Marian Mihai, preşedintele Asociaţiei Culturale „Rădăcini”, şi primarul Viorel Bodea din comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, au organizat la Costeşti o conferinţă ştiinţifică pe tema originii Dragobetelui şi a Mărţişorului. Chiar în ziua de Dragobete. Cea mai mare surpriză nu a fost conferinţa. Nu mă aşteptam ca localnicii să suporte prelegeri care au durat peste patru ore. „A fost o frumoasă lecţie de istorie şi vă mulţumim”, a spus primarul Viorel Bodea la final.
{gallery}galerii/2012/mecca{/gallery}
Aici, la poalele Sarmisegetuzei Regia, Dragobetele nu există. Nu mai există. Chiar dacă este o zonă arhaică. Dragobetele nu apare nici în Maramureş, nici în Oaş, nici în nordul Moldovei. Nu este însă un argument pentru cei care pretind că ar fi o sărbătoare de origine slavă. Dimitrie Cantemir scria că în Moldova erau căluşari. Astăzi, tradiţia a dispărut complet acolo, dar nu înseamnă că nu a existat. La fel şi cu această sărbătoare de primăvară. Unii vor să-l suprapună pe Dragobetele nostru pe Glavoobriatenia (Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul) de la bulgari sau de la ucraineni, şi că s-ar fi produs nu ştiu ce metateză care să explice numele actual. Sărbătoarea Aflării Capului este la sfârşitul lunii februarie, dar nu explică Dragobetele.
Alţii pretind că Dragobetele şi-ar avea originea într-o altă tradiţie pravoslavnică – Ian Kupala, dar asta se ţine pe 24 iunie. S-ar potrivi mai degrabă cu Sânzienele noastre, dar tot inexactă este şi această apropiere. E adevărat că Dragobetele este un fel de Eros, un Cupidon mai obraznic, un Pan mereu senzual, care nu le iartă pe fetele sau pe nevestele rătăcite prin păduri, mai ales pe cele care nu-i cinstesc ziua. De Ian Kupala, ruşii alergau despuiaţi prin păduri şi petrecerile lor se terminau cu unele trăiri orgiastice, lucru care îi punea la grea încercare ideologică pe activiştii bolşevici, tare vigilenţi la morală. Chiar şi pe timpul lui Brejnev, ritualul se mai păstra încă. Unii etnologi susţin că Dragobetele este un personaj demitizat de olteni prin sufixul lor peiorativ „-ete”. Brabete, Juvete – Dragobete! Atunci ar trebui să admitem că Dromichete era tot un fel de oltean şugubăţ, care le alerga pe muierile iabraşe prin codrii patriei.
Iată doar câteva elemente care ne arată cât de riscantă şi hilară poate fi abordarea strict etimologică a unui mit contaminat de sute sau poate chiar de mii de ani, prin diverse intervenţii din partea bisericii sau a autorităţilor trecătoare. Şi l-am ascultat la Costeşti pe profesorul Virgil Vasilescu, vorbind despre datinile vechi, cu tot regretul că uităm, că abandonăm… Cu ochi albaştri, cu nasul drept, un român frumos, înalt şi suplu, la cei 84 de ani, îl văd cum coboară de pe Columnă să ne povestească despre obiceiuri şi contaminări regretabile…
Va trebui să acceptăm că Dragobetele face parte din acel panteon popular, extrem de vechi, care a coexistat cu doctrina monoteistă a zalmoxianismului (credinţa în Zău Moş), care era creaţia elitelor spirituale din Dacia. Vine din timpuri imemoriale, la fel ca Zburătorul sau ca Ielele, acest tabu pentru mai vechile Sânziene. Este o sărbătoare a primăverii, la fel ca Mărţişorul, de care, aparent, s-a desprins. Şi asta pentru că dacii, la fel ca romanii, sărbătoreau Anul Nou la 1 martie. Era sărbătoarea Soarelui Neînvins (Sol Invictus).
