Ecumenismul (III)

de

Evoluţia inter-religioasă a ecumenismului

Criza adîncă de orientare, care s-a arătat foarte de timpuriu în Mişcarea Ecumenică, a determinat-o să se aplece spre înfruntarea problemelor politico-sociale ale oamenilor, părăsind teologia ca drum spre unire, ca după aceea să manifeste o deschidere faţă de religiile necreştine. Acceptă că toate religiile constituie diferite căi mîntuitoare – paralele cu creştinismul – şi că Sfîntul lucrează şi în ele. Crezul ei conţine maxima „Noii Ere”: „Crede ce vrei, numai nu revendica exclusivismul adevărului şi a căii de mîntuire!”.

Convoacă aşadar întîlniri inter-religioase, care nu sînt doar congrese ştiinţifice, după cum susţin organizatorii lor, ci adunări de proclamare a unirii pe baza credinţei într-un singur Dumnezeu. De aceea, adeseori, înglobează şi manifestări cultice în comun, la care se roagă împreună ortodocşi, heterodocşi şi cei de alte religii. Însă Dumnezeul Treimic al ortodocşilor, Dumnezeul cel adevărat şi Care singur S-a descoperit pe Sine, nu este acelaşi cu oricare „Dumnezeu” al heterodocşilor şi al celor de alte religii, cu un oarecare „Dumnezeu” fantastic, pe care l-a creat şi îl conservă nevoia religioasă a omului căzut. 

Din păcate, la această deschidere inter-religioasă iau parte şi ierarhi ortodocşi ecumenişti, care exprimă chiar puncte de vedere ca următoarele: 

„Mişcarea Ecumenică, chiar dacă are provenienţă creştină, trebuie să devină o mişcare a tuturor religiilor… Toate religiile slujesc lui Dumnezeu şi omului. Nu există decît un singur Dumnezeu…”.

„În esenţă, o biserică sau un templu (o moschee) vizează aceeaşi împlinire spirituală a omului”.

„Islamul în Coran vorbeşte despre Hristos, despre Maica Domnului; şi noi trebuie să vorbim despre Mahomed cu curaj şi îndrăzneală. Să vedem istoria şi contribuţia lui, predicarea unui singur Dumnezeu şi viaţa ucenicilor Lui, care sînt ucenici ai unicului Dumnezeu…”.

„Romano-catolici şi ortodocşi, protestanţi şi evrei, musulmani şi indieni, budişti şi confucianişti… ar trebui ca noi toţi să contribuim la promovarea principiilor spirituale ale ecumenismului, fraternităţii şi păcii. Însă aceasta ar putea să aibă loc numai dacă vom fi uniţi în spiritul unicului Dumnezeu”.

Scopul de bază al întîlnirilor inter-religioase este crearea unor puncte de contact între religii, aşa încît să fie uşurată înfruntarea comună a problemelor sociale şi internaţionale. Această strădanie o exploatează din cînd în cînd şi puternicii conducători ai lumii, mobilizînd religiile în scopul promovării nelegiuitelor lor interese. Aceasta s-a evidenţiat după 11 septembrie 2001, cînd au avut loc „la comandă” o pleiadă de întîlniri intercreştine. 

Astfel, însă, Biserica noastră, în loc să fie „criteriu de judecată” şi „mustrare” a fărădelegii, se preface în susţinătoare şi conservatoare a ei. Se închide în perspectiva lumească a diferitelor religii şi se coboară în planul unei religii lumeşti cu caracter utilitar. În acelaşi timp, se angajează să-şi încalce obligaţia misionară proprie, de vreme ce se acceptă, chiar de către reprezentanţii ei oficiali, că toate religiile constituie „căi spre mîntuire voite de Dumnezeu”!

Pe de altă parte, unii ecumenişti ortodocşi ajung în punctul de a vorbi despre pace, dreptate, libertate, dragoste şi alte prin excelenţă bunuri duhovniceşti cu un limbaj rece, lumesc. Trec sub tăcere faptul că aceste bunuri constituie roade ale Sfîntului Duh, daruri dumnezeieşti care se dăruiesc prin nevoinţa duhovnicească „în Hristos Iisus” şi nu prin intermediul întîlnirilor inter-religioase.

Desigur, trebuie să se accentueze faptul că Ortodoxia nu este o religie, nici măcar cea mai bună. Este Biserica: auto-revelarea (descoperirea de Sine) şi arătarea lui Dumnezeu în istorie. Are conştiinţa ecumenicităţii (universalităţii) sale şi a Adevărului lui Hristos pe care îl deţine, de aceea nici nu se teme de relaţiile sale cu necreştinii. Cunoaşte însă limitele acestor relaţii din Predania Sfinţilor Părinţi şi experienţa ei tainică (sacramentală). De exemplu, Sfîntul Grigorie Palama, în cadrele tratatelor crudei sclavii, s-a întreţinut cu turcii otomani. Nu a ezitat însă, punîndu-şi în primejdie viaţa, să spună adevărul şi să mustre rătăcirea lor. De altfel, cum îi înfruntau Sfinţii Mucenici pe idolatri şi Sfinţii Noi Mucenici pe mahomedani? Nu mărturiseau adevărul? Am putea să ni-i imaginăm rugîndu-se împreună cu ei? Dar atunci nu am mai fi avut Mucenici! 

Aşadar, Biserica noastră refuză să sacrifice pe altarul altor oportunităţi unicitatea ei şi să accepte lozinca ecumenistă că „în toate religiile, în spatele diferitelor denumiri, se adoră acelaşi Dumnezeu”. Crede neclintit că omul se mîntuieşte numai prin Hristos, conform cuvîntului Apostolului: „Nu este întru nimeni altul mîntuirea; căci nici un alt nume nu este dat sub cer între oameni, întru care trebuie să ne mîntuim” (Fapte 4, 12).

În sfîrşit, ce este ecumenismul?

Observînd evoluţiile sale alternative şi îndepărtarea sa etapizată de scopurile sale iniţiale, credincioşii ortodocşi se întreabă pe bună dreptate: Oare nu se vede clar că scopul ecumenismului nu este unirea creştinilor, ci impunerea pan-religiei (unei religii mondiale), nivelarea tuturor şi prefacerea Bisericii lui Hristos într-un „club de oameni religioşi”, într-un organism lumesc, ca ONU, fără vlagă şi duh?

Însă cum taxează Ortodoxia noastră tradiţională ecumenismul?

„Ecumenismul, într-adevăr, astfel cum a precumpănit a se semnala acest termen, este erezie, deoarece înseamnă renunţarea la principiile de bază ale credinţei ortodoxe, după cum este – ca să spunem aşa – acceptarea teoriei ramurilor (ramificaţiilor), că adică fiecare Biserică are o parte din adevăr şi trebuie să unim toate Bisericile, să punem pe masă părţile de adevăr pentru a se constitui întregul. Noi credem că Ortodoxia este Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. În sfîrşit, aici nu mai stăm de vorbă; şi, prin urmare, oricine profesează cele contrare poate să se numească ecumenist şi, prin urmare, să fie eretic” (Arhiepiscopul Hristodul al Athenei).

„Ecumenismul este numele comun pentru falşii creştini, pentru falsele Biserici ale Europei occidentale… Toţi aceşti falşi creştini, toate falsele Biserici, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este pan-erezie (a-toate-erezie). De ce? Deoarece de-a lungul istoriei diferite erezii au negat sau au depreciat anumite însuşiri ale Dumnezeu-Omului şi Domnului Iisus; aceste erezii europene, însă, Îl îndepărtează cu totul pe Dumnezeul-Om şi în locul Său îl aşază pe omul european” (Arhim. Iustin Popovici).

„Ecumenismul nu este erezie şi pan-erezie, după cum este caracterizat de obicei. Este ceva mult mai rău decît pan-erezia. Ereziile s-au constituit în duşmani văzuţi ai Bisericii. Ea putea să lupte împotriva lor şi să le învingă. Ecumenismului nu-i pasă însă de dogmele şi de diferenţele dogmatice ale Bisericilor. Este depăşire, amnistiere, desconsiderare, ca să nu spunem legitimare şi încuviinţare a ereziilor. Este un duşman perfid şi exact de aici provine pericolul de moarte” (Prof. Andreas Theodorou).

Reacţii la Mişcarea Ecumenică

Astăzi, în spaţiul ortodox, se înmulţesc pe zi ce trece reacţiile împotriva ecumenismului şi a susţinătorilor lui. Văd lumina publicităţii multe cărţi, articole şi critici în care se formulează cu durere şi nelinişte punctul de vedere că ne îndreptăm, pe baza unui „plan” şi a unei „linii”, spre o captivitate babilonică a Ortodoxiei într-o erezie cu multe feţe (polimorfă) şi multe nume.

Nu sînt puţini distinşii clerici şi teologi ortodocşi care propun retragerea imediată a Ortodoxiei din Mişcarea Ecumenică şi congresele ei, deoarece consideră participarea ei la acestea nu doar neroditoare, ci chiar de multe ori profund dăunătoare. 

Unele Biserici s-au retras deja din Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor, în timp ce altele îşi pun serios problema continuării participării lor. Această problematizare a fost exprimată şi la Întîlnirea interortodoxă de la Tesalonic, din anul 1998, unde, printre altele, s-a adeverit că „după un secol întreg de participare ortodoxă la Mişcarea Ecumenică şi jumătate de secol de prezenţă în CMB… prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine şi mai mare”. 

