Iadul reeducării şi reflexele lui târzii

de

Cele trei volume de memorii ale lui Marcel Petrişor, Fortul 13, Secretul Fortului 13 şi La capăt de drum, reeditate anul acesta sub titlul comun Cumplite încercări, Doamne! – Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste (598 pagini), la Editura Christiana, au toate şansele să devină ceea ce numim o carte de căpătâi.

Vorbim în acest caz despre o carte de istorie, scrisă de unul dintre cei care au participat la această istorie. Cartea lui Marcel Petrişor reprezintă ceea ce se cuvine să devină un capitol din memoria colectivă a unui popor – şi a unei lumi! – care trebuie să-şi însuşească temeinic lecţiile trecutului dacă vrea să mai aibă un viitor. Iar în memoria secolului trecut, „fenomenul Piteşti” este unic prin ferocitate, barbarie şi, în cele din urmă, prin confruntarea unor forţe ce depăşesc cu mult lumea văzută.

Deşi primele două volume descriu peisajul Jilavei, iar ultimul pe cel al Aiudului, peste toate pluteşte umbra Piteştiului. Rezumând, faptele descrise în primele volume au loc în Fortul 13 din Jilava, mai ales în „Casimca” – un corp de clădiri de maximă izolare în condiţii de exterminare. Aici ajung în 1958 unii dintre cei care fuseseră implicaţi – într-un fel sau altul – în aşa-numita reeducare de la Piteşti. La Piteşti, între anii 1949 şi 1951, autorităţile comuniste au determinat un grup de deţinuţi să-i „reeduce” pe toţi ceilalţi, în spirit marxist, prin teroare. Torţionarii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra victimelor şi făceau ce voiau în închisoare, cu sprijinul gardienilor şi a conducerii puşcăriei. Chinurile erau inimaginabile – de la lovituri repetate, până la obligarea de a mânca fecale, de la bătăi crunte până la înfometare de la înjurături până la mimarea cultului religios în spectacole groteşti ce implicau blasfemia, bătaia până la sânge şi sodomia. Dincolo de acestea însă, Partea cea mai odioasă a fost că iniţiatorii reeducării îi puneau pe cei care intrau pe mâinile lor ca, după ce se „demascaseră”, îi denunţaseră pe alţii, îşi acoperiseră de insulte mamele şi credinţa, să facă dovada deplinei lor „reintegrări” acceptând să devină ei înşişi torţionari. În cele din urmă, chinurile au fost atât de cumplite încât aproape toţi au cedat. După câţiva ani însă, agenda partidului s-a schimbat, acest tip de reeducare a fost întrerupt, iar mai-marii comunişti au avut nevoie de ţapi ispăşitori. De aceea au inventat o minciună absurdă: reeducarea ar fi fost pusă la cale de studenţii reacţionari (a se citi legionari), la ordinele directe ale lui Horia Sima, pentru a compromite socialismul. Cu alte cuvinte, Adică studenţii s-ar fi bătut şi s-ar fi ucis benevol între ei, pentru a compromite în afară partidul comunist şi, în cazul eventualei eliberări a unora dintre ei, pentru a-şi propaga în libertate politica „fascistă”. Pe banca acuzaţiilor au ajuns deci… tot studenţii. Dacă Eugen Ţurcanu, cel care îşi oferise de bună voie sprijinul administraţiei şi, la ordinele acesteia, condusese procesul de reeducare, avea marea lui parte de vină, cei mai mulţi dintre ceilalţi erau victime transformate în ţapi ispăşitori. Unii sunt executaţi. Alţii ajung însă în Fortul 13 al Jilavei, unde sunt puşi în celule de câte patru oameni, dintre care câte unul era tuberculos în ultimul grad, şi supuşi unui regim de exterminare.

Nu se ştie de ce Marcel Petrişor a ajuns într-una dintre aceste celule, dat fiind faptul că nu fusese la Piteşti şi nu trecuse prin reeducare. Poate pentru că iniţial a fost şi el condamnat la moarte, pentru solidarizare cu mişcările de protest din Ungaria lui 1956. Căci toţi cei băgaţi în aceste celule erau condamnaţi la moarte, doar că ulterior le-au fost comutate pedepsele.

