Un simpozion ştiinţific care să marcheze 200 de ani de la un eveniment tragic, cu efecte multiplicate în timp, nu poate fi o întreprindere diletantă, cu o organizare superficială. Mai ales că urmau a se întâlni istorici din 10 ţări, care în comunicările lor intenţionau să atingă subiecte foarte diverse, presărate pe o cronologie de trei secole.
Tutela oficială pe care Academia Română şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova o aveau asupra manifestărilor desfăşurate între 14-16 mai (exact momentul împlinirii a 200 de ani de la semnarea Tratatului de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia) a oferit garanţia seriozităţii şi profesionalismului evenimentului dar nu putea anticipa şi stopa detaliile de culise care, inevitabil şi tensionat, au apărut în cursul acelor zile.
Efortul financiar major pentru conturarea simpozionului l-a făcut Institutul Cultural Român, care şi-a asumat responsabilitatea unei duble ceremonii ştiinţifice – la Chişinău şi Iaşi – cu invitaţi de marcă. Efortul organizatoric l-au resimţit însă mici echipe de la ICR precum şi de la cele două instituţii gazdă: Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi şi Institutul de Istorie, Stat şi Drept din Chişinău.
În zilele de 14-15 mai, în Sala Azurie (numele declanşa amuzamentul oaspeţilor din România care îl echivalau cu celebra „squadra azzurra”) a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova au avut loc prelegeri pe teme istorice, în plen, care adunau cam 80 de participanţi şi încă 70-80 de curioşi, presă şi invitaţi de onoare (diplomaţi, membri ai administraţiei şi instituţiilor din Republica Moldova, oameni de cultură). Istoricii români sosiţi din Bucureşti, Iaşi sau Craiova au perceput la modul fin atât nota de gravitate a evenimentului cât şi detaliile picante din jur, totul combinat într-un melanj exotic, cu parfum de „ţară străină”.
Oficialităţile au dat tonul, cu discursuri prietenoase, dar istoricii au punctat mai bine la alte capitole: memorie, patriotism decent şi sensibilitate naţională. În acest context, cuvintele academicienilor români şi basarabeni, precum şi deschiderea făcută de Gheorghe Cojocaru – directorul Institutului de Istorie, Stat şi Drept din Chişinău au conturat o atmosferă încărcată de emoţie pozitivă. Discursul directorului Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi – Gheorghe Cliveti a fost unul care a ieşit surprinzător de bine din peisaj, prin curajul ideilor şi cuvintelor. Domnia sa a insistat că momentul – deşi unul trist şi care nu trebuia sărbătorit în vreun fel de români – era şi un prilej de regăsire identitară, care favoriza reînnoirea angajamentelor unităţii de neam şi ale solidarităţii umane. Într-o sală care vorbea doar despre legături spirituale, Gheorghe Cliveti a îndemnat la refacerea gestului de acum 150 de ani, al „sorbirii” firului de apă despărţitor, cu Prutul în locul Milcovului.
Comunicările au fost deosebit de dense, majoritatea însoţite de traducere simultană la căşti, iar istorici din România, Republica Moldova, Rusia, Italia, Ucraina, Polonia, Lituania, Letonia, Finlanda, Turcia, au prezentat decupaje de evenimente şi analize din trecutul frământat, de două secole, al unui teritoriu înstrăinat înainte de a căpăta o conştiinţă naţională forte. Disfuncţiile părţii de la Chişinău a acestui simpozion au venit din anularea dezbaterilor, cu argumentul numărului mare de participanţi. Nefericita soluţie nu doar că a aruncat aproape în anonimat şi plictiseală cele două zile dar a anulat dialoguri probabil spectaculoase, care se întâlnesc rarisim între istorici cu atâta greutate, din Rusia, România şi Republica Moldova. În lipsa dezbaterilor organizate, istoricii abia apucau în vreo pauză de cafea să mai ridice câteva întrebări sau să clarifice propriile ipoteze lansate de la tribună. Disputa academică între istoricii ruşi şi cei români nu a existat şi totul s-a redus la câteva remarci tensionate sau ironii bine ţintite, aruncate din sală sau pe holuri.
De la microfonul oficial fiecare parte şi-a prezentat opiniile: românii şi basarabenii au insistat pe drepturile româneşti asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, pe suferinţele şi deznaţionalizarea îndurate de moldoveni sub diferite regimuri venite din Est şi pe politica României în direcţia Basarabiei; ruşii au oferit cu detaşare varianta „imperială”: teritoriul preluat fusese unul sărac şi slab populat, expus invaziilor, dar totuşi a fost „civilizat”, parţial urbanizat, securizat şi dotat cu o economie funcţională, printr-un efort îndelungat. De la primele abordări s-a văzut clar diferenţa: românii scoteau în evidenţă spiritualul iar ruşii dimensiunea administrativă şi materială, minimalizând deznaţionalizarea autohtonilor.
Dincolo de teoriile ştiinţifice, atenţia invitaţiilor din România a fost captată şi de alte detalii din Chişinău: multitudinea reclamelor şi înscrisurilor în limba rusă, imensele spaţii verzi din zona urbană (realitate inexistentă în România) sau monumentele cu iz comunist răspândite prin oraş. Unul dintre acestea trona chiar în faţa Academiei moldoveneşti, purtând inscripţia „edificat în cinstea eliberării Moldovei de ocupaţia germano-fascistă”. Monumentul a produs repede hilaritate între români şi unii au început să se fotografieze cu el, simţindu-se brusc urmaşi ai „fasciştilor” cu opinci alungaţi din Basarabia de ocupanţii bolşevici.