Participarea credinciosului popor la Mişcarea Ecumenică

Ştim că criteriul Ortodoxiei rămîne credinciosul şi evlaviosul popor. Nimeni – nici patriarhi, nici sinoade – nu pot să-i îngenuncheze conştiinţa şi să-i pună căluş. De aceea, „nici nu trebuie să aibă loc vreun dialog sau să se ia vreo hotărîre, dacă nu conglăsuieşte această conştiinţă veghetoare a Bisericii (clerici, laici, monahi harismatici)” (Mitropolit Ierotei de Nafpaktos).

Dialogurile ecumeniste, aşa cum se derulează, sînt favorizate în principal de cercuri ale teologiei academice şi de alte organe bisericeşti sau ne-instituţionale, care vizează concrete profituri politico-economice în relaţiile internaţionale. Nu constituie o nevoie a trupului Bisericii, ci se impun „din exterior” şi „de sus”. Acest fapt dovedeşte un fenomen nesănătos: autonomizarea (monopolizarea) instituţiilor administrative ale Bisericilor Ortodoxe astăzi. Administraţia bisericească este adică despărţită de gîndirea teologică, dar şi de vederile, neliniştile şi experienţa pleromei (plinătăţii) bisericeşti. 

Aşa se face că poporul lui Dumnezeu nu participă energic, nici nu este informat responsabil şi obiectiv asupra dialogurilor. De altfel, hotărîrile nu poartă întotdeauna pecetea autenticei sinodalităţi, ci se iau de obicei de către „meseriaşi” specializaţi în ale ecumenismului. În mod caracteristic mărturiseşte un ierarh ortodox: „Poporul ortodox nu cunoaşte nimic despre Mişcarea Ecumenică…, dar poate este norocoasă şi Mişcarea Ecumenică, pentru faptul că poporul ortodox nu ştie ce se întîmplă la Geneva”!

Obligaţia noastră

Trăim fără îndoială într-o perioadă de schimbări de proporţii cosmice. Evenimentele, mai mult dirijate, se derulează în ritmuri frenetice. Ecumenismul evoluează  în perspectiva nivelatoare a mondializării pe care o impun puternice centre politico-economice. Nimeni nu mai crede cu seriozitate că ecumenismul poate să ofere o soluţie vizibilă în chestiunea unităţii creştine. 

Ca creştini ortodocşi, nu trebuie nici să fim aerieni, nici să ne culcăm pe-o ureche. Dacă respectăm cu adevărat viaţa oamenilor, dacă simţim compasiune pentru lumea occidentală chinuită de tradiţiile sale religioase de nedepăşit, dar şi pentru lumea orientală prinsă în capcana rătăcirilor demonice, avem datoria să rămînem căutînd spre Sfînta noastră Biserică. Să păstrăm nefalsificată credinţa noastră aşa cum ne-au predat-o Sfinţii Părinţi, trăind-o autentic în lupta zilnică a fiecăruia pentru sfinţirea personală şi îndumnezeire. Credinţa dreaptă şi viaţa curată ne vor face capabili pentru mărturisirea Ortodoxiei – şi de ce nu? – şi pentru mucenicie, dacă şi atunci cînd timpurile o vor cere…

Statornicia în Ortodoxie, adică în autenticitatea vieţii, şi statornicia în adevărul care eliberează şi mîntuieşte nu este egoism, fanatism sau misalodoxie (intoleranţă religioasă). Dimpotrivă, ea exprimă dimensiunea ecumenică (universală, dar nu ecumenistă), dragostea şi iubirea faţă de om a Bisericii Ortodoxe; dar constituie şi cea din urmă şansă pe care ea o oferă în vederea unei radicale schimbări duhovniceşti în spaţiul occidental, ca şi a unei ieşiri a Orientului din captivitatea falşilor dumnezei.

(Traducere din greceşte de monahul Teofil, după filada cu acelaşi titlu, editată de Mănăstirea Parakletului, Oropos, Attika, 2004)

Crezul ecumenismului contemporan conţine maxima „Noii Ere”: „Crede ce vrei, numai nu revendica exclusivismul adevărului şi a căii de mîntuire!”.

∗ Textul grecesc a fost distribuit în dar – ca binecuvîntare, după expresia athonită – sub forma unei broşuri în cadrul Congresului Teologic Inter-Ortodox care a avut loc la Tesalonic în perioada 20-24 septembrie 2004, cu tema „Ecumenism: Naştere – Aşteptări – Dezminţiri”, şi la hramul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu din Sfîntul Munte Athos (Înă1ţarea Sfintei Cruci,  14/27 septembrie 2004). (N. tr.)

1 Ziarul athenian Orthodhoxos Typos, august-septembrie 1968.

2 Period. gr. Episkepsis, nr. 494, p. 23, Geneva, 1993.

3 Period. gr.. Pantainos, nr. 1, p. 59, Alexandria, 1991.

4 Period. gr. Episkepsis, nr. 511, p. 28, Geneva 1994.

5 Period. gr. Episkepsis, nr. 523, p. 12, Geneva 1995.

6 Period. gr. Biserica, nr. 13, p. 500a, Athena, 1994.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost