De fiecare dată când pe pervazul ferestrei se aşează câte un guguştiuc îl privesc atent pentru a-i studia reacţiile. Din cauza perdelei el nu mă observă. Cu toate acestea, se întoarce puţin, simţind că ceva nu este în ordine.
Ochişorul lui rotund, observat din profil, se roteşte speriat şi parcă ar vrea să transmită semnale de alarmă spre creierul minuscul adăpostit în căpuşorul său cu un diametru nu mai mare de câţiva centimetri.
În asemenea momente, când ar trebui să mă socotesc puternic, trăiesc o jale imensă şi mă simt net inferior păsării nevinovate. Îmi dau seama – şi nu fac nici un fel de speculaţie gratuită – că aşa cum eu privesc pasărea aflată pe pervazul ferestrei, aşa şi eu sunt privit dintr-o depărtare sau dintr-o apropiere tulburătoare. Dar, spre deosebire de guguştiuc, care totuşi reacţionează, simte primejdia, are intuiţia cuiva de dincolo de universul său, eu nu simt ceva echivlaent.
Nesimţirea noastră este atât de mare încât, deşi suntem înconjuraţi de atâtea cărţi şi icoane, care ar trebui să ne sensibilizeze, nu credem că ceva este mai presus de noi şi ne priveşte. Fiindcă nu am intuiţia respectivă, apelez la raţiune care la rândul ei se serveşte de registrul analogiilor.
Aşa cum eu observ pasărea, aşa şi eu sunt observat. Aşa cum eu o supraveghez aşa şi eu sunt supravegheat. Aşa cum eu fizic pot să acţionez asupra ei, aşa şi asupra mea poate acţiona o forţă nebănuită. Oriunde, oricând, oricum…
Deşi nu conştientizează, pasărea ştie că universul nu se opreşte la făptura ei. Noi, tocmai fiindcă lucrăm prin conştiinţă, credem că universul începe şi se termină cu noi. Socotim că tot ce ne înconjoară ne este inferior sau, fiind doar cultură, ne aparţine.
După Paşti îmi dă prin minte că cele trei ipostaze ale Domnului, pe cruce, în mormânt şi în cer sunt tot atâtea priviri îndreptate spre noi. Dacă mărturisirea noastră ar avea graţia acelui guguştiuc care se simte privit, – vorbă mare – am fi mântuiţi. Dar în ciuda rugăciunilor pe care le stoarcem dintre valvele sufletului rămânem în continuare împietriţi, lespede din lespedea care acoperă mormâtnul, coajă din coaja oului care nu se sparge ori de câte ori l-am lovi cu fruntea noastră încăpăţânată.
Fiecare Paşte ne aduce o asemenea lecţie. Trecem mai departe, lăsând în urmă aceleaşi întrebări, aceleaşi nelămuriri, aceleaşi frustrări. Peste capetele noastre strâmbe, ca şi peste căpuşorul guguştiucului inocent adie briza altei lumi.
- Romanul, între invenţie şi mărturisire - 25 noiembrie 2012
- Schelet, carne, piele - 2 noiembrie 2012
- Guguştiucul - 25 aprilie 2012