Un moment festiv l-a constituit vizitarea cramei de la Mileştii Mici, la circa 25 de kilometri de Chişinău. Aceasta rivalizează oarecum şi cu celebra Cricova, are acelaşi labirint de tuneluri încărcate de butoaie de vin şi sticle de colecţie (Purcari, Codru), şi o sală subterană de recepţie, cu adevărat fastuoasă. Masa a fost îmbelşugată şi lăutarii talentaţi, dar pentru cei 100 euro/persoană plătiţi de ICR vinul a fost destul de straniu. Au fost oferite spre degustare cam 6-7 soiuri de vinuri, dar „profesioniştii” veniţi din România nu prea au fost de acord că licoarea corespundea neapărat cu eticheta ( 25 de ani). Şi un alt simţ „românesc” ofensat: ochii se loveau permanent de un portret măreţ al lui Ştefan cel Mare, care încorpora fidel …mustaţa groasă a lui Stalin!
Să mai spunem că momentele de relaţionare în acele zile au fost puţine datorită tipului de săli/mese folosite (un detaliu minor dar atât de tiranic) iar grupurile de istorici rareori s-au „amestecat” în discuţii folositoare în timpul liber. Şi o „dramă” permanentă observată an de an de mai toţi istoricii veniţi în Basarabia: în fruntea Institutului Cultural Român din Chişinău continuă să fie Petre Guran – e un omuleţ binevoitor, cult, educat, specialist bizantinolog, dar total nepotrivit funcţiei sale. Mai degrabă pare un boem cu gesturi aeriene, un Norman Wisdom al vremurilor noastre, un încurcă lume care distrează audienţa. Sau… aşa cum l-a caracterizat mai serios un coleg fără simţul umorului: „un eşec lamentabil al politicii româneşti în Basarabia”.
Partea a doua a simpozionului, cea de la Iaşi, s-a derulat pe secţiuni – Istorie modernă şi Istorie contemporană – şi cu toată densitatea comunicărilor această fragmentare a oferit spaţiu suplimentar şi a permis să se demonstreze utilitatea şi savoarea dezbaterilor de specialitate. La finalul fiecărui set de prelegeri de două ore istoricii au discutat controversele ştiinţei lor, au intrat în polemici şi au schimbat argumente. La secţiunea de modernă lucrurile s-au încins mai mult, istoricii ruşi refuzând explicaţiile româneşti pentru ceea ce s-a întâmplat în Basarabia în secolul XIX şi insistând pe varianta lor: modernizarea şi stabilizarea unei provincii care anterior era mai mereu prădată de tătari/turci şi ignorată de fostele autorităţi moldoveneşti.
Seismul provocat de acest simpozion, nebănuit pentru un timp de partea română, s-a resimţit la final când istoricii ruşi, reîntorşi la Chişinău, au susţinut o conferinţă de presă. Acolo a fost denunţată organizarea, tematica, tonul şi stilul comunicărilor, evenimentul fiind considerat o manifestare de propagandă românească, în afara regulilor ştiinţifice. Ruşii au criticat dur, au dat de înţeles că au fost folosiţi în mod incorect de români pentru a repune pe tapet ideea unităţii de neam şi au incriminat imaginile istorice prezentate de partea română. Dincolo de această răbufnire, însă, toată lumea a învăţat câte ceva. În primul rând că e posibilă organizarea unor colocvii comune, pe teme punctuale la modă sau pe subiecte „tehnice” (relaţii internaţionale, totalitarism, conflicte în secolul XX) dar că e greu de digerat o discuţie sinceră despre o rană încă deschisă.
Apoi, ruşii au văzut diferenţa dintre ideile vehiculate la alte manifestări ştiinţifice unde au mai fost invitaţi ( organizate de comuniştii din Republica Moldova sau de istoricii moldoveni călduţi), unde adevărul istoric era desfigurat sau era evitat politicos, şi o confruntare ştiinţifică de proporţii cu categoria „grea” a mediului academic din România. Cei de la Moscova şi Sankt Petersburg au fost deranjaţi evident că în 90% din cazuri textul ştiinţific românesc degaja şi empatie cu drama basarabenilor dar şi speranţa unui viitor comun, dincolo de meschinăriile politice şi ingineriile identitare care azi încă sunt în lucru la Chişinău.
Să recunoaştem însă înaltul profesionalism al istoricilor ruşi, peste unele teze partinice vehiculate, precum şi noutatea informaţiilor pe care ei le aduc permanent din arhive, în legătură cu politica ţaristă/sovietică spre Europa de Sud-Est. Dintre istoricii ruşi consacraţi amintim pe Irina Potkina, Leonid Ghibianschi, Elena Kudreavţeva, Vladimir Morozan iar dintre cei în plină ascensiune pe Vasili Kaşîrin şi Alexandr Stîkalin. O constatare: poate cel mai vehement dintre invitaţi a fost Vladislav Grosul, istoric moscovit, dar fiu al unui fost prim secretar de partid comunist din Republica Moldova. Şi un alt detaliu plin de interes: colegii ruşi nu înţelegeau de ce românii nu vorbesc la fel de tehnic şi de detaşat ca şi ei despre problemele Basarabiei, preferând să transleze în plan ştiinţific suferinţa, drama moldovenilor, emoţiile şi, în final, empatia. Cred că răspunsul comportă două paliere de înţelegere: pe de o parte pentru că decenii de-a rândul nu s-a putut dezbate deschis despre ororile săvârşite acolo iar, pe de altă parte, pentru că azi tragedia e încă în plină desfăşurare. România are mereu sub ochi o ramură estică rătăcită în labirintul istoriei, care doar parţial îşi recunoaşte identitatea şi cultura.
- Triumful ideologiilor şi diluarea specificului naţional? - 3 noiembrie 2012
- Istoria Basarabiei – o tragedie bicentenară - 22 iunie 2012