“Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo: iar cuvântul omenesc fiind şi “creator”, ca şi al Tatălui (Facerea 2,19) castelul cârciumă s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e.” (N.Steinhardt – Jurnalul Fericirii)
Astfel ar putea fi definită România care a votat la locale. Izul generalizat de cârciumă e străpuns arareori de câte o “nebunie” pozitivă care se încăpăţânează să mai spere, să se lupte. Pe planul grosier, acelaşi carusel politic se învârteşte mai departe iar ţara s-a înroşit mai abitir ca în 1990. Abuzurile “portocaliilor” (aceştia fiind priviţi de mulţi drept “răul ceva mai mic”) s-au întors în cele din urmă împotriva lor. Exasperarea şi frustrarea cetăţenilor şi-a spus cuvântul. Cu foarte mici excepţii, peisajul politic e deprimant. Culorile dominante, adică roşul urmat la mare distanţă de portocaliu, restul fiind practic inexistente, au devenit, paradoxal, simboluri ale dezolării, ale unei stagnări plumburii. Nu sunt culori cu adevărat vii, ci simboluri de ciuperci otrăvite, pe care blestemul defunctului regim comunist ni le-a lăsat drept moştenire. Şi totuşi … ele încă îi mai atrag cu nuanţele lor ţipătoare pe cei naivi sau pe cei care nu sunt în stare să ridice privirea înspre un alt orizont. Adică, din păcate, pe majoritatea românilor.
Degradarea morală tinde să atingă cote maxime, depresia colectivă la fel. Doar rotind acelaşi carusel, prin voturi de protest, nu vom face altceva decât să ne înşurubăm şi mai adânc în mocirla în care ne zbatem din 1990 încoace. Atunci măcar existau speranţe, existau forţe care promiteau, alianţe care păreau a fi o alternativă de viitor. Din păcate, ele au eşuat într-un mod lamentabil şi iresponsabil. Acum lucrurile stau diferit. Însănătoşirea României pare a fi nevoită, în acest moment, să pornească aproape de la zero. Totul e întors pe dos, parcă o întreagă lume interlopă a ieşit din penumbră şi mişună acum la lumina zilei. România zilei de azi a devenit un spaţiu al mediocrităţii, al imposturii generalizate, al parvenitismului şi al şmecheriei de bodegă. Acestea au triumfat şi exultă acum, după alegerile locale, iar lucrurile nu ar fi fost cu mult diferite nici dacă proporţia dintre roşu şi portocaliu ar fi fost alta.
În acest peisaj de coşmar, trebuie să fii aproape nebun ca să mai fii capabil de speranţă. Alte culori care să se poată impune într-un termen relativ scurt nu se zăresc la orizont. Şi totuşi, numai “nebunia” unui Don Quijote ne mai poate salva din această “cârciumă” în care ne facem veacul. Să fie oare aceasta numai atât, numai ceea ce pare la prima vedere? Sau depinde numai de noi să percepem castelul ascuns în spatele zidurilor sordide şi afumate de reziduurile unei istorii funeste?
“În virtutea dumnezeieştei puteri concedată omului de a defini lucrurile, Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală) printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite.” (N. Steinhardt)
Trebuie să fim capabili, în primul rând lăuntric, de a nega impostura, de a respinge mocirla şi de a restaura adevărul. Nu aceasta, care ne este arătată zi de zi în mass-media, e România adevărată. Votul de acum, ca şi întreaga atmosferă, se datorează în mare parte şi unei mistificări sistematice. Românii se cred într-o cârciumă, pentru că acest lucru le este inoculat pe toate canalele. Capacitatea unei izbucniri de demnitate este sugrumată prin picătura chinezească de trivial care zi de zi erodează adevăratele valori.
România va putea renaşte numai atunci când va reuşi să-şi descopere castelul ascuns în spatele cârciumii cotidiene. Numai atunci când va ajunge să se identifice cu memoria celor care au clădit, mulţi dintre ei cu trupurile sau cu jertfa lor, alţii cu inspiraţia şi inteligenţa, cu credinţa şi cu dragostea lor, acest edificiu al României adevărate, cu fruntea înălţată spre soare.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020