Prin urmare, şi Mărţişorul este o sărbătoare a dacilor. Un talisman pe care fetele îl ofereau flăcăilor. Era talismanul purtat de războinici, aşa cum se vede şi din urmele găsite în mormântul de la Schela Cladovei: un tânăr luptător purta la gât Mărţişorul alb-roşu. Este împletirea eternă dintre viaţă şi moarte. Albul, la vechii români, era culoarea doliului, iar roşul simbolizează viaţa. Şi astăzi, fetele din Basarabia şi din Bucovina dăruiesc mărţişoare feciorilor. În restul României, femeile au învins definitiv…
Se vor supăra unii şi se vor încreţi rău de tot că am amestecat cele două popoare – romanii şi dacii. Dar şi unii şi alţii, aveau lupul ca fiară totemică. „Valah” de mai târziu, denumire dată numai românilor de către vecini, este traducerea cuvântului „dac” – lup. Radicalul „Wal,wol” înseamnă „lup” la toţi indoeuropenii. Cu mult înaintea noastră, împăratul Octavianus Augustus i-a poruncit lui Virgiliu să scrie o epopee pe care s-o dedice aniversării Imperiului Roman. Şi aşa povesteşte Virgiliu cum a plecat Eneas din Hiperboreea şi a participat de partea lui Priam la războiul Troiei, contra aheilor. După dezastru, Eneas pleacă spre Peninsula Italică şi întemeiază acolo un nou popor. Nu cred că Augustus ar fi tolerat o asemenea genealogie a romanilor dacă dacii ar fi fost doar nişte sălbatici, cum încearcă unii să susţină şi astăzi. Poetul ar fi sfârşit la Tomis, ca Ovidiu…
Ne-am luat cu vorba şi era să uit că la întâlnirea de la Orăştioara de Sus s-a lansat şi cartea „Dacia secretă” a lui Adrian Bucurescu. A doua ediţie. Adăugită şi îmbunătăţită. Autorul ne surprinde din nou cu asocierile lui frapante, dacă nu eşti obişnuit cu scrierile vechi. Aş zice că Adrian Bucurescu îmbină fericit cercetarea ştiinţifică a nisipurilor mişcătoare din istoria noastră străveche cu poezia autentică, generată printr-o intuiţie liberă să zburde în voie. Dureroasă uneori, chiar dacă poate să pară inadecvată. Astăzi numai ignoranţii nu cunosc semnificaţia gemei cu Orfeu răstignit sau a stemei moldoveneşti de la Baia cu cerbul care poartă în coarne aceeaşi imagine a lui Orfeu crucificat. Sau răuvoitorii care pretind că prezintă istoria cea adevărată a românilor, complet demitizată. Cine nu ştie să discearnă limitele cercetării istorice, lingvistice, paleografice este mâncat: mai bine să nu mai citească, altfel îşi prinde urechile!…
Urmă de urs
După conferinţă, am plecat la… hotel. Ne-am ţinut după caii lui Florin Râmbetea pe o potecă întretăiată doar de sălbăticiuni. Cerul coborâse pe vârfurile brazilor şi cernea mărunt. Omătul trece de genunchi. Doi paşi înainte, unul înapoi. „Uite, asta-i urmă de iepure, asta-i de câne, asta-i de lup… uite şi laba de urs… Nu, nu hibernează cum crede lumea,” spune Florin Râmbetea, un fecior de 26 de ani. Care are deja un băiat. Profesorul Vasilescu a obosit şi trebuie să-l ajut, cu toată răbdarea. Şi iar ne odihnim. Şi iar pornim. Din nou ne poticnim. Ploaia a pătruns până la piele. „Aici au fost îngropaţi bunicii noştri de demult. La rădăcina prunilor”, povesteşte Florin. Cum să duci mortul desăgeşte pe cal până la biserică? Şi apoi, veşnicia parcă-i mai aproape de casă dacă-l ai pe moşul aici, lângă perete. De ce să te temi? Morţii nu pot să facă niciun rău. Spaimele nu au fost ale noastre, vin de la alţii. Şi iar ne mai tragem sufletul… nu se mai vede nici mâna, noroc de un lămpaş cu… baterie. Profesorul Vasilescu pare să cedeze: „Pe mine mă lăsaţi aici şi mă găsiţi mâine dimineaţă…” Haideţi, sus, mai avem 100 de metri! „Ce să faci aici? Poţi să creşti vaci pentru carne, pentru că nu prea avem ce face cu laptele, spune Florin. Fânul creşte de două palme şi trebuie să coseşti într-un picior pe coastă. Noi avem 8 vaci, dar am avut 20. M-am dus la Orăştie la un consultant, să mă înveţe şi pe mine cum e cu măsurile pentru atragerea fondurilor europene. Mi-a vorbit aşa de urât, că nu mă mai duc neam pe la el!”
