Biserica îşi desfăşoară activitatea în lume, iar menirea ei în lume este mântuirea sufletelor prin dezvoltarea conştiinţei realităţii spirituale. Totuşi, pentru că se află în lume, iniţiind şi dezvoltând percepţia şi viaţa spirituală a omenirii, nu poate rămâne neimplicată şi în latura fizică, intelectuală şi emoţională a vieţii. Asta deoarece corpul uman, mintea şi emoţiile sunt interconectate cu sufletul.
Fizic, Biserica ne învaţă cum să ne folosim corpul pentru slava Domnului. Deci, ne folosim puterile fizice pentru venerarea lui Dumnezeu, pentru a merge la biserică, a face semnul crucii, a ne închina prin metanii şi închinăciuni, a construi biserici şi mănăstiri, pentru întemeierea de familii, pentru a munci, a asigura hrana şi a construi case. Alternativa păcătoasă este atunci când, fară şi împotriva Bisericii, ne folosim puterile fizice spre pierzarea noastră, pentru venerarea idolilor, distrugere, avorturi şi înfometare.
Intelectual, Biserica ne învaţă cum să ne folosim mintea pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Deci, ne folosim puterea intelectuală pentru a-L apăra pe Hristos şi adevărul Bisericii, prin scris, vorbit sau activităţi cultural-artistice. Alternativa păcătoasă este când, fără şi împotriva Bisericii, ne folosim intelectul spre pierzare, pentru a ataca şi perverti Adevărul.
Emoţional, Biserica ne învaţă cum să folosim partea secundară a sufletului, sentimentele şi amintirile, pentru slava lui Dumnezeu. Deci, utilizăm puterile emoţionale pentru a ne apăra ataşamentul instinctiv şi intuitiv la Tradiţia Bisericii. Instinctul şi intuiţia sunt proprietăţi ale sufletului. Alternativa păcătoasă este când, fără şi împotriva Bisericii, ne folosim puterile emoţionale pentru pierzarea noastră, pentru exprimarea fie a unui sentimentalism prostesc, fie a unei pasiuni oarbe, iraţionale şi destructive.
Lupta dintre intelect şi sentimente, între minte şi inimă, apare în mod real în viaţa Bisericii. Începând cu 1960 am putut asculta cu oroare relatările anglicanilor şi romano-catolicilor, reîntorşi la ortodoxie, care ne-au spus cum tradiţiile lor au fost corupte de „reformele” elitei intelectuale conducătoare. Am auzit cum, în bisericile anglicane, panouri inscripţionate cu Cele 10 Porunci au fost distruse şi aruncate. De la romano-catolici am auzit cum veşmintele, mult-veneratele statuete sau chiar moaştele au fost „curăţate”, de dragul „renovării”. Mult-iubitele imne religioase nu s-au mai cântat, ritualurile au fost abandonate, viciile încurajate pe faţă, iar cei credincioşi s-au simţit părăsiţi de corupta elită clericală şi intelectuală.
Toate acestea în numele „reformelor” promovate de intelectualii care au dorit modernizare, reformare, reînnoire, raţionalizare, liberalizare, „streamline”. Rezultatul a dus, desigur, la plecarea celor mai credincioşi, care nu au mai fost înlocuiţi. Consecinţa, zeci de mii de biserici ale lumii vestice au fost golite, abandonate, falimentate, scoase la vânzare, transformate în cluburi sau magazine, ori demolate pur şi simplu. Această apostazie a fost inaugurată de cei cu un coeficient mare de inteligenţă (IQ), care nu au ascultat de cei ce aveau un coeficient mare de emotivitate (EQ) .
Nu e vorba că intelectul e rău. Este bun, cu condiţia că duce la viaţa spirituală. Nu e vorba că emoţiile sunt rele. Pot fi benefice, atât timp cât ne conduc la viaţa spirituală.
Mi-amintesc o scenă a cărei martor am fost acum 25 de ani în cimitirul rusesc de la Sf. Genoveva de lângă Paris. Două rusoaice bătrâne discutau cu un preot, un intelectual convertit:
Femeile – E-atât de frumos aici, e ca-n Rusia.
Preotul – Dar nu suntem în Rusia.
Femeile – Ştim, dar ne simţim ca-n Rusia. Te simţi ca şi cum ai fi în Rusia.
Preotul – Nu suntem în Rusia.
Femeile – Da, dar este…
Preotul – Nu suntem în Rusia, suntem în Franţa.
Ce-a obţinut preotul? Insistând pe adevărul factual, le-a înstrăinat pe cele două femei, care au plecat cu o impresie proastă despre el – şi, probabil, despre toţi preoţii, cu siguranţă cel puţin despre preoţii care nu sunt ruşi. Dacă nu le-ar fi contrazis atât de brutal şi dur, într-adevăr, dacă nu le-ar fi contrazis deloc, le-ar fi încurajat să vină la biserică, să se roage.
Preotul avea un mare IQ, dar, spre deosebire de cele două femei, nu a avut şi un mare EQ. Cu alte cuvinte, n-a arătat înţelegere faţă de psihologia omenească – un dezastru pentru orice preot. De fapt, preotul, deşi încă în viaţă, a fost implicat de-atunci în numeroase scandaluri şi a terminat foarte rău. Nu e aşa de surprinzător, de vreme ce nu a arătat nici un pic de dragoste. Cât despre cele două femei, nu pot spune ce-a mai fost cu ele, dar probabil au murit paşnic, având pe buze rugăciunile lor în slavonă, învăţate din copilărie, chiar dacă poate nu au ajuns să citească multe cărţi bisericeşti.
Să fim înţeleşi. Nu suntem obscurantişti; nu trăim nostalgic într-un ghetou sentimentalist. Cuvintele slujbelor sunt importante. Dacă vrea cineva să vină la cunoaşterea ortodoxiei şi teologiei botezului, căsătoriei şi morţii, să citească atent slujba botezului, cununiei şi înmormântării. Sunt toate tipărite, iar academicienii le pot analiza, dacă vor. Totuşi, dacă vrea cineva să se roage şi să se mântuiască, nu contează aşa de mult cuvintele şi limba folosită în slujbele Bisericii, sau analiza lor, cât crearea unei atmosfere de rugăciune.
Este posibil să participi la slujbele Bisericii neînţelegând nimic intelectual, dar înţelegând totul emoţional. Ajunge şi numai acest ultim tip de înţelegere pentru a te ridica de la un simplu sentimentalism la înţelegerea spirituală, căreia grecii îi spun „nous”, în care îl simţim pe Dumnezeu. Pentru asta, o atmosferă de rugăciune e tot ce contează, nu o înţelegere intelectuală.
Biserica are nevoie de oameni care să-L venereze pe Dumnezeu cu mintea. Părinţii Bisericii au făcut şi fac asta. Totuşi, mintea e doar o unealtă, nu un scop în sine, aşa cum iezuiţii şi intelectualii consideră. Mintea are rolul de a ne înălţa la măsura spiritului.
Ori că e înainte, ori că e după ce are loc înţelegerea raţională, în funcţie de persoană, Biserica are nevoie de oameni care s-o slăvească prin sentimente. Părinţii Bisericii au făcut şi fac asta. Totuşi, sentimentele sunt o unealtă, nu un scop în sine, cum ar crede sentimentaliştii. Emoţiile au rolul de a ne înălţa la măsura spiritului. Biserica este într-adevăr în lume, în lumea corpului, a minţii şi a sentimentelor. Totuşi, Biserica nu e a lumii, ci a spiritului. Aşadar, nu Biserica trebuie să se conformeze fizicului, intelectului şi emoţionalului, ci fizicul, intelectul şi emoţionalul trebuie să se supună Bisericii, spiritului.
1 Adaptarea îmi aparţine, în originalul englez: „From Roman Catholics we have heard stories of how much-revered statues, vestments and even relics were thrown into skips for the sake of ‘refurbishment’.“ (skips = sare)
2 Sensul este de corupere spirituală, compromitere.
- Intelectul, Emoţionalul şi viaţa Bisericii - 3 noiembrie 2012