Teodor credea că a sosit ceasul morţii sale atunci cînd fu oprit de sîrbi pe un drum de ţară. Greşeala de a fi zăbovit în retragere, alături de scriptele sale, nebăgînd de seamă că a rămas singur, îi putea fi acum fatală. Şi totuşi, Dumnezeu a vrut altfel.
Aşadar, Teodor, tînăr subofiţer în armata austro-ungară, se mai ocupa încă de rezolvarea unor atribuţii administrative, atunci cînd constată că rămăsese singur singurel. Era în timpul retragerii din Primul Război Mondial, în Serbia. Atunci el încălecă şi plecă în grabă în urma frontului, dar era prea tîrziu. Pe drum a fost oprit de un grup de localnici. A fost oprit deoarece sărbătoreau Sfintele Paşti şi atunci nu mai erau duşmani. A ciocnit un ou roşu şi a băut un pahar cu vin. Era român din Transilvania şi creştin-ortodox, dar, de bună seamă, ţăranii sîrbi nu aveau de unde şti acest lucru. Teodor s-a întors acasă, s-a implicat activ în viaţa comunităţii sale după Unire, a fost mulţi ani comisar de poliţie şi casa lui cu patru copii a devenit un loc al bucuriei…
Cîndva am avut un vis. Nu mai ştiu dacă începuse războiul din fosta Iugoslavie (căci aici mă purta gîndul din vis) sau era poate amintirea despre străbunicul meu Teodor din poveştile bunicii, dar în visul meu, Sărbătoarea transfigura faţa frontului şi de Înviere nu mai existau duşmani.
*
Mă gîndesc din nou la australieni. Ei cum aşteaptă Sfintele Paşti? Sau poate, cum s-ar fi socotit data Sfintelor Paşti dacă Hristos Domnul se năştea în Australia, dat fiind că stabilirea datei Paştilor se face în funcţie de echinocţiul de primăvară din emisfera boreală.
La noi, tradiţiile sînt legate de învierea naturii, învierea naturii şi învierea sufletului. Dar la sud de Ecuator timpul înclină spre iarnă. Aşadar acolo Învierea vine cu propriile tradiţii locale sau prin sine, în afara omului sufletesc ce aşteaptă victoria florilor şi a soarelui. În fond, dacă ţăranii români au reprezentat Naşterea lui Hristos într-un cadru natural de iarnă, deşi în Palestina nu este iarnă, de ce nu?
*
Este cel puţin evident că nu am primit totul o dată. Că între noi oamenii şi Hristos s-a construit o relaţie în care treptat, treptat, am îndrăznit mai mult să ajungem în intimitatea Învierii sale. Cuvîntul a devenit imagine, parcurgînd mai multe secole. Mai întîi au fost simboluri şi lumea era mai apropiată şi mai precaută faţă de antichitatea păgînă. Mai apoi, Apusul tînjea, se pare, după o certitudine mai palpabilă şi în Evul Mediu s-a impus imaginea Domnului ieşind biruitor din mormînt, iar Răsăritul a preferat calea tainei, a Domnului pogorît la iad.
*
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii şi temeiul credinţei creştine. Tocmai de aceea iconografia Învierii apare încă din primele secole creştine, dar mai întîi sub forma unei reprezentări simbolice: “semnul lui Iona”, profetul înghiţit de chit (simbol al morţii) şi după trei zile aruncat de acesta la ţărm. Tema apare probabil prima dată în cripta Lucinei, ulterior şi în catacomba lui Callixt. Se face şi o analogie a monstrului marin cu diavolul care a ispitit-o pe Eva, chitul fiind imaginea atît a diavolului cît şi a infernului.
În perioada primară a creştinismului apare însă şi reprezentarea istorică a lui Hristos, bazată pe relatarea evanghelică: arătarea unui înger femeilor mironosiţe la mormînt. În secolul al III-lea, reprezentarea aceasta exista deja în Biserica din Dura Europos. Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, sînt reprezentate aici ţinînd fiecare cîte o lumînare aprinsă în mînă, iar una dintre ele mirodenii. Sînt doi paznici ai mormîntului, adormiţi la umbra monogramei lui Hristos (temă utilizată şi pe sarcofage). Întîlnirea sfintelor femei cu îngerul apare şi pe ampulele de la Monza, anterioare sec. VI, vase cu ulei de la candelele martirilor; la fel, reprezentarea sfintelor femei cărora îngerul le arată giulgiul din mormîntul gol, apare pe sarcofagul din biserica San Celso, Milano, sfîrşitul sec. IV, iar trei sfinte femei apar pe dipticul de la München, sfîrşitul sec. IV. Această reprezentare a Învierii se va păstra în iconografia bizantină, post-bizantină, precum şi în cea rusă.
Episodul femeilor mironosiţe la mormînt este consemnat atît de către Evanghelistul Matei (Mt. 28, 1-6), unde sînt numite: Maria Magdalena şi cealaltă Marie, mama lui Iacov şi a lui Iosie, precum şi la Marcu (Mc. 16, 1), unde apare numită şi o a treia femeie, Salomeea, care a cumpărat miresme. În icoana bizantină străjerii nu sînt reprezentaţi, fiind fără importanţă. Matei şi Marcu vorbesc despre un înger la mormînt, iar Luca şi Ioan despre doi, de regulă fiind reprezentat unul, care arată femeilor giulgiul înfăşurat în mormînt, de unde Hristos a Înviat. În Evangheliarul Rabulla, din sec. VI, sînt pictate femeile mironosiţe la mormînt, precum şi Iisus arătîndu-se acestora (Mt. 28, 8-9; Mc. 16, 9-10; In. 20, 14-18).
În Biserica Răsăritului reprezentarea tradiţională pentru Înviere este Pogorîrea la iad a Domnului Iisus Hristos, deoarece momentul Învierii rămîne o taină; nicăieri în Noul Testament nu apare nici o referinţă propriu zisă la momentul Învierii. Însă despre pogorîrea la iad există mai multe referinţe (Lc, 1, 78-79; Ef. 4, 9-10; I Pt. 3, 18-19), dintre care în epistola Sfîntului Petru se spune că Hristos în duh s-a pogorît (la iad) şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, iar în Faptele Apostolilor (FA. 2, 14-39), la Cincizecime, Petru vorbeşte despre Învierea lui Hristos, înălţarea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu şi trimiterea Duhului Sfînt. Canonul pascal (Irmosul Cîntării a VI-a) dogmatizează tradiţia Bisericii. Învierea lui Hristos este consemnată şi în scrierile apocrife, Evanghelia lui Petru şi Evanghelia lui Nicodim. În Evanghelia lui Nicodim se vorbeşte şi despre pogorîrea lui Hristos la iad şi eliberarea sufletelor celor drepţi, precum şi despre învierea propriu zisă a unor drepţi, sprea a-I fi mărturie pe pămînt; în acest sens stă scris şi la Evanghelistul Matei (Mt. 27, 52-53). Evanghelia lui Nicodim povesteşte aşteptarea drepţilor, cearta lui Satana cu Infernul şi pogorîrea lui Hristos “înconjurat de aura strălucitoare a luminii de sus” la iad. Satana este atunci legat de însuşi Hristos, care înfige şi crucea Sa în mijlocul infernului, ca semn al victorieiSale veşnice.
*
Într-o vreme, la sfîrşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, un ţăran din Transilvania a pictat pe un ochi de sticlă doar un detaliu al Învierii. Hristos Domnul îl ridică pe Adam din iad. Dar, alături de aceste două mîini unite pe veci, o a treia mînă intersectează cadrul. Este un drept al Vechiului Testament, dar, de ce nu, este momentul aşteptării. Speranţa şi certitudinea Învierii. Şi poate, în lumea secularizată de azi, acesta este cel mai greu lucru. Să întinzi mîna spre Hristos, avînd ceritudinea că va fi o Înviere şi o viaţă de veci.
- Gînduri în aşteptarea Învierii - 12 aprilie 2012