Tânărul e şomer şi vrea să se apuce serios de creşterea vacilor pentru carne. Este mai comod şi poţi să scoţi bani frumoşi. Mai ales că acum e şomer şi nimic nu mai merge la Orăştie. Turismul? O bălmăjeală. Uneori, vin vara şi pleacă peste o zi câţiva curioşi, deşi văioagele prăpăstioase de-aici te trimit la începutul lumii şi-ţi taie răsuflarea. „Eu rămân aici… lăsaţi-mă aici, soarele!…” parcă se roagă profesorul. „Mai avem o sută de metri…” „Nu se mai termină suta aia de metri”… După aproape trei ceasuri, ajungem la căldură. Florin pune un… boc pe foc şi soba te împinge spre pat. (Un boc este o cioată, un chituc, o bucată de lemn retezat, numai bun de despicat şi de pus pe foc. E adevărat că Emil Boc a fost pe-aici…). Un pahar de vinars face minuni: dacologul nostru este ca nou, iar Adrian Bucurescu începe un cântec despre noaptea când se fură caii…
Mă dau mai aproape de gazda noastră, un bătrân vînjos şi iute, cu părul alb şi des ca peria, cu mâinile bătute de muncă. Ochii negri de viezure au trecut la Florin. Bătrânul a fost paznic la Sarmisgetuza Regia. Acum e pensionar. Nu a mai coborât de două luni de-aici. Şi Lucreţia, mama lui Florin, are ochii la fel de negri şi faţa albă, cum vezi numai prin Bucovina. Ca Sofia Vicoveanca. Ei nu se lamentează, nu aşteaptă să vină Guvernul sau jandarmii să le dea omătul de pe lângă pereţi, cum boceau cei de prin Călăraşi, de prin Buzău sau Vrancea… Chiar dacă aici mai dă şi ursul câteodată şi îşi ia dreptul.
„Spânzul traje tăt răul”
Îmi povesteşte cum îşi tămăduieşte el animalele când veterinarul nu mai ajunge până aici sus. „Spânzul traje tăt răul din animal. Îl pui în ureche la porc. La vacă se pune la chept, sub pele. Acolo unde începe cerbica de la capu cheptului. Se face o pană şi se înfige cu sula un fir de spânz: se umflă acolo cât o pită. Aşa traje şi se umflă. Şi încet-încet, începe a scăde, şi pică un dărăbuţ de-acolo, aşa, cât îi gura de păhar. Cade tăt rău adunat în juru spânzului. Dar când îl pui cu sula, faci o roată aşa cu sula în pele. Şi pică pelea cât ai înţepat. O pus unu spânz la picior ca să nu meargă la armată. S-o infectat picioru, nu s-o mai vindecat. Îi bun spânzu şi ceai de reumă. Îl fierbi şi bagi picioarele în apa cu spânz. Dar trebuie să ştii cât să foloseşti: să pui cât un ac de cusut, nu mai mult sub pele la vită. Un centimetru lungime, nu mai mult. Dacă vrei să uşti un copac falnic, împlânţi un fir de spânz sub coajă. Şi se uscă. La porci poţi să-l foloseşti la ureche: trage răul, dar rămâne gaură în ureche. Veterinarii ştiu de spânz, nu folosesc, dar recunosc că-i bun. Dacă vaca se umflă, era bună jinţura. Creşte numai pe custuri. Are floare galbenă şi creşte numai pe steiuri. Jinţura se pune în vinars sau o tai mărunt şi o pui într-o sticlă cu apă. E bună şi pentru fiere, pentru plumâni la vite. Dar mai beau şi oamenii.
Steregoaia se face numai pe marginile munţilor. Are floare albă. Se scoate tulpina cu rădăcină cu tăt. Se bate mărunt cu muchea toporului şi-o laşi o noapte în apă rece. Mai demult se fierbea într-un ceaun. Stropeşti cartofii cu zeamă de steregoaie şi şapte-opt ani nu ai necazuri cu gândacii de Colorado. Cartofii nu au nevoie, se pot mânca. Pe mine m-a învăţat un bătrân de pe Dealul Ludeşti să caut steregoaie. Aici, pe Grădiştea Muncelului, nu creşte steregoaia”.
Nimeni nu răspunde pentru destinul Cetăţii Sarmisegetuza Regia
A doua zi, stau de vorbă cu primarul Viorel Bodea din comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, despre oameni şi locuri. Despre cetăţile de care se face atâta caz şi nu se întreprinde nimic. Este liberal, nu i-a plăcut, dar… mai vrea o dată…
– Domnule primar Viorel Badea, ce oferte aveţi pentru cei care vor să vină aici ca la Mecca tuturor românilor?
– Aici se găsesc trei cetăţi dacice, prinse în patrimoniul UNESCO – Costeşti, Blidaru şi Sarmisegetuza Regia. Ne mândrim că am rămas locuitori ai zonei. Mă nemulţumeşte că aceste cetăţi dacice încă nu sunt puse în valoarea lor adevărată. Nici acum nu se ştie măcar cine le administrează.
– A venit premierul Emil Boc şi a zis că face şi drege.
– A venit şi a promis, dar banii nu au venit. Că se vor acorda 10 milioane de lei pentru prospecţiuni (100 de miliarde de lei vechi). Până acum, arheologii veneau de la Cluj, săpau şi noi nu eram obligaţi, dar veneam să-i ajutăm cu materiale, le dădeam mâncare. Nu aveau cu ce plăti transportul până la Sarmisegetuza. Nu sunt lipsit de modestie. Am ajutat cât am putut, dar nimeni nu ne dă buget pentru cetăţile din comuna noastră. Facem cu propriile noastre puteri. Cetăţile sunt pe teritoriul comunei şi lumea crede că noi am fi răspunzători. Dar aici este şi Ministerul Culturii, este şi Ministerul Mediului cu pădurile… Noi avem un parc natural aici. Dacă vrem să facem ceva acolo, vine Comitetul Judeţean de cultură şi ne spune că nu avem voie să intervenim că este problema UNESCO. Aşa s-a întâmplat şi cu drumul pe Valea Albă, pentru care este în curs un proces penal. La fel s-a întâmplat şi cu parcarea de la poarta cetăţii Sarmisegetuza Regia.
– Au dărâmat ziduri, au împins cu boldozerul pietrele în pădure, am imagini…
– Nu-i adevărat. Cineva răuvoitor a scos în evidenţă treaba asta. Eu cred că s-a făcut un lucru bun. Distrugerea
zidului nu s-a făcut acum, cu parcarea. S-a băgat doar balast ca să poată întoarce maşinile.
– Ca să putem dezvolta turismul istoric, trebuie să dezvoltăm creşterea animalelor ca bază economică de pornire. Ce se face în Orăştioara de Sus?
– În ultimii ani, a crescut numărul animalelor. În 2010, aveam 3000 de oi în comună, iar în 2011 aveam peste 15.000. S-au constituit asociaţii de taurine. La Ocolişu Mic, în 2011, aveau profit de la taurine 245000 de lei. Avem multe ferme de subzistenţă, care au accesat fonduri pe Măsura 1.4.1. Per total, 55 de ferme de subzistenţă au primit fonduri. Primăria îi ajută să atragă fonduri prin măsura 1.2.1.
– O opţiune foarte importantă pentru zonele defavorizate este creşterea vacii de carne. Aveţi asemenea opţiuni?
– Ştiu că ne acordă 300 de euro pentru fiecare vacă pentru carne sau pentru metişi. Fiul meu e medic veterinar şi face inseminări cu rase pentru carne. Mulţi vor metişi pentru carne. Oamenii încă nu ştiu. Dacă s-ar fi făcut o fermă, era bine. Noi le dăm tot sprijinul pentru a-i informa.
– Eu sunt un tânăr şi vreau să cresc 20 de vaci pentru carne. Cum mă ajutaţi ca să ajung la banii care mi se cuvin?
– Avem ingineri la primărie care se ocupă cu aşa ceva. Dacă vine un tânăr, îl ajutăm cu informaţiile. Nu trebuie să plătească la Primărie nimic. La 3-4 luni, crescătorul poate primi 1200-2200 de lei pentru un viţel de carne. Oamenii încă nu ştiu că pot primi 300 de euro pe cap de vită pentru carne. Avem peste 1500 de bovine în comună, din care jumătate – pentru carne. Bălţata Germană predomină. Laptele nu mai dă randanament pentru că nu avem procesare.
– Ce alte proiecte aveţi?
– Ţin foarte mult la dezvoltarea turismului. Am început să facem un centru de documentare a zonei. Noi am făcut demersuri oficiale, împreună cu Prefectura din Hunedoara. Am solicitat clarificarea statututului cetăţilor, am trimis la Bucureşti şi nu am primit niciun răspuns. Au venit în urma sesizărilor noastre dl ministru Kelemen Hunor, cu dl prefect Desji, cu preşedintele Consiliului judeţean Mircea Molot. Au stabilit în 2011 că se va rezolva problema şi cetăţile se vor da în administraţia Consiliului Judeţean. Nici până acum, nu s-a rezolvat problema. A venit şi Emil Boc, dar stăm pe loc.
– Ce trebuie făcut pentru dezvoltarea turismului?
– În primul rând, infrastructura care depinde de Ministerul Culturii şi de Ministerul Turismului.
– Iar le amestecăm şi nu mai răspunde nimeni.
– Nu avem încotro. Proiectul este aprobat pentru 10.000 km de drumuri judeţene şi comunale, în care e prins şi drumul judeţean Costeşti-Sarmisgetuza – 22 de kilometri. Eu sper că va începe modernizarea acestui drum. Vor creşte apoi şi pensiunile. Avem doar vreo 7 pensiuni, dar nu fac faţă. Drumul este esenţial.
În incintă este treaba Ministerului Culturii. Sau cine va fi administratorul. Noi nu avem voie să tăiem un copac de-acolo. Trebuie administrator. Nouă nu ne dă nimeni niciun leu pentru cetăţi. O comună de munte, care nu are venituri locale mari. Cu doi ani în urmă, am fost la Consiliul Judeţean şi am cerut să mi se dea spre administrare cetăţile dacice şi am fost refuzat categoric. Deşi este de interes naţional. Din puţinii bani pe care-i am la primărie, am acoperit o bucătărie pentru arheologi. Am dus coşuri de gunoi, pe care le iau săptămânal. Arheologii au săpat anul trecut şi încă nu le-au dat banii. De multe ori, le ducem noi mâncare.
– Un procuror din Alba spunea că una din brăţări a fost găsită de hoţi lângă coliba lui Glodariu.
– Nu ştiam. Noi nu avem niciun control asupra nimănui. Am mai cerut aprobări de la Consiliul Judeţean al Culturii, dar degeaba.
Încercăm să dezvoltăm infrastructura. Avem apă curentă în cele patru sate – Costeşti, Orăştioara, Ludeşti şi Bucium, iar în acest an am primit aprobare şi pentru canalizare în acest sate. Aşa putem să ne dezvoltăm infrastructura. Am modernizat toate cele 6 şcoli. Cu şcolile am început. Am făcut şi căminele culturale. Inclusiv la Grădiştea de Munte, am început modernizarea. Dacă mă ajută Dumnezeu, acolo vrem să facem un muzeu de etnografie, mai ales că fiica mea este învăţătoare acolo. Am început deja să adunăm obiectele în cadrul şcolii. Împreună cu Asociaţia Culturală Rădăcini, am concesionat un teren de 2500 de metri pătraţi chiar la poalele Cetăţii Sarmisegetuza pentru a construi acolo un punct turistic de informare, cu parcare. Acolo vor fi pliante şi un ghid. Nu avem încă un ghid permanent la cetăţi. Ar trebui să le dea de gândit celor responsabili. Dacă ar fi un administrator unic al cetăţilor, cred că problema s-ar rezolva. Eu nu întâmplător am cerut să se dea primăriei administrarea cetăţilor: aş fi pus o taxă modică pentru vizitare. Cu acei bani, plăteam un ghid, plăteam un om să întreţină. Mulţi ne întreabă: dar taxa unde o plătim? Nu se percepe nimic. Avem trasee turistice interesante aici, avem stânele unde putem primi turişti. Au toate condiţiile de cazare.
–––
Plec de la Orăştioara de Sus cu sentimentul că domnul primar chiar are cu ce se lăuda în campanie în faţa concetăţenilor lui. Nu stau la fel şi cei care nu vor să clarifice statutul Cetăţii Sarmisgeteuza Regia. Oare lor le-a plăcut? Dacă nu le-a plăcut şi dacă nu au făcut nimic, de ce mai vor o dată?…
- „Ucraina trebuie denazificată!” - 25 februarie 2022
- Învățătorule, luminează-ne calea spre noi!… - 2 septembrie 2019
- Mircea Diaconu, fii profesionist, ce dracu!… - 26 august 2019