„Există într-adevăr o criză a autorităţii? De fapt trebuie avute în vedere diferitele tipuri de autoritate pe care omul le poate exercita, sau faţă de care trebuie să se supună. Până la urmă de ce este nevoie de un anumit tip de autoritate care să se impună în viaţa persoanei? Nu reduce aceasta, inevitabil, libertatea omului? Pentru că, atunci când te supui, libertatea personală poate fi pusă în pericol. Există o singură excepţie: supunerea faţă de autoritatea lui Dumnezeu. Dacă în faţa diferitelor tipuri de autoritate umană te supui fie că vrei sau nu, în privinţa relaţiei cu Dumnezeu lucrurile stau altfel”.
De la dragoste la autoritate
Supunerea faţă de o autoritate ţine de firea umană, de ceea ce Dumnezeu a pus ca un dat fiinţial în fiecare dintre noi. Suntem în relaţie în primul rând pentru că nu putem trăi singuri şi ascultăm, ne supunem pentru că avem nevoie să fim călăuziţi, indiferent de drumul pe care mergem.
Prin actul creaţiei Dumnezeu îl aşează pe Adam într-o Grădină paradisiacă în care acesta nu ducea lipsă de nimic şi, înainte de toate, nu ducea lipsă de fericire şi, în consecinţă, nu era tentat să îşi creeze nevoi false pentru a le împlini mai apoi cu iluzii. Era şi ascultător faţă de Dumnezeu, iar supunerea faţă de autoritatea dumnezeiască se făcea în deplină libertate.[1] Fără îndoială că autoritatea pe care Dumnezeu o exercită asupra creaţiei întregi este deosebită de cea pe care o manifestă asupra omului. De fapt, însuşi actul creaţiei omului este unul deosebit faţă de aducerea la existenţă a celorlalte făpturi.[2] Înainte de toate, Dumnezeu îşi exercită puterea şi autoritatea asupra creaţiei şi asupra omului cu dragoste, virtutea esenţială a Sfintei Treimi care a a stat şi la temelia actului creaţiei.
Atunci când l-a aşezat în Eden, Dumnezeu i-a dat omului spre cercare şi o poruncă. Una singură! „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17). De fapt acest îndemn arată iubirea lui Dumnezeu faţă de făptura Sa, întrucât prin căderea lui Lucifer din comuniunea cu El, omul putea fi ispitit oricând. De aceea porunca edenică este şi o cercare a firii, a putinţei lui Adam de a asculta de Creatorul său, dar şi o atenţionare. Dumnezeu face (doar) atât pentru a nu atenta la libertatea omului. Îmi urmezi dacă vrei! Dragostea ştie să dea libertate persoanei iubite, cu orice risc. Şi aici riscul Treimii iubitoare a fost mare, pentru că Adam nu a ascultat şi căderea în păcat a căscat un hău între el şi Dumnezeu, a întunecat puterea de judecată a omului şi a stins încet voinţa omului de a se supune lui Dumnezeu. Apare în schimb anarhia, opusul armoniei adusă de ascultare, de autoritatea divină exercitată cu dragoste. Anarhia adusă de diavol este o falsă autoritate, cea a păcatului, a patimii faţă de care omul se supune înrobindu-se, năucindu-se şi lăsându-se tras în curse tot mai sofisticate prin care diavolul maimuţăreşte realităţile dumnezeieşti şi prin care omul se îndepărtează de Adevăr şi de mântuire.
Cu toate acestea Dumnezeu nu a încetat şi nu încetează niciodată să vorbească oamenilor prin aleşii Săi, prin prooroci, prin sfinţi, prin mărturisitori şi mucenici, prin toţi aceia care în viaţa lor au adus o fărâmă de Rai pe pământul inundat de stăpânitorul acestui veac, de tatăl minciunii.
Dumnezeu putea să îşi impună autoritatea, fără nicio îndoială, dar nu o face. Deşi este Atotputernic nu o face, pentru că autoritatea dumnezeiască se exercită asupra omului cu dragoste şi cu răbdare. Dumnezeu îl cheamă astfel pe om neîncetat către redobândirea libertăţii şi a fericirii. Păcatul, care nu este altceva decât supunerea voinţei faţă de cel viclean, îl aduce pe om în situaţia de a renunţa la virtuţile dumnezeişti – credinţa, nădejdea şi dragostea – dar şi la valorile morale autentice pe care, dacă nu le respinge făţiş, le schimonoşeşte. Astfel, în societatea noastră, care tinde tot mai mult către descreştinare, dragostea este înlocuită cu un umanism fals sau, mai rău, cu patima homosexualităţii, nădejdea creştină este înlocuită cu speranţa unei fericiri materiale întreţinută de „dogma” consumerismului, iar credinţa cu superstiţia şi cu promovarea idealului tinereţii veşnice care poate fi dobândită (cum altfel?) doar prin idolatrizarea trupului. De la răsturnarea sau schimonosirea valorilor creştine s-a ajuns la transformarea în modele a unor persoane dubioase care poartă cu drăcească mândrie stindardul nonvalorilor în această lume aflată în derivă. Din păcate nici românii nu duc lipsă de astfel de anti-modele, dimpotrivă, apar din belşug, asemenea ciupercilor după ploaie, întunecând minţile şi conştiinţele celor care îi ascultă şi îi privesc.
Lipsa de autoritate duce la promovarea unei false autorităţi, bazată pe răspândirea nonvalorilor, a faptelor, ideilor, credinţelor care îl determină pe om să nu mai asculte de Dumnezeu. Şi am în vedere aici mai presus de orice autoritatea morală şi duhovnicească, stâlpi care îi determină pe oameni să ia aminte la felul în care trăiesc, la cum gândesc şi vorbesc , la modul în care ascultă sau nu de Dumnezeu. Oameni! – de asta ducem tot mai mult lipsă, de Oameni vii, care să ne călăuzească spre paza valorilor veşnice, să ne ducă încet-încet, „de mânuţă”, către Dumnezeu. De aceea problema raportării la autoritatea duhovnicească derivă din criza spirituală pe care o trăim, o vedem şi o simţim până în măduva oaselor. Fiecare dintre noi trăieşte această dramă a dezrădăcinării duhovniceşti, drame personale care se răsfrâng inevitabil asupra neamului.
[1] Cred că este de preferat ca, atunci când vorbim de autoritatea dumnezeiască asupra vieţii omului, să folosim mai degrabă noţiunea de ascultare, care are şi o încărcătură duhovnicească specifică ortodoxiei şi care implică în sine noţiunea de libertate. Asculţi dacă vrei, pentru că a asculta de cineva presupune să auzi şi să vrei să iei seama la ceea ce auzi.
[2] A se vedea pentru lămuriri cp. 1 şi 2 din Cartea Facerii.
- Gândul și fapta - 30 aprilie 2012
- De la dragoste la autoritate - 25 aprilie 2012