Putem bănui că prezenţa lui Marcel Petrişor în Casimca Jilavei a fost modul proniei de a ne lăsa nouă, celor ce trăim astăzi în confort ignorând suferinţele unora care ne-ar fi putut fi bunici, o mărturie. Pentru că, într-adevăr, însemnările acestea sunt o mărturie. În celula Fortului 13 se regăsesc, alături de autor, trei dintre personajele cele mai importante ale acestei istorii cutremurătoare: Constantin (Costache) Oprişan, despre care se spune că „nu a fost altul mai schingiuit decât el la Piteşti”, Gheorghe (Ghiţă) Calciu, trecut prin reeducare, devenit el însuşi reeducator în urma torturilor şi acum căindu-se şi revenind la condiţia normală – cel ce avea să devină Părintele Calciu, făcând închisoare şi sub Ceauşescu pentru mărturisirea sa împotriva regimului ateu – şi Iosif V. Iosif, căruia comuniştii îi inventaseră calitatea de emisar al ordinelor transmise de afară de Horia Sima, care ar fi fost scrise pe un… petic de pânză cusut de izmenele sale.

Presărate cu dialoguri, primele două volume vorbesc despre experienţele dezumanizante ale Piteştiului, despre chinurile unor conştiinţe torturate, despre cădere şi ridicare. Ritmul este alert, tonul colocvial, iar substanţa dialogurilor cutremurătoare. „Literaturizarea” nu răpeşte cărţii nimic din autenticitate. În acelaşi Fort 13 mai sunt şi alţi deţinuţi din aceeaşi categorie, ilustrând întreaga paletă a celor trecuţi prin Piteşti. Unii, ca Ghiţă Calciu şi Iosif V. Iosif îşi recapătă umanitatea, deşi se învinovăţesc adesea singuri şi unul pe altul, tind spre eliberarea de balastul ce le apasă conştiinţa, spre revenirea existenţei într-o matcă firească, umană. Constantin Oprişan le este sprijin întru aceasta. Deşi în pragul morţii şi desfigurat de chinuri, este cel mai matur şi cel care pare să înţeleagă cel mai bine sensul duhovnicesc al experienţei prin care trecuse. Ca ei sunt şi alţii în celulele alăturate. Dar pe lângă aceştia sunt şi firi într-atât de schimonosite, încât ilustrează perfect idealul la care au vrut să ajungă comuniştii, acel „om nou”, nelipsit în nici unul dintre discursurile lor. Aceştia îşi urăsc tovarăşii de celulă, raportează gardienilor orice „act de indisciplină”, chiar şi faptul că  alt deţinut le cedează chiar lor pâinea sa este „demascat”, ca act împotriva orânduirii. Aceştia sunt Dan Dumitrescu şi Aristotel Popescu. Primul, „supus la început şi el, ca toţi ceilalţi de altfel, cunoscutei reţete: bătaie, foame, frig, întuneric, frică şi nesomn, şi trecut apoi prin toate etapele (…): autoponegrire, denigrarea familiei proprii, a educaţiei primite, ruperea de Dumnezeu şi blasfemierea Lui, pentru ca în cele din urmă să devină el însuşi «dascăl» siluitor al celor ce, ca şi el înainte, nu înţelegeau să se rupă de trecut –, ajunsese, după toate acestea, printre ultimii din grupul lui experimental, să devină un adevărat OM NOU”.

Vorbind despre Aristotel Popescu, Ghiţă Calciu spune: „Aşa ar fi trebuit să fim toţi dacă izbutea Reeducarea şi-l mai lăsau în pace pe Ţurcanu. Şi după noi, toţi deţinuţii, iar la urmă întreaga ţară. Roboţi, domnule!”.

Pentru cei care astăzi ignoră comunismul ca pe „ceva care a fost, cu care nu mai avem de ce să ne batem capul”, pentru cei care, în zilele noastre, acţionează ca la comandă, pentru noi toţi, căldicei şi străini de suferinţa ce a avut loc la câţiva paşi de noi, însemnările lui Marcel Petrişor ar trebui să fie un duş rece, o „palmă duhovnicească”, care să ne trezească din letargie, care să nu ne lase să ne continuăm transformarea devenind, prin metode mai subtile şi mai perfide, reeducaţi. Şi dacă o generaţie a trecut prin iad, asumarea ei, învăţarea lecţiei ei şi cinstirea celor care şi-au tămăduit rănile ne pot fi sprijin pentru a nu cădea şi noi în el.

Al treilea volum al acestei trilogii, „La capăt de drum”, descrie o ultimă încercare de reeducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud. Întâlnim aici mari figuri ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau Petre Ţuţea. Şi aici au fost oameni care au cedat în faţa „demascărilor”, dar chinurile nu au fost atât de crâncene, iar deţinuţilor li s-a cerut să facă o critică a celor în care crezuseră în trecut şi să-i convingă pe alţii prin discuţii, fără a se ajunge la bătăile şi torturile de la Piteşti. Este o vreme când, prin ispite, oferte şi retractări ale administraţiei, se mai face o încercare a distrugerii esenţei creştine din om. Este însă şi o vreme a întrebărilor fundamentale, a cedărilor unor personalităţi – despre care nu ni se vorbeşte explicit aici, dar care pot fi găsite în scrierile lui Demostene Andronescu – şi despre rezistenţa altora. Sunt pagini de mare frumuseţe, ca cea despre moartea lui Nicolae Pătraşcu, unul dintre cei mutaţi de la Jilava la Aiud, care se stinge în dubă, nu înainte de a-şi revedea firul vieţii şi încercările prin care încă mai trecea şi de a se cufunda în smerenia cu care trece pragul către lumea cealaltă. Şi sunt drumuri spirituale parcurse cu eroism şi bărbăţie, cu asumare propriilor căderi şi recunoaşterea „propriei nimicnicii în cea mai nobilă aventură”. Ţuţea e prezentat în culori vii, în culmea oratoriei sale, aşa cum l-am cunoscut cândva din interviuri sau din consemnările celor care au stat de vorbă cu el, în timp ce părintele Arsenie Papacioc – numit în carte stareţ, deşi nu era încă decât ieromonah – este însoţit la ieşirea din închisoarea unde nu făcuse niciun compromis, în schimb se adâncise în înţelegerea duhovnicească a lucrurilor şi în iubirea de vrăjmaşi, de remarca unui gardian: „Iese sfinţenia pe poartă.”

Citind înţelegem că toată ura sistemului comunist se concentrase împotriva creştinismului. Dincolo de latura văzută, războiul se purta şi într-un plan nevăzut, bine descris mai târziu de părintele Gheorghe Calciu sau de Ioan Ianolide. De multe ori vedem că, dincolo de ura faţă de creştinism şi – pe lângă el – faţă de orice gândire care nu consona cu marxism-leninismul, prigoana autorităţilor acelor vremi pune un accent deosebit pe legionari. Dacă citim cu atenţie, vom putea desluşi faptul că nu atât latura politică a legionarismului stârnea ura roşie, cât faptul că cei mai mulţi dintre legionari, mai ales după ce ajung în închisori, se apropie îndeosebi de latura spirituală. Nu este locul sau timpul să analizăm aici legătura dintre cele două, nici eventualele inconsecvenţe. Ceea este ciudat în zilele noastre este că acelaşi limbaj agresiv al anilor ’50-’60 începe să reapară în diferite publicaţii şi bloguri.

Pe lângă derapajele unora ce se autointitulează neolegionari, remarcăm înverşunarea împotriva oricărui lucru care a avut o legătură oricât de vagă cu mişcarea legionară în articolele unor publicişti creştini, care se revendică de la dreapta conservatoare, sau de la o „Ortodoxie fără ideologie”. Problema în polemicile declanşate de aceştia nu este ce este bun şi ce este rău în legionarism, sau dacă este ceva bun, ci pur şi simplu sunt înfieraţi cu mânie (proletară?) demnă de o cauză mai bună oamenii care păstrează încă o legătură cu un anumit trecut. Avem de-a face cu un alt tip de delict de opinie, sancţionat cei sus-amintiţi prin decretarea sentinţei „legionarii nu pot fi creştini”. Mă întreb, citind amintirile lui Marcel Petrişor, dacă cei care scriu aceste lucruri i le-ar putea spune în faţă şi părintelui Gheorghe Calciu, eventual după ce rememorează episodul în care acesta şi-a stors în gamelă sânge din venă, pentru a-i da limfă lui Constantin Oprişan, în încercarea de a-i prelungi viaţa. Numindu-i fascişti nu doar pe actualii nostalgici ai Mişcării, ci şi pe cei care încearcă să introducă nuanţe în faţa unor discursuri radicale ce judecă în alb şi negru, cugetătorii din zilele noastre întreţin voit o confuzie ideologică de care nu era străină nici propaganda comunistă. Toate acestea nu par a izvorî din dragoste, ci din dorinţa de a strivi adversarul printr-o erudiţie seacă. De altfel, unul dintre cei despre care vorbesc foloseşte în introducerea unui articol chiar un citat din părintele Arsenie Papacioc, cel care, lepădându-se de lume, a luat calea lui Hristos, dar a păstrat mereu un loc aparte în suflet mişcării legionare. De aici până la răstălmăcirile cu care ne obişnuisem din literatura de detenţie nu mai e decât un pas. În fond, suferinţa, chiar dacă nu e neapărat sfinţitoare, nici nu se cere explicată după metoda despicării firului în patru. Nicu Steinhardt îi privea admirativ pe cei câţiva adventişti care erau gata să sufere pedepse pentru că refuzau să lucreze sâmbăta; nu pentru că ar fi împărtăşit rătăcirea acelora întru credinţă, ci pentru că socotea atitudinea în faţa morţii ca definitorie pentru orice om. Deci dacă suferinţa unora nu-i justifică neapărat, oceanul de dureri ca cele prin care au trecut deţinuţii politici – unii dintre ei legionari – ar trebui să ne aducă ceva mai multă smerenie în faţa lor, ceva mai multă reţinere în a-i înfiera, fie şi indirect. Pentru că dacă, de pildă, Răzvan Codrescu, care a încercat doar să introducă nuanţe în discursul radical al unora, este numit extremist sau „obsedat de verde”, cum le-ar spune cugetătorii zilelor noastre lui Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu? Scursuri fasciste? Bandiţi?…

În memoriile sale, Marcel Petrişor evocă un peisaj cumplit, chinuri trupeşti şi sufleteşti greu de imaginat. Însă ce uimeşte este totala sa lipsă de încrâncenare, absenţa oricărui gând răzbunător. Dincolo de arta sa narativă descoperim un om deschis, nu lipsit de o anumită doză de ingenuitate, care ştie să deosebească nuanţe chiar şi în cel mai sumbru peisaj. Iar dacă Bartolomeu Anania le reproşa în memoriile sale lui Soljeniţân şi altor foşti deţinuţi-scriitori faptul că nu au ştiut să descrie umorul ce se năştea în închisorile politice, Marcel Petrişor strecoară în tabloul la vederea căruia ne îngrozim destule anecdote, ceea ce îl face cu atât mai uman. Cele trei volume, „Fortul 13”, „Secretul fortului 13” şi „La capăt de drum” reprezintă şi o lecţie de stil – stil scriitoricesc, dar deopotrivă stil de viaţă –, din care am avea de învăţat. Pentru că dacă stăruim în încrâncenările noastre, riscăm să devenim unelte în mâinile altora, riscăm să ne asemănăm în ton cu maeştrii reeducării, aruncând încă o umbră peste peisajul şi aşa întunecat al României contemporane.

Dintre cărţile scrise de cei care au trecut prin închisorile comuniste din România, cea mai erudită şi, într-un anumit sens, cea mai completă – prin aceea că realizează o continuitate între experienţa din recluziune şi viaţa din libertate – este „Jurnalul fericirii”, opera de căpătâi a lui Nicu Steinhardt; cea mai duhovnicească, după cum a numit-o părintele Gheorghe Calciu, dar în acelaşi timp cea mai cutremurătoare, este „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Trilogia lui Marcel Petrişor ne înfăţişează nu o altă viziune, ci o privire într-o anumită măsură complementară a celor ce s-au petrecut acum câteva zeci de ani. Pentru că este o mărturie din inima durerii, transpusă sub formă de roman, scrierea aceasta are tot dreptul de a fi socotită în galeria marilor creaţii ale suferinţei româneşti.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost