută un răspuns la această întrebare, dar nici măcar nu-i mai înţelege teribila gravitate.
Şi totuşi, în urma noastră stă o întreagă “civilizaţie a jertfei”: lumea creştină, de două ori milenară, a cărei piatră unghiulară este jertfa lui Hristos. O lume care s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Lipsa spiritului de jertfă este măsura cea mai exactă a des-creştinării lumii în care trăim.
Împăratul-Înţelept meditează mai departe, “în liniştea iubirii” sale: “Căci nu-ţi dai viaţa nici pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Obiectele dăinuie fără ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva nodul divin care le leagă, transformîndu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi apropiată. Îţi transpui viaţa în această unitate, căci, murind, o clădeşti în continuare. Moartea capătă preţ numai prin dragoste”…
Lipsa jertfei e, pînă la urmă, lipsa iubirii. A fervorii pe care o poate da numai iubirea luminată de credinţă. În absenţa credinţei şi-a iubirii, care sînt ale “omului” din noi, nu ne rămîn decît egoismul şi spiritul de conservare, care sînt ale “fratelui porc”. Dez-dumnezeirea lumii este echivalentă cu dez-umanizarea ei. Şi cu triumful “obiec-telor” (care dăinuiesc şi fără jertfă) asupra “subiectelor” (ce se mîntuiesc jertfind).
“Dar cum ar fi putut să accepte să-şi dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea ce interesul comandă în primul rînd este să trăieşti […] Dar oamenii mei, nemaiavînd dragoste de nimic, de ce ar mai fi murit? Iar aceia dintre ei care mureau din pricina asprimii unor îndatoriri, pe care le acceptau fără a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mînioşi, zgîrciţi în cuvinte, în severitatea dezgustului lor”…
Cînd un sens mai presus de “lume” sau de “vremuri” dă “gust” vieţii, atunci moartea poate fi valorificată şi “gustată” ea însăşi: fie la modul mistic (Vivo sin vivir en mí/ y tan alta vida espero,/ que muero porque no muero[2]), fie la modul eroic (De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă/ o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,/ cît încă-n noi Ierusalimul cîntă/ şi mai păstrăm prăjina unui steag,/ sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,/ în sîngele rămas pe zale cheag?[3]), fie în orice alt mod de a fi întru ceva care te transcende[4]. Există moarte apoteotică şi împlinire prin moarte. Dar cînd viaţa aceasta nu mai găseşte nici un sens şi nici un “gust” dincolo de ea, moartea rămîne doar o ameninţare absurdă şi “dezgustătoare”; riscul trece drept “nebunie” şi eroismul drept “fanatism”. Neputinţa se asociază cu impietatea: lumea de azi nu doar că nu mai are disponibilitate pentru jertfă, dar nici nu mai e în stare s-o înţeleagă şi s-o preţuiască (în mod real şi autentic, nu demagogic şi retoric). Lumea lui “nu merită să mori pentru nimic” e, de fapt, o lume care “nu mai are nimic sfînt” – cea mai rea dintre lumile posibile.
“Iată pentru ce căutam în inima mea o învăţătură nouă, care să-i însufleţească; apoi, înţelegînd că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta […], m-am rugat Domnului să mă lumineze”…
Cei doritori să afle mai departe soluţia Împăratului-Înţelept, aşa cum i-a descoperit-o “înţelepciunea divină”, citească al XIV-lea capitol din cartea lui Saint-Exupéry! (Eu mărturisesc aici că n-am izbutit, citindu-l, să mă lămuresc cine e “fascistul”: autorul mort ca un erou în războiul antinazist, personajul fictiv sau poate… Dumnezeu Însuşi?!)
II
De fapt, mi-am adus aminte de toate aceste lucruri într-o zi de invernală mizerie românească, citind maian în presa dîmboviţeană cîteva mojicii “comemorative” la adresa celor doi legionari români căzuţi la Majadahonda.
Peste acest episod complex de eroism creştin contemporan s-a aşternut cu încetul uitarea, fie dintr-o bine manipulată confuzie a planurilor (fervoarea religioasă trecînd drept simplă patimă politică), fie dintr-o indiferenţă vecină cu impietatea (caracteristică a civilizaţiilor laicizate). Toate cele trei dictaturi succesive (carlistă, antonesciană, comunistă) avînd interesul să-l treacă sub tăcere (ca şi neocomunismul sau stîngismul actual), iar Biserica însăşi conformîndu-se idiosincraziilor oficiale (mai ales că-i implicat în “afacere” Apusul “eretic”), generaţiile mai tinere nu doar că au o percepţie greşită a episodului respectiv, dar îndeobşte îl ignoră cu desăvîrşire. Dincolo de restrînsele cercuri legionare, el abia de mai este reţinut cu titlu de curiozitate senzaţionalistă, pe un fond de sărăcie informativă care nu face decît să-i consolideze obscuritatea. Să rupem o clipă vălul acestei uitări/obscurizări şi să rememorăm faptele în nuditatea lor, dacă nu spre a le găsi tîlcul ultim, măcar spre a li-l căuta cu dreaptă înfiorare.
În Spania, după retragerea de la conducerea statului, în 1930, a generalului Miguel Primo de Rivera[5], stînga triumfă electoral în oraşele mari, în aprilie 1931. Regele Alfonso XIII părăseşte ţara, fără însă a abdica formal. Noua structură parlamentară nu întîrzie să profite de context, proclamînd abolirea monarhiei şi trecerea la forma de guvernămînt republicană. În anii următori, stînga spaniolă alunecă din ce în ce mai mult spre comunism (Frontul Popular), cu asistenţa interesată a Moscovei. Scopul comunizării Spaniei era, în viziunea cominternistă, acela de a prinde Europa într-un uriaş cleşte comunist, cu o gheară în Răsărit şi cu alta în Apus. În urma alegerilor din februarie 1936, mica majoritate obţinută de Frontul Popular permite formarea unui guvern dominat de comunişti (care lucrau în legătură directă cu “consilierii sovietici”). Situaţia devenea mereu mai tensionată şi mai primejdioasă, nu numai pentru Spania conservatoare, dar şi pentru întreaga Europă creştină.
Picătura care a umplut paharul a fost asasinarea de către comunişti, la 13 iulie 1936, a lui Calvo Sotelo, liderul opoziţiei monarhiste. Reacţia îndelung aşteptată s-a produs în sfîrşit: aureolat de succesele sale militare şi de o înaltă prestanţă morală, generalul Francisco Franco Bahamonde (pe care Junta de Defensa Nacional îl va numi în curînd Generalísimo şi Şef al Statului), aflat în fruntea trupelor din Marocul spaniol, aruncă mănuşa guvernului roşu de la Madrid şi porneşte, din noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, o adevărată Reconquista, răspunzînd sincronic Revoluţiei comuniste. Războiul Civil spaniol s-a internaţionalizat la scurt timp de la izbucnirea lui[6]: Germania şi Italia au sprijinit făţiş forţele naţional-conservatoare, iar Uniunea Sovietică şi comuniştii de pretutindeni au întărit, ca pentru o cauză proprie, forţele pretins “democratice” (faimosul “Ajutor Roşu”, ale cărui principale unelte în România au fost Ana Pauker şi Valter Roman). Marile puteri democratice, Franţa, Anglia şi Statele Unite, au adoptat formal o atitudine nonintervenţionistă, dar în realitate au ajutat (propagandistic şi nu numai) “brigăzile internaţionale” de sorginte comunistă, în numele formal al “libertăţii” şi “democraţiei”. În Franţa, mai ales, propaganda antifranchistă a căpătat aspectele cele mai sinistre (în dublul înţeles etimologic al cuvîntului), mai ales prin lobby-ul intelectualităţii gauchiste, marxiste sau marxizante (ce va exalta experimentul sovietic pînă spre sfîrşitul anilor ’60, cu o iresponsabilitate politică şi morală care constituie una dintre cele mai mari ruşini ale secolului XX)[7]. Revoluţia comunistă spaniolă, antimonarhică şi anticatolică (după modelul mai vechi al Revoluţiei franceze – “Cu maţele ultimului popă îl vom spînzura pe ultimul rege!” – şi după cel, mai recent, al bolşevismului rus), şi-a îndreptat cu precădere violenţele împotriva Bisericii şi a valorilor creştine în genere, ajungînd pînă la orori aproape inimaginabile[8]. Ostilităţile au durat aproape trei ani. La 28 martie 1939, Franco pătrunde în Madrid, iar la 1 aprilie triumful său este definitiv; se instituie astfel un regim autoritar relativ digerabil şi benign – cum a fost şi cel al lui Salazar în Portugalia[9] – prelungit pînă la moartea sa (noiembrie 1975), lăsînd în urmă-i o Spanie reconsolidată (una, grande, libre) şi pregătind restaurarea paşnică a monarhiei (prin tînărul Juan Carlos de Borbón, astăzi rege septuagenar). Nu foarte departe de Madrid, la Valle de los Caídos, s-a ridicat un impresionant complex monumental în memoria victimelor Războiului Civil, în care (dacă nu-i cumva doar o legendă colportată în mediile spaniole conservatoare) se spune că, printr-un gest de înalt cavalerism, s-ar odihni laolaltă nu doar acei Caídos por España y por Dios („Căzuţi pentru Spania şi pentru Dumnezeu”), ci şi – fără menţiune – adversarii lor de acelaşi sînge. Tot acolo se află înmormîntat, în catedrala tăiată în stîncă, şi controversatul Caudillo (Conducătorul)[10].
