Miturile, folclorul şi religia au constituit sursele de bază din care s-au inspirat intelectualii români din epoca interbelică preocupaţi de identitatea şi rostul neamului nostru. Ne gândim aici desigur la Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Radu Gyr şi la mulţi alţii. Dar şi în apusul care dădea şi dă în continuare tonul mai ales la “modernism” şi “progresism” găsim compatibilităţi cu această perspectivă care nouă ne este familiară şi chiar definitorie. Sincronismul cultural a funcţionat, iată, în mod firesc, şi pe această direcţie. Chiar fără influenţe şi contacte directe: e vorba pretutindeni de gânditori care au încercat să pătrundă şi să desluşească profunzimile fiinţei neamului lor.
Ne oprim aici asupra scriitorului şi filosofui german Friedrich Alfred Schmid Noerr. Născut la Durlach (Karlsruhe), studiază germanistica, filosofia şi ştiinţa religiilor la Freiburg, Heidelberg, Strasbourg şi Berlin. Îşi suţine doctoratul în anul 1904 cu o teză despre Fichte şi libertatea interioară, iar în 1906 teza de abilitare despre F.H. Jacobi. Ulterior devine profesor de filosofie şi estetică la Universitatea din Heidelberg, până în anul 1917. Se află în relaţii apropiate cu personalităţi cunoscute ca Max Weber, Karl Jaspers, Rudolf Steiner. În numeroasele sale călătorii de studii de-a lungul întregii Europe occidentale ia contact cu profunzimile etnice ale acestor popoare:
Pretutindeni am întâlnit o populaţie încă legată de tradiţii şi de vechi obiceiuri, mai mult sau mai puţin evlavioasă. Am dat în mod familiar peste “superstiţii” nu atât copilăreşti, cât mai degrabă învecinate cu o ghiduşă credinţă în basme, profund legată de taina vieţii în toate iradierile ei. Am apucat să trăiesc finalul unei epoci care se adăpa pentru ultima oară de la izvoarele unei sănătoase vieţi populare originare, acea epocă încă exploatată ştiinţific de romantismul târziu, din care au răsărit meritele perene ale etnologiei şi ale cercetării asupra miturilor şi basmelor. Astfel mi s-a permis să-mi conştientizez şi să-mi adeveresc ataşamentul dobândit faţă de profunzimile contemplaţiei mitului, alături de legătura de neşters cu revelaţia istorică a creştinismului, experiată după atâtea căutări, cu a ei cu desăvârşire ne-mitică şi istorică (weltgeschichtlich) speranţă în Împărăţie.
În 1917 renunţă la catedră pentru a se dedica unei cariere literare independente, stabilindu-se lângă München. Interesul său pentru probleme spirituale ce ţin de domeniul transempiric îl aduce în apropierea lui Gustav Meyrink, un cunoscut scriitor cu înclinaţie spre teme oculte, parapsihologice şi teosofice. Colaborează cu acesta la scrierea de diverse nuvele şi scenarii de film. Există chiar ipoteza (pe care el o confirmă într-o corespondenţă privată), că autorul unic al ultimului roman al lui Meyrink ar fi de fapt Schmid Noerr, cartea fiind publicată din raţiuni comerciale sub numele mai cunoscut. Această perioadă avea să fie însă doar o etapă de drum, o fază tranzitorie.
Respingerea instinctivă a oricărei forme de idolatrie, moştenită de la strămoşii mei pădurari şi ţărani, m-a ferit să mă abat prea mult de la cărarea de creastă devenită la acea vreme oricum foarte strâmtă, care duce spre casă trecând pe lângă atâtea crânguri şi temple idoleşti.
Prin “casă” înţelegând punctul final al oricărei căi spirituale. În vreme ce Meyrink apucă pe calea budismului (se stinge din viaţă în anul 1932), Schmid Noerr evoluează înspre o viziune creştină asupra lumii. Filosofia sa creştină este general-valabilă, supraconfesională (e doar filosofie, nu teologie), având drept nucleu experienţa mistică a dragostei şi a unirii cu Dumnezeu.
Conştient de realitatea experienţelor spirituale – ele putând avea fie sorginte demonică, fie divină- redactează o lucrare filosofică în care reflectă şi clasifică posibilitatea întâlnirii pe un plan suprafiresc a conştiinţei, a sufletului uman, cu alte entităţi spirituale – “Dämonen, Götter und Gewissen” (1938). Aici diferenţiază net, calitativ, revelaţia primitivă, de tip păgân, de revelarea adevărului creştin. Conceptele filosofice pe care le dezvoltă îi permit însă o tratare unificatoare a acestor realităţi, preceptibile doar pe un plan mistic. “Mitul” (interpretat drept o asfel de întâlnire, cu un mesaj imperativ al daimonului, al fiinţei spirituale, către receptorul uman, profetul mitului) şi „mitologia“ ca povestire despre această întâlnire originară (legende, poveşti, folclor, etc) sunt pentru el elemente de bază ale condiţiei umane, în acord cu filosofii romantici germani (Schelling) din secolul 19. Tradiţiile naţionale, neamurile, au la bază câte un asemenea mit întemeietor, care se pierde în negura istoriei, dar care le determină specificul şi destinul. Totuşi, desăvârşirea rostului oricărui neam nu poate veni decât în lumina revelaţiei creştine, care schimbă fundamental, fără a putea însă anula, perioada de geneză pre-creştină a oricărei entităţi naţionale.
Anii 1930, în care îşi dezvoltă aceste idei, îi sunt însă defavorabili. Regimul la putere în Germania exalta în mod