Pe la începutul lui octombrie 1936, puţin după victoria asupra comuniştilor în faimoasa bătălie pentru Alcázar[11], ambasadorul Spaniei naţionaliste la Bucureşti, Don Pedro de Prat y Soutzo[12], primea o scrisoare din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, zis “Grănicerul”, erou al primului război mondial şi preşedinte al Partidului “Totul pentru Ţară” (bastionul politic al Mişcării Legionare, continuator al dizolvatei Gărzi de Fier), în care se comunica doleanţa Legiunii Arhanghelul Mihail de a-i oferi în semn de omagiu colonelului José Moscardó Ituarte (ulterior general), eroul de la Alcázar[13], o spadă de onoare, din oţel de Toledo, cu mînerul lucrat de artizani legionari, pe care generalul român o folosise în ultimul război. Scrisoarea va fi urmată de vizita generalului, ce era în măsură să comunice şi componenţa echipei care urma să se deplaseze în Spania sub conducerea lui, aprobată ca atare de Corneliu Zelea Codreanu, “Căpitanul” Mişcării Legionare: avocatul Ion (Ionel) I. Moţa (mîna dreaptă a lui Codreanu şi – din 1927 – cumnatul său), de 35 de ani; preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borşa (secretar general al Partidului “Totul pentru Ţară”), de 38 de ani; prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani; inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani; avocatul Nicolae (Neculai) Totu, de 32 de ani; economistul Bănică Dobre, de 28 de ani; avocatul Vasile Marin (şeful legionar al Capitalei), de 33 de ani (adăugat echipei în ultima clipă, la repetatele lui insistenţe). Toţi aceşti fruntaşi legionari, după înmînarea spadei de onoare, aveau să se încadreze, ca simpli soldaţi, în armata naţionalistă spaniolă.
Iniţiatorul acţiunii – chiar dacă nu în toate detaliile ei – fusese Ionel Moţa. La 1 decembrie 1936, el le scria părinţilor săi: “Trebuie să mai adaug, pentru a înlătura orice judecăţi greşite, că eu n-am fost trimis de nimenea în Spania, ca să i se facă vreo răspundere pentru asta, ci că eu singur am avut, cel dintîi, gîndul şi dorinţa de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut şi am primit aprobarea şefului nostru, mărginind el această aprobare la numai o lună de zile” (cf. Testamentul…, ed. cit., p. 23, subl. mea). El a formulat, de altfel, şi motivaţia cea mai pregnantă şi mai sintetică: “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”, scria, cu o retorică amară, dar virilă, în epistola testamentară citată la nota 13 (ibidem, p. 9); şi, presimţindu-şi moartea, adăuga (ibid., pp. 9-10): “Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (aceste din urmă cuvinte sînt înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970, după ce locul fusese marcat mai întîi cu o cruce de piatră, încă din 1949[14]). Acelaşi sentiment responsabil îl trăiau şi ceilalţi membri ai echipei. Vasile Marin îi scria soţiei sale la 23 noiembrie 1936: “N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea”[15]. Erast Călinescu, în grupajul intitulat “Cruciaţi ai secolului XX: mărturii din vuietul luptei”[16], selectează din memorialele lui Bănică Dobre[17] şi pr. Ion Dumitrescu-Borşa[18] următoarele pasaje cu valoare motivaţională: “Se învolburase, în nebunia ucigătoare a urii, satanica pornire împotriva Crucii. Trosneau în îndepărtata Spanie catapetesmele [sic] bisericilor şi plîngeau, batjocorite, madonele din Alcázar. Ura, setea de sînge şi prigoana împotriva lui Hristos se cuibăriseră în însorita Peninsulă Iberică”, nota primul, străduindu-se să fie cît mai liric şi mai solemn; iar al doilea căuta tonuri apocaliptice în care să-şi reverse legitima indignare popească: “Pe pămîntul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărţiţi în două tabere. Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpînire pe conducerea ţării, întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii… Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, maşini de război, muniţii şi încep să omoare preoţii şi să dărîme bisericile. Moaştele sfinţilor sînt scoase din sicrie şi batjocorite. Passionaria, o agitatoare comunistă, fostă patroană de bordel, ucide episcopii Bisericii prin ruperea gîtlejului cu dinţii”!
Echipa legionară pleacă spre Spania în seara zilei de 24 noiembrie, din Gara de Nord, pe un traseu ocolit. “Trecerea prin punctul de frontieră Ghica-Vodă [Bucovina] s-a făcut în cele mai bune condiţiuni. Mergem în Spania prin ruta Polonia-Berlin-Hamburg-Lisabona, din voia şi bunul plac al regimului d-lui Léon Blum, care a găsit de cuviinţă să refuze delegaţiei româneşti, care duce o spadă eroului de la Alcázar, Moscardó, vizele de trecere prin Franţa. O, dacă generalul Cantacuzino, erou al războiului mondial, cavaler al Legiunii de Onoare, ar fi mers să felicite pe Largo Caballero [şeful suprem al armatelor republicane] şi pe zeiţa revoluţiei, Passionaria, ce mai primiri triumfale în accentele «Internaţionalei» şi cu pumnul strîns drept salut, am mai fi avut!”, notează, cu amară ironie, Vasile Marin[19]. De la Hamburg la Lisabona au mers pe mare[20]. La 2 decembrie sosesc în capitala Portugaliei, fiind întîmpinaţi de ambasadorul Spaniei, iar pe 4, cu trenul, iau drumul Salamancăi, pe atunci cartierul general al lui Franco, unde sînt primiţi de şeful de protocol al acestuia. La salutul de bun-venit, generalul Cantacuzino răspunde cu retorică de cruciat[21]: “Căpitanul legionarilor români, Corneliu Zelea Codreanu, trimite Spaniei naţionaliste, ce apără credinţa şi crucea, şapte capi ai Legiunii, pentru ca să lupte şi să moară, de va cere Dumnezeu, apărînd idealul pe care, ca şi aici în Spania, în îndepărtata ei soră, România, îl are Legiunea şi Căpitanul”. Pe 6 decembrie, spre prînz, ajung la Soria, cartierul generalului Moscardó, unde are loc înmînarea solemnă a spadei de onoare. “Generalul Cantacuzino – scrie Vasile Marin[22] – oferă sabia, pronunţînd cîteva cuvinte[23]. Răspunde Moscardó vădit impresionat, în spanioleşte. E atîta căldură în cuvintele eroului de la Alcázar! […] Moscardó nu are deloc aerul clasic al eroului, aşa cum îl proiectează imaginaţia populară. Este un bărbat înalt, cam de 56 de ani, poartă ochelari, şi o anumită discreţie, care i se citeşte pe faţă şi în mişcări, îi dă înfăţişarea mai degrabă a unui profesor universitar decît a unui militar. Este de o modestie excesivă şi de o politeţe pe care numai oamenii cu adevărat mari o pot arăta. Şi totuşi […] cîtă bărbăţie şi cîtă dragoste de patrie în omul acesta, care preferă să-şi vadă ucis copilul decît să predea Alcázarul, în care se închisese falanga onoarei spaniole; care îşi vede un alt fiu – locotenent – ucis la Barcelona şi care tremură acum pentru viaţa altuia, ce luptă în Asturii!”. Pe 7 decembrie, în automobile, parcurg drumul spre Toledo, unde “vizităm ce a mai rămas din Alcázar”, ieşind de acolo “cu convingerea că, pe deasupra tuturor instrumentelor Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalţă sublim eroismul pus în slujba Crucii, care învinge tot, absolut tot” (V. Marin[24]).
În Talavera de la Reina, pe 8 decembrie, sînt repartizaţi în bandera 6, compania 21 din Tercio (Legiunea Străină spaniolă)[25]. “Legiunea Străină spaniolă este o armată de elită, a cărei faimă înspăimîntă pe inamici. Trupa are o disciplină şi o vitejie care înmărmuresc. În orele de răgaz şi veselie, cîntecul legionarilor din Tercio este «Sînt amantul morţii» [marşul legionar El novio de la muerte[26]]… Afirm fără şovăială: este cea mai vitează infanterie din lume”, scria prinţul Al. Cantacuzino (ruda vajnicului general), explicînd şi de ce refuzaseră oferta de a se încadra cu aceleaşi grade militare pe care cu toţii, ca ofiţeri în rezervă, le aveau în România: “Vroiam să luptăm ca soldaţi şi pentru a da un exemplu. Un exemplu de contopire sufletească cu soldaţii, cu cei mici şi necăjiţi, a căror jertfă nu este ornată cu lauri […] Am vrut ca muncitorii şi sătenii şi copiii din şcoală să ştie cu neşovăitoare convingere: comandanţii legionari nu îşi cîştigă gradele şi dreptul la comandă pe temei de privilegiu şi de învîrteală, ci încovoindu-se sub lipsuri, suferinţe şi răni, şi zîmbind cînd şuieră moartea”[27]. După cîteva zile de instrucţie sumară, cei şapte legionari primesc botezul frontului. Luptele îi poartă tot mai aproape de Madrid, pe la Boadilla del Monte, Las Rozas, El Pradillo, Pozuelo, Aravaca[28], Majadahonda[29]. Toţi luptă remarcabil, “uriaşul” Bănică Dobre este rănit, dar toate mărturiile (româneşti şi spaniole) atestă curajul ieşit din comun al lui Moţa, secondat îndeaproape de Marin[30]. Cei interesaţi de detalii pot consulta memorialele deja citate (Alecu Cantacuzino, Bănică Dobre, Ion Dumitrescu-Borşa şi mai ales Neculai Totu[31]), dar şi numărul festiv din Cuvântul studenţesc[32], cu înregistrarea ecourilor de epocă.
Ziua fatală a fost cea de 13 ianuarie 1937. Moţa şi Marin au căzut împreună, zdrobiţi de acelaşi obuz, la doar cîţiva paşi de prinţul Cantacuzino, care reface filmul cutremurător al acelei zile. După-amiază, “pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate […] Ionel Moţa e îngîndurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfîrşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintînd în linie spre tranşeele noastre […] Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranşee […] Ionel Moţa ne strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat[33] şi Marin cu faţă [ca] de marocan – lăsase să-i crească barba – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa […] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfîrtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vîrful baionetei la atac sau defilare cînd cuceream un oraş. Cu el speram să intrăm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor […] Sublocotenentul se apropie de mine şi mă trage la pămînt, după parapet. Îmi zice: «C’est la guerre!… Mala suerte»…”[34]. Trupurile sînt transportate la Toledo şi îmbălsămate la morga spitalului Doncellas Nobles, apoi depuse într-o capelă, unde li se face un prim serviciu funerar.
În 8 ianuarie, Codreanu dăduse o circulară în care-i înştiinţa pe legionari asupra echipei de pe frontul spaniol, pe baza ultimelor veşti care-i parveniseră (“De la 24 decembrie pînă azi, 8 ianuarie, n-am mai primit nici o veste. Dumnezeu să-i ocrotească”, anunţa el cu îngrijorare), deplîngînd cu obidă ostilitatea anumitor organe de presă, unele chiar pretins naţionaliste (“Un preot creştin ortodox merge îmbrăcat în odăjdii să moară pentru apărarea Bisericii catolice, culcată la pămînt de ura comunistă. Sînt foi româneşti care se fac că nu înţeleg măreţia acestui gest! 7 tineri, floarea şi mîndria generaţiei noastre, merg să lupte pentru Hristos, la mii de kilometri de pămîntul ţării […] Sînt foi care nu înţeleg, româneşti!”), şi îndemnîndu-i pe legionari să se pătrundă de pilda eroică a celor şapte voluntari (“Iar voi, legionari din toată România aceasta putredă a politicienilor, să ştiţi că secretul victoriei voastre stă în gestul acestor 7 camarazi, adică: la fel cu ei, [să stăm] cu toţii gata de moarte, înfruntînd uneltirile nenumăraţilor mişei”). O săptămînă mai tîrziu, revenea cu tragicul mesaj: “Legionari, Ion Moţa, întemeietor al Mişcării Legionare, preşedinte de onoare al studenţimei române, şi Dr. Vasile Marin, comandant legionar, şeful organizaţiei Capitalei, amîndoi după 14 ani de chinuri, lovituri şi închisori, îndurate pentru credinţa în neamul românesc, au adormit pentru totdeauna pe frontul de la Majadahonda, întru apărarea Mîntuitorului Iisus Hristos. Vestea sfîşietoare a căzut ca un trăznet peste noi […] Generalul Cantacuzino pleacă mîine să readucă în ţară trupurile lor […] Duminică, 17 ianuarie 1937, se vor face slujbe religioase în biserici. Dumnezeu să primească jertfa lor”[35].
După cîteva zile, sosesc la Toledo generalul Cantacuzino şi inginerul Virgil Ionescu, însărcinaţi de Codreanu să se ocupe cu organizarea convoiului de întoarcere. Martirii români primesc onoruri militare. În cuvîntul de despărţire, generalul Cantacuzino spune (cuvinte redate, între alţii, de Bănică Dobre), milităreşte şi creştineşte, încercînd să transfigureze tragedia (iar nu “s-o exploateze politic”, cum au interpretat indign rău-voitorii): “… din şapte, au căzut doi, scoşi din luptă alţi doi [Bănică Dobre şi Nicolae Totu – primul rănit, al doilea grav bolnav]: gestul nostru simbolic a fost împlinit şi sîntem mîndri că am luptat alături de Dvs., pentru Cruce şi pentru civilizaţie… Sufletele lui Moţa şi Marin plutesc printre noi şi îmi şoptesc să nu dau acestei înmormîntări un caracter de jale, ci unul de sărbătoare naţională”. Întoarcerea s-a făcut pe ruta Franţa-Belgia-Germania-Polonia, cu onoruri primite pe tot parcursul.
Trenul a intrat în ţară pe la staţia de frontieră Ghica-Vodă, în ziua de 9 februarie 1937, întîmpinat de elita legionară (în frunte cu Codreanu însuşi), de rudele celor căzuţi şi de “lume imensă, îngenuncheată” (Bănică Dobre). La ora 6 dimineaţa, generalul Cantacuzino îi dă lui Codreanu un raport laconic, în stilul menţionat. După o scurtă ceremonie, trenul mortuar se îndreaptă spre capitală, dar pe un traseu lung şi ocolit, sfidînd dorinţa oficialităţilor de a se evita manifestările prea extinse şi incitarea “misticismului popular”[36]. Sînt străbătute toate marile provincii istorice ale României: Bucovina de Nord şi Moldova (pornind de la Cernăuţi, cu cea mai importantă oprire la Roman), Transilvania (Cluj, Orăştie – locul de origine al lui Moţa, Sibiu), Oltenia şi Muntenia (Rîmnicu Vîlcea-Slatina-Piteşti-Bucureşti)[37]. În gări, lume pestriţă – de la vlădică la opincă – plînge, îngenunchează în zăpadă, se roagă şi cîntă. Convoiul este însoţit iniţial de aproximativ 60 de preoţi, dar numărul lor creşte pe drum. La Roman, Cluj şi Sibiu ies în întîmpinare episcopii locului, cu binecuvîntări şi oraţii arhiereşti (martorii păstrînd o amintire aparte vicarului mitropolitan de la Sibiu, P. S. Vasile [Stan] Răşinăreanul, ulterior episcop al Maramureşului).
Trenul intră în Bucureşti (Gara de Nord) la 11 februarie. Catafalcul destinat sicrielor sigilate tronează într-o mare de capete. La serviciul funerar oficiază peste o sută de preoţi. După slujba religioasă, legionarii prezenţi (aprox. 50000, după H. Sima) depun faimosul “Jurămînt Moţa-Marin” (conceput de Codreanu însuşi, în stil de ordin militar-religios, susceptibil să sperie firile mai pozitiviste)[38]. Pe 12 februarie, într-o formulă asemănătoare, însă mai detaliată[39], vor jura “gradele legionare”, în Biserica Sf. Ilie-Gorgani[40] (unde au fost depuse cele două sicrie şi s-a oficiat o slujbă de un fast aparte, ca şi în ziua înmormîntării, cu trei sau patru mitropoliţi şi episcopi, în frunte cu Î. P. S. Nicolae [Bălan] al Ardealului[41], şi cu peste două sute de preoţi). Înmormîntarea propriu-zisă a avut loc pe 13 februarie (la exact o lună de la moartea celor doi), fiind precedată de o lungă procesiune pe străzile capitalei, ce a pornit dimineaţa de la Sf. Ilie-Gorgani şi a ajuns abia spre seară la Casa Verde[42], unde se hotărîse înhumarea, sub un soi de baldachin de lemn (“mausoleu”) ridicat în grabă (lucrările începuseră la 1 februarie) şi cam greoi, distrus de o descărcare electrică în vara aceluiaşi an, refăcut mai trainic, dar ulterior risipit de tot (ca şi rămăşiţele defuncţilor). La Bucureşti, ceremoniile au durat, deci, trei zile[43]. Redau aici două prezentări sintetice, din unghiuri de vedere total diferite, ale evenimentului privit în ansamblu. Dumitru Banea (1911-2000), ţăran din Vurpăr cu grad de comandant legionar, fratele fostului şef legionar al Ardealului, dr. Ion Banea, relatează cu aprindere (parantezele drepte îmi aparţin): “Trenul ajunge în Bucureşti, unde o imensă mulţime aşteaptă sicriele celor doi dragi camarazi. Sînt duşi la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, de unde se formează cortegiul, după slujba religioasă făcută de doi mitropoliţi şi un episcop: Î. P. S. Mitropolit Bălan al Ardealului, Î. P. S. Mitropolit Gurie al Basarabiei [alte surse îl omit pe Mitropolitul Gurie – devenit persona non grata, mai ales din pricina atitudinii sale intransigente faţă de concubinajul Carol II-Elena Lupescu –, dar îl pomenesc pe P. S. Veniamin[44], vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor] şi P. S. Episcop Vartolomeu [Stănescu] al Olteniei [Rîmnicului]. Această manifestare, încă nemaiîntîlnită în România, în disciplină de fier, într-o ordine şi frumuseţe nemaivăzute, au arătat Bucureştiului şi ţării întregi puterea Mişcării noastre, dar şi hotărîrea duşmanilor de a ne distruge. Carul mortuar era tras de 80 de fruntaşi ai Mişcării, în cămăşi verzi. Căpitanul, familiile morţilor, Senatul legionar şi gradele legionare urmau cortegiul, cîteva sute de preoţi, apoi studenţimea şi, la urmă, legionari [simpli] şi simpatizanţi. Pe ambele margini ale străzii erau încolonaţi studenţii legionari. La vederea acestei manifestaţii, oamenii priveau cu capul descoperit, unii cu bucurie, alţii îngroziţi de forţa Mişcării”[45]. Iar Francisco Veiga (n. 1958, Madrid), profesor de Istorie contemporană la Universitatea Autonomă din Barcelona, scrie în teza sa de doctorat, onorabil documentată: “Şocul a fost uriaş. Cortegiul a străbătut centrul oraşului, cu o gigantică cruce [vie] în frunte, formată din legionari în uniformă, şi patru sute de preoţi care cîntau psalmi. Erau de faţă mai multe sute de ţărani şi, printre ei, transilvănenii sunau din buciume acorduri funebre, triste şi profunde. Nu lipseau nici reprezentanţii diplomatici ai statelor şi partidelor totalitare, şi chiar soldaţi din Garda Regală [să precizăm că chiar un membru al Casei Regale, Principele Nicolae, era discret simpatizant legionar]. Cortegiul funerar, lung de patru kilometri, a paralizat circulaţia din centrul capitalei, peste care cădea o ninsoare deasă. Stilul Legiunii invadase străzile, dînd o lecţie de neuitat «frivolului» Bucureşti”[46].
Pe 13 ianuarie următor, marcînd un an de la jertfa legionară din Spania, Codreanu, printr-un ordin special, va înfiinţa “Corpul Moţa-Marin”, un fel de unitate de elită, putînd număra pînă la 10000 de membri, în fruntea căreia îl numeşte pe prinţul Al. Cantacuzino. Faptul a rămas pur simbolic, căci plutea deja în aer marea prigoană, cu toate tragediile succesive. În seara zilei de 17 aprilie Codreanu va fi arestat şi nu va mai cunoaşte libertatea pînă la moarte (30 noiembrie 1938). Legionarii încep să fie vînaţi pretutindeni, elita Mişcării este concentrată în lagăre (Miercurea Ciuc, Rîmnicu Sărat, Vaslui) şi începe aşa-numita “decapitare”; primul grup de victime este cel de la Tîncăbeşti (Căpitanul, Nicadorii, Decemvirii); apogeul criminalităţii de stat (cred că fără corespondent, pe timp de pace, în vreo ţară civilizată din Europa secolului XX) este atins în aşa-numita “noapte legionară a cuţitelor lungi” (21 spre 22 septembrie 1939), cînd (ca răspuns la “răzbunarea Căpitanului” – asasinarea “călăului” Armand Călinescu – înfăptuită de o echipă formată în Germania, sub conducerea avocatului Miti Dumitrescu) se ordonă, printr-o hotărîre comună a Palatului şi Guvernului, masacrarea celor internaţi în lagăre, precum şi a cîte 3 legionari din fiecare judeţ al ţării[47], ale căror trupuri să fie expuse în pieţele publice (cum se procedase deja la Bucureşti cu cei nouă “Răzbunători”, în ale căror cadavre se spune că Iorga ar fi lovit cu piciorul[48]). Sînt exterminaţi astfel 252 de legionari aleşi pe sprînceană: 44 în lagărul de la Miercurea Ciuc, 32 în cel de la Vaslui, 13 în cel de la Rîmnicu Sărat, 7 la Spitalul Militar din Braşov, 10 în Bucureşti şi 153 în restul ţării. La Rîmnicu Sărat piere şi prinţul Cantacuzino, comandantul “Corpului Moţa-Marin”, precum şi alţi trei supravieţuitori ai echipei din Spania (Gh. Clime – schingiuit groaznic înainte de a fi împuşcat, Bănică Dobre şi Nicolae Totu)[49]. “Războiul civil” de acasă, cenuşiu şi pervers, purtat fără tancuri şi fără tranşee, s-a dovedit, în cele din urmă, încă mai necruţător…
III
În finalul prefeţei sale la cartea postumă a lui Vasile Marin[50], Nae Ionescu scria, la 17 februarie 1937:
“Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moţa, în faţa aceluiaşi duşman. Dar a căzut altfel decît Ion Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel.
Ion Moţa s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredinţarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a fiinţei lui trupeşti; şi a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moţa s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moţa, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omeneşte gîndul acesta, eu sînt astăzi încredinţat că pentru mîntuirea naţiei noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moţa, aşa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului.
Vasile Marin se putea însă să nu moară. El s-a dus acolo să stea în faţa duşmanului credinţelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezenţa lui acolo, prezenţă în care moartea era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, cînd a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atît de desăvîrşită încît el se gîndea tot aşa de puţin la întoarcere cît şi la moarte; viaţa lui sau moartea lui nu-l mai priveau pe el personal, de vreme ce principalul nu era moartea lui sau scăparea de la moarte, ci depunerea unei mărturii pentru credinţa lui, cu orice preţ. Noi ştim însă că mărturia lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarăşilor lui care s-au întors.
Cînd deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a voit să ne certe. De aceea – durerea noastră este întunecată”.
Mulţi au încercat, ca şi Nae Ionescu, să(-şi) explice resorturile interioare sau semnificaţiile mistice şi istorice ale acestui act unic de dublă jertfelnicie mărturisitoare, raportîndu-l atît la spiritul creştin în general, cît şi la spiritul legionar în particular. Las la o parte bîrfele ieftine şi insinuările “şmechere” ale lichelei balcanice[51], care nici măcar în faţa probei irefutabile a morţii nu-şi poate depăşi suspiciunile imunde[52].
Mai lesne de desemnat par semnificaţiile exterioare, valoarea de pildă a actului respectiv (indiferent de estimarea cantitativă a efectelor ei concrete). Nicolae Iorga (suspendîndu-şi pentru o clipă ştiutele idiosincrazii faţă de legionari) scria în Neamul românesc, la 19 ianuarie 1937[53]:
“Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii […] Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mîndrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru”[54].
Un alt reprezentant ilustru al generaţiei lui Iorga, Simion Mehedinţi (mult mai favorabil legionarilor, care-l numărau chiar printre “patriarhii” lor), scria în menţionatul număr comemorativ din Cuvântul studenţesc:
“Murind de bună voie, ei au spus răspicat: Deschideţi ochii la amestecul străinilor, care vor strivi tot ce este românrsc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în Spania! […] Moţa şi Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufleteşti a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificaţia istorică a morţii lor”.
Liderul cultural al generaţiei tinere, Mircea Eliade, era de părere că “Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea” şi că, în consecinţă, “Semnificaţia morţii lor trece deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii”[55]. Portretele pe care tot el le face celor doi, ţinînd să sublinieze, ca şi Nae Ionescu, firile lor atît de deosebite, rămîn antologice, în pofida unei anumite exaltări idealizante: “Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tînăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pămîntene. Nu se temea de moarte. […] Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale. «Martir» înseamnă «martor»; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mîntuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenţei. […] Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. […] În ceasul cînd a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Hristos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dîrz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mîntuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Hristos” (subl. mea). În ce-l priveşte pe Vasile Marin, acesta “aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gîndită. De cînd l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al «reacţionarilor» francezi, era abonat la Action Française şi cunoştea toate cărţile lui Léon Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui rîzătoare, sub vorbele lui întotdeauna ironice – hotărîrea unei jertfe atît de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor ca nu se temea de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă, veşnică”.
Alţii au încercat, pe urmele lui Nae Ionescu, să pătrundă încă mai adînc în tainiţele sufleteşti ale acestui martiraj (consideraţiile citate mai sus ale lui Al. Cantacuzino, martor ocular al întregului traseu al jertfei, pînă-n clipa finală, pot fi citite cu folos, chiar dacă par a avea, pe alocuri, o prea evidentă tentă pro domo, nu atît ca legitimare personală, cît ca “spirit de echipă”). Mircea Vulcănescu (unul dintre apropiaţii profesorului, iar mai tîrziu monograf al său), referindu-se numai la cazul complex al lui Moţa şi răspunzînd indirect unor insalubre zvonuri de epocă (perpetuate, din păcate, pînă azi), aduce o perspectivă cu totul originală: “Eu nu cred că Moţa a plecat în Spania pentru a se impune, prin acte de eroism personal, la conducerea Mişcării, împotriva lui Codreanu – cum zic unii – şi nici c-a plecat spre a muri, făcînd loc liber acestuia, care începuse să-l suspecteze că-i vrea locul – cum zic alţii. Eu cred că Moţa a plecat la judecată. La judecata lui Dumnezeu. Ca să răzbune o trădare, ucisese[56]. Şi, oricît ar fi fost achitat de juraţi şi oricît ar fi socotit justificat faptul, dacă omul credea în adevăr în Dumnezeu – şi sînt dovezi că Moţa era credincios – nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căinţe amare […] Moţa s-a dus deci la judecata lui Dumnezeu, să lupte pentru Cruce, evident, dar pentru ca Dumnezeu să-i facă judecată. S-a dus deci pentru a dobîndi o evidenţă: Ce-i stă scris? Înainte de a pleca, s-a dus să vorbească şi cu Nae [lăsîndu-i şi cele patru scrisori-testament]. Ce-i va fi spus Nae Ionescu? Cine ştie? Ce i-a putut spune? E foarte probabil că Nae îl va fi lăsat să-şi urmeze destinul, singur, aşa cum a făcut întotdeauna! Dar ce e sigur e că a păstrat, despre el, o amintire neştearsă”[57].
Pînă la urmă, totul rămîne, în privinţa motivaţiilor ultime, într-o taină inepuizabilă şi mereu provocatoare. “Ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să se ducă să lupte în Spania?” – se întreabă, insinuant, “trainica prostie”. Dar “imperiala înţelepciune” schimbă întrebarea – care, astfel pusă, nu duce la nimic – şi se întreabă, în liniştea iubirii sale: “Ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să vrea să moară în Spania?”.
Taina jertfei stă în răspărul “deşteptăciunilor” noastre. Dacă nu o putem pătrunde, măcar să ne înfiorăm de nepătrunsul ei…
[1] Apărut postum (1948), la Gallimard. În româneşte: Citadela, trad. Şerban Florea, Editura Junimea, Iaşi, 1977 (mai multe reeditări ulterioare).↩
[2] “Trăiesc fără-a trăi în mine/ şi-o viaţă-atît de-naltă-aştept (sper),/încît mor că nu mai mor odată” (versuri dintr-o faimoasă “Glosă” spaniolă din secolul al XVI-lea, atribuită cînd lui San Juan de la Cruz, cînd Sfintei Teresa de Jesús).↩
[3] Radu Gyr, “Întoarcerea din Cruciadă” (cf. Poezii, vol. II: Stigmate, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 239).↩
[4] După vorba Fericitului Augustin, două verbe au ridicat două imperii: verbul a fi şi verbul a avea. Oamenii trăiesc (şi mor!) sub semnul unuia sau al celuilalt Iată însăşi tensiunea dintre cele două lumi paulinice, tradusă în dinamica mistico-istorică a celor două “cetăţi” augustiniene: una stă sub semnul “iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine”, a doua stă sub semnul “iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (cf. De Civitate Dei, XIV, 28). E un comentariu subtil la cuvîntul evanghelic: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul său, acela îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mîntui. Că ce foloseşte omului dacă va cîştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde…?” (Luca 9, 24-26). Există, astfel, morţi care în-fiinţează şi vieţi care des-fiinţează (o spune într-un loc şi Codreanu, citîndu-l pe Iorga: “Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrînţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergînd împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi fost dăruită, înfrîngerea sau moartea, ea va fi binecuvîntată şi va da roade pentru neamul nostru. Sînt înfrîngeri şi morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sînt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga odată” – Pentru legionari, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 295). “Nebunia Crucii” preface moartea într-un pariu al vieţii adevărate. Diada viaţă-moarte este depăşită – practic, nu discursiv – în triada viaţă-moarte-înviere. Din această perspectivă, legionarismul nu mai apare ca o “mistică a morţii”, cum s-a spus, ci mai degrabă ca un pariu ratat cu învierea.↩
[5] A nu fi confundat cu fiul său, José Antonio Primo de Rivera, ce a întemeiat în 1933 formaţiunea fascistoidă Falange Española.↩
[6] “… devenit, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale”, scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr. 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3 (articol omis din antologia Profetism românesc, moşită de Dan Zamfirescu, dar reprodus – pp. 36-38 – în volumul Mircea Eliade, Texte “legionare” şi despre “românism”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, alcătuit de Mircea Handoca).↩
[7] Desigur, au fost şi notabile excepţii, mai cunoscută fiind cea a scriitorului creştin Paul Claudel, care a închinat un amplu poem “Martirilor spanioli”, din care merită reprodus aici măcar un fragment: “Unsprezece episcopi, şase mii de preoţi măcelăriţi şi nici o lepădare!/ … Trebuie să i se facă loc lui Marx şi tuturor bibliilor imbecilităţii şi urii!/ Omoară, tovarăşe, distruge, îmbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toţi aceşti preoţi vii sau morţi, care ne privesc, să nu spuneţi că nu ne-au stîrnit!/ Aceşti oameni, ce ne-au făcut numai bine pe degeaba, nu mai puteau fi toleraţi!/ … Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui Dumnezeu! Va fi o descotorosire de pomină!…” (trad. mea). Cf. şi Alfred Savelle, Spania 1937, Editura “Cultura Poporului”, Bucureşti, f. a., sau *** Prigoana religioasă în Spania, cu o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Editura Floris Rom, Bucureşti, 1996. Conform statisticilor istorice, în Războiul Civil din Spania au fost ucişi – cel mai adesea în mod bestial – 12 episcopi, 4000 de preoţi, aproape 300 de călugăriţe şi peste 2000 de călugări. Să menţionăm că în pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sf. Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale “republicanilor”, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi de Papa Ioan Paul II în octombrie 1992.↩
[8] Iată, pe lîngă cele arătate în nota anterioară, relatarea unui martor ocular, membru al echipei legionare care a luptat în Spania: “ Sîntem concentraţi în dosul unei mănăstiri […] Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor Dl. Clime. Comunistul meu îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Îl refuz politicos şi-i spun că sînt român, avocat. Face ochii mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sînt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii! Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sînt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici murdare ce se termină cu amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băţ. Victima moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […] În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…” (spicuiri din Nicolae Totu, Însemnări de pe front. Note din expediţia legionară în Spania: noiembrie 1936 – ianuarie 1937, Editura Curierul, Sibiu, 1937; ed. a II-a: Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1952; ed. sp.: Notas del frente español, Editura Dacia, Madrid, 1970, trad. Ov. Ţîrlea).↩
[9] Cf. Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Editura “Muncă şi Lumină”, Bucureşti, 1942 (reed. Ed. Scara, Bucureşti, 2002, după ediţia de la Ed. Gorjan, tot din 1942).↩
[10] Pentru mai multe amănunte asupra situaţiei politice din Spania de la începutul anilor ‘20 pînă la sfîrşitul anilor ‘30, a se vedea, ca mai la îndemînă, capitolul respectiv (redactat, cu vădită antipatie faţă de franchism, de profesorul american Stanley G. Payne, ce este şi autorul unei cărţi despre falangism) din Hans Rogger, Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 142 şi urm. (Războiul Civil este tratat sumar, dar antecedentele lui sînt bine puse în lumină). Una dintre cele mai bune monografii dedicate lui Franco, de pe poziţii de dreapta, cu un bogat material fotografic şi documentar, este Ángel Palomino, Caudillo, Editorial Planeta, Barcelona, 1993.↩
[11] Este vorba de Alcázar-ul din Toledo (astăzi muzeu), asediat de republicani în vara şi toamna lui 1936, vreme de 72 de zile. A fost unul dintre momentele-cheie ale Războiului Civil spaniol şi una dintre cele mai emoţionante pilde de eroism din întreaga istorie a secolului XX, reamintindu-le spaniolilor de legendara rezistenţă de la Numancia. Franco va declara: La liberación del Alcázar ha sido la mayor ambición de toda mi vida; ahora, la guerra está ganada (“Cucerirea Alcázar-ului a fost cea mai mare ambiţie a vieţii mele; de-acum, războiul este cîştigat” (cf. Ángel Palomino, op. cit., p. 130). A se vedea, în continuare, şi nota 13.↩
[12] Personalul Ambasadei spaniole de la Bucureşti trecuse de partea lui Franco la 18 iulie 1936 (cf. Claudio Mutti, “Legionarii români în războiul din Spania”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997, p. 4; articol apărut iniţial în publicaţia italiană Storia del XX secolo din noiembrie 1996, pp. 51-57). A se vedea şi Pedro de Prat y Soutzo, Efectul Revoluţiei Naţionale Spaniole în România, Editura Carpaţii, Madrid, 1962.↩
[13] Colonelul Moscardó asistase telefonic la execuţia fiului său, căzut în mîinile roşiilor (care încercaseră să-l şantajeze astfel să predea Alcázar-ul). Pe 29 septembrie 1936, cînd trupele franchiste cuceresc întregul Toledo, colonelul Moscardó dă acel raport laconic, intrat în istorie: Sin novedad en el Alcázar (“Nimic nou în Alcázar”). Ionel Moţa le scria părinţilor săi, înainte de a lua drumul Spaniei: “Scumpii mei părinţi, în durerea voastră, gîndiţi-vă la ce au avut de îndurat şi alţi părinţi, ca Moscardó, care a stat de faţă, la telefon, la împuşcarea fiului său! Şi totuşi nu a deznădăjduit, ci a luptat şi a trăit, pentru a-şi îndeplini datoria!” (scrisoare datată “Bucureşti, 22 noiembrie 1936”, inclusă în Testamentul lui Ion Moţa; folosesc aici şi în continuare ediţia a VI-a, Colecţia “Europa”, München, 1990, unde fragmentul citat se află la p. 10). A se vedea, ceva mai jos, şi portretul pe care i-l face lui Moscardó, cu mînă sigură, Vasile Marin.↩
[14] Tranşeea în care au căzut Moţa şi Marin a fost delimitată, de o echipă legionară, încă din toamna lui 1940. La 13 ianuarie 1941 au avut loc primele depuneri de flori. Iniţitiva crucii din 1949 i-a aparţinut lui Traian Popescu, avocat, fost diplomat, stabilit la Madrid din 1947, ulterior editor şi filatelist. Marele monument de mai tîrziu s-a construit, din iniţiativă legionară şi cu sprijinul statului spaniol, după planurile arhitectului Sergio Cifuentes. În fiecare an, la 13 ianuarie, au loc acolo, pînă azi, pelerinaje şi festivităţi comemorative româno-spaniole (cf., între altele, Cultul de la Majadahonda şi Monumentul Moţa-Marin, Biblioteca Documentară “Generaţia Nouă”, Madrid, 1976).↩
[15] Cf. Vasile Marin, Crez de generaţie, ed. a IV-a, Colecţia “Europa”, München, 1977, p. 235. Osmoza politicului cu religiosul şi datoria faţă de Hristos dincolo de orice diferenţieri naţionale şi confesionale e concentrată în următorul pasaj al lui Moţa, ce exprimă însă poziţia omogenă a întregului grup: “… de va cădea Crucea la pămînt în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mîine asupra noastră” (“Înţelesul plecării noastre în Spania”, în Cuvântul Argeşului, anul I [1936], nr. 25-26) – rînduri peste care pluteşte grimasa Istoriei.↩
[16] Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, pp. 4-5.↩
[17] Crucificaţii. Zile trăite pe frontul spaniol, Tipografia Isvor, Bucureşti, 1937; ed. a III-a revăzută, Imprimeriile “Cuvântul” SAR, Bucureşti, 1940; ed. a IV-a: Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1951. Cartea are o scurtă prefaţă semnată de Gh. Cantacuzino-Grănicerul.↩
[18] Cea mai mare jertfă legionară, carte apărută iniţial la Sibiu, în 1937, reeditată apoi la Bucureşti, în 1940, şi la Salzburg, în 1951. Este singurul supravieţuitor postbelic al echipei ce a luptat în Spania. Din păcate, nerezistînd îndelungatului regim de teroare din închisorile comuniste, devine tipul legionarului renegat şi semnează în Glasul patriei (publicaţie a Securităţii pentru exil) un ciclu de „amintiri“ calomnioase: „Văzute şi trăite în organizaţia legionară” (1963). Destin tragic, greu de judecat…↩
[19] Rînduri apărute mai întîi în Porunca vremii (12 decembrie 1936), apoi incluse în volumul Crez de generaţie (vezi ed. cit., p. 3). Să menţionăm că la întoarcerea în coşciuge, două luni mai tîrziu, drumul prin Franţa nu le-a mai fost oprit…↩
[20] În sursele consultate, numele vaporului variază deconcertant: “Monte Olivio”, “Monte Olivia”, “Monte Oliva”…↩
[21] Un contestabil, dar frumos portret-necrolog al generalului Cantacuzino-Grănicerul (1869-1937) ne-a lăsat, între alţii, Mircea Eliade (“Mitul Generalului”, în Buna Vestire, anul I, nr. 189, 14 octombrie 1937, p. 2; generalul murise pe 9 octombrie): “Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de «bărbăţie», «demnitate», «credinţă», a fost ursit să-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei […] În mijlocul unei asemenea societăţi – scursori balcanice, dezrobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi, argaţi şi arnăuţi – Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească […] Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă, legionară, în care viaţa sa de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică sau socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg” (reprodus în volumul Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 60-62).↩
[22] Op. cit., pp. 14-15.↩
[23] Nicolae Totu e aici mai amănunţit: “Generalul trage spada din teacă. O apucă de mîner şi de vîrf şi o arcuieşte […] «Am purtat-o prin bătălii»…” (Însemnări de pe front, ed. cit., p. 18).↩
[24] Op. cit., pp. 17 şi 18.↩
[25] De aici înainte, generalul Zizi Cantacuzino, prea în vîrstă pentru a mai duce lupta în tranşee (avea 67 de ani), este nevoit să se despartă de “băieţii lui”.↩
[26] Era faimos şi un altul, de inspiraţie franceză, La Madelón, un fel de Lili Marleen al legionarilor din Tercio. E de reţinut şi cunoscuta deviză: Legionarios a luchar, legionarios a morir.↩
[27] Alexandru Cantacuzino, Opere complete, Colecţia “Omul Nou”, f. l. [se pare, reeditare la Miami Beach a ediţiei scoase la München, în 1969], 1990, pp. 159-161. Memorialul din Spania, Pentru Christos, apăruse iniţial la Bucureşti, în 1937, şi a mai fost retipărit separat în Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1952.↩
[28] Unde mai tîrziu se va ridica, de către exilul legionar, Căminul “Moţa-Marin”, rămas astăzi într-o situaţie patrimonială incertă.↩
[29] Unde astăzi se înalţă monumentul menţionat mai sus, a cărui soartă este iarăşi neclară, după decesul ctitorilor şi proprietarilor iniţiali ai locului.↩
[30] “Între aceşti doi oameni [Moţa şi Marin], atît de deosebiţi ca temperament, se închegase o legătură frăţească, o legătură care pornea de atunci, de la Jilava [episod din 13-29 decembrie 1933], de cînd stătuseră toţi trei împreună cu Sterie Ciumetti [legionar macedonean, asasinat de poliţie în noaptea de 29 spre 30 decembrie 1933], o legătură care avea să-i ducă îmbrăţişaţi în mormînt”, scria Mihail Polihroniade (el însuşi asasinat mai tîrziu, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, în lagărul de la Rîmnicu Sărat, laolaltă cu patru dintre supravieţuitorii echipei din Spania: Al. Cantacuzino, Gh. Clime, B. Dobre, N. Totu) în biografia lui Vasile Marin publicată în Cuvântul studenţesc din ianuarie-februarie 1937 (cf. şi Crez de generaţie, ed. cit., p. 235).↩
[31] “… Nicolae Totu, qui, dans son livre «Notes du front», a laissé la chronique la plus détaillée de ces évènements. On peut vraiment considérer Nicolae Totu comme le chroniqeur de l’expédition légionnaire en Espagne” (Horia Sima, Histoire du Mouvement Légionnaire, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972, p. 289).↩
[32] Anul XII, nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937. Aici se regăsesc şi biografiile lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin, alcătuite de A. Vîntu şi respectiv M. Polihroniade. Cf., pentru amănunte biografice mai bogate, şi Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute (Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 70-100, sau Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002 (de unde este extras şi textul postat aici, în care am operat doar puţine modificări şi adaosuri).↩
[33] Regăsim această imagine metaforică în ultima strofă a Imnului Moţa-Marin (versuri: Radu Gyr; muzica: Ion Mânzatu): “Moţa, Arhanghel şi munte,/ Marin ca o flacără mare…” (cf. Cîntece legionare, Colecţia “Europa”, München, 1977, p. 12, sub titlul “Cîntecul eroilor Moţa-Marin”).↩
[34] Op. cit., pp. 165-171. Pr. Dumitrescu-Borşa precizează: “Moţa are piciorul stîng despicat şi pieptul ciuruit de schije, iar Marin – capul şi pieptul. Mi se îngăduie să merg cu morţii noştri, să stau de veghe şi să fac rugăciuni pentru ei” (loc. cit. ).↩
[35] Pentru ambele circulare, a se vedea Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste: 1927-1938, ed. a V-a [reimprimare după ed. a II-a, corectată şi întregită], Colecţia “Europa”, München, 1981, pp. 117-118.↩
[36] În tradiţia bisericească, dar şi în conştiinţa populară, martirajul se învecinează – şi chiar se identifică, în numeroase cazuri – cu sfinţenia. N-au lipsit de altfel, mai aproape de noi, voci care să ridice problema sanctificării lui Moţa şi Marin. În ianuarie 1993, revista Gazeta de Vest a iniţiat o anchetă pe tema: “Biserica despre jertfa lui Moţa şi Marin”. Parte din răspunsurile la această anchetă au fost publicate în Almanahul “Gazetei de Vest” pe 1994 (pp. 164-170). Să reţinem două opinii dintre cele mai autorizate (formulate nu fără… “diplomaţie bizantină”): “Jertfa acestor doi băieţi viteji are semnificaţia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul român […] Această faptă de jertfă supremă pentru creştinism a lui Ion Moţa şi Vasile Marin a meritat să fie cinstită – destul de tîrziu, la trei ani de la înlăturarea comunismului! – printr-un parastas prin care să se pomenească sufletele celor doi martiri ai Crucii […] şi să se atragă atenţia poporului nostru asupra semnificaţiei majore a acestei jertfe” (părintele Dumitru Stăniloae); “Biserica Ortodoxă Română are datoria sacră ca eroii Neamului jertfiţi pe altarul Crucii – iar printre aceştia un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moţa şi Vasile Marin – să fie pomeniţi împreună cu sfinţii” (părintele Constantin Galeriu).↩
[37] Am menţionat aici doar localităţile mai importante, pentru a da o idee asupra traseului urmat, dar opriri şi ceremonii s-au făcut în numeroase alte locuri. Cele mai lungi şi mai fastuoase au fost totuşi cele de la Roman, Cluj, Orăştie, Sibiu şi, se înţelege, Bucureşti.↩
[38] “Moţa şi Marin! Jur în faţa lui Dumnezeu, în faţa jertfei voastre sfinte pentru Hristos şi Legiune, să rup din mine bucuriile pămînteşti, să mă smulg din dragostea omenească şi, pentru învierea neamului meu, să stau, în orice clipă, gata de moarte. Jur!” (cf. Circulări şi manifeste, ed. cit., p. 210). A nu se confunda cu jurămîntul legionar curent (inclus în Cărticica şefului de cuib), despre care s-a făcut dezbatere la procesul lui Codreanu din mai 1938 (cf., de pildă, Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, pp. 391-392): “Să ne rugăm lui Dumnezeu. Să ne ridicăm cu gîndul la sufletele martirilor Moţa, Marin, Sterie Ciumetti şi ale tuturor camarazilor noştri căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinţa legionară. Să credem în învierea României legionare şi în sfărmarea zidului de ură şi de mişelie care o împresoară. Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea!” (“S-a făcut mult zgomot în jurul acestui jurămînt. Şi nepricepîndu-se că un legionar îl prestează pentru că este pătruns şi crede în Legiune, iar nu pentru că a jurat ar fi el legat de sufletul Mişcării”, încercase să explice Codreanu, în aceeaşi împrejurare).↩
[39] “1. Să trăim în sărăcie, ucigînd în noi poftele de îmbogăţire materială. 2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării. 3. Să înlăturăm orice încercare a exploatării omului de către om [formulare cam nefericită, pe atunci poate ingenuă, dar insuportabilă astăzi, după lunga experienţă comunistă – n. R. C.]. 4. Să jertfim permanent pentru ţară. 5. Să apărăm Mişcarea Legionară, cu toată puterea noastră, împotriva a tot ceea ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ceea ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală. Moţa şi Marin, jurăm!” (ibidem, pp. 121-122).↩
[40] Considerată pînă astăzi “Biserica Legiunii”.↩
[41] Lunga şi impresionanta rugăciune rostită de înaltul ierarh la căpătîiul celor doi este reprodusă integral de dr. Flor Strejnicu în volumul Creştinismul Mişcării Legionare, Editura Imago, Sibiu, 2000 [ed. a II-a: 2001], pp. 222-224 (după revista Solia din 21 martie 1937).↩
[42] Noul sediu al Legiunii, din Bucureştii Noi (clădirea mai există şi astăzi), unde Codreanu îşi avea acum domiciliul bucureştean permanent.↩
[43] Descrierea cea mai amănunţită, dincolo de subiectivismul implicit, rămîne cea a lui Horia Sima (op. cit., pp. 307-320), însoţită şi de cîteva fotografii.↩
[44] Este vorba, desigur, de Veniamin Pocitan (1870-1955).↩
[45] Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, p. 53. Iată şi scurta continuare: “Cel dintîi care ia atitudine duşmănoasă este N. Iorga. Se deplasează în grabă la guvern, intră în sala de şedinţe şi îi apostrofează pe miniştri: «Ce faceţi măi, dormiţi? De ce nu luaţi măsuri imediate şi severe? Nu vedeţi, Codreanu e stăpînul Bucureştiului!». Îi răspunde prim-ministrul Tătărescu: «Nu vă agitaţi, Domnule Profesor, e o manifestare religioasă…». «Lasă că vedeţi voi!»”.↩
[46] Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, trad. rom. Marian Ştefănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 231. Autorul conchide că acest “şoc uriaş” a sporit nu doar popularitatea, ci şi efectivele Mişcării, care în luna ianuarie 1937 ar fi avut 12000 de cuiburi (cu circa 96000 de militanţi), iar în luna decembrie a aceluiaşi an – 34000 de cuiburi (cu circa 272000 de militanţi). Pe de altă parte, din 10000 de preoţi cîţi erau în ţară, 2000 ar fi făcut parte din Legiune (căutînd în ea, vezi Doamne, “dinamismul şi capacitatea de mobilizare socială care lipseau ortodoxiei creştine”), ca să nu mai vorbim de “foarte însemnata afluenţă de intelectuali”. Acestea sînt însă cifre greu de verificat (chiar rotunjimea lor este suspectă!), indiferent dacă le-au avansat şi alţii (“profesionistul” Armin Heinen sau “amatorul” Sergio Miranda Carrington; cf. notele 70 şi 71 de la p. 242 a ediţiei româneşti). Altminteri nu se poate nega ascensiunea spectaculoasă a Legiunii, dovadă stînd şi rezultatul de la ultimele alegeri libere din România Mare (decembrie 1937), cînd legionarii au obţinut un neaşteptat 15, 5 % din voturi (ceea ce a răsturnat, practic, situaţia politică a ţării, făcîndu-l pe Carol II să recurgă la instaurarea dictaturii regale).↩
[47] În unele locuri însă, din exces de zel, au fost ucişi şi cîte 4…↩
[48] N. Steinhardt însuşi pomeneşte de acest episod în Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387), nu fără a preciza (cu referire la asasinarea ulterioară a profesorului): „Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş…”↩
[49] Pentru soarta celui de-al cincilea (preotul Dumitrescu-Borşa), a se revedea nota 18.↩
[50] Crez de generaţie, ed. cit., pp. XII-XIII.↩
[51] “La şmecheri şi la jigodii – observa N. Steinhardt – reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e la fel de întinat ca şi ei” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 101).↩
[52] Îndeobşte, în faţa morţii pînă şi bestiile se cutremură. Rudolf Otto povesteşte, în Das Heilige (vestita sa carte despre “sentimentul sacrului”), cum iapa lui, Diana, a fost cuprinsă de o mare nelinişte cînd, într-o împrejurare oarecare, au întîlnit în cale un cadavru cabalin. Dacă pînă şi animalele trăiesc, în felul lor, “cutremurul sacru” în faţa imaginii morţii celor din aceeaşi specie, cît de decăzut trebuie considerat omul pe care moartea însăşi a încetat să-l înfioare?!↩
[53] Articolul respectiv, “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, este reprodus şi în Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941 (Editura FF Press, Bucureşti, 1996, p. 288), de unde îl citez aici.↩
[54] Iorga se referea, în treacăt (ca să nu spun cu prudenţă), şi la starea de spirit ce generase faptul jertfei lor: “Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare”.↩
[55] Cf. Textele “legionare”…, ed. cit., pp. 37-38.↩
[56] Trădătorul Aurel Vernichescu a supravieţuit, ceea ce nu schimbă însă situaţia în absolut, din punctul de vedere al răspunderii mistice a “pedepsitorului”.↩
[57] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 99-100. Autorul avea să moară el însuşi ca un martir în temniţele comuniste (la Aiud, prin 1952, cu sublima rugăminte testamentară: “Să nu mă răzbunaţi!”).↩
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Diverse imagini
Ion Moţa şi Vasile Marin, apărând Spania, Europa și Creștinătatea de armatele Antichristului
https://vimeo.com/61008763
MAJADAHONDA: MONUMENTUL MOTA – MARIN
ORIGINILE CULTULUI DE LA MAJADAHONDA
http://nevada-sierra.blogspot.ro/2011/01/majadahonda-monumentul-mota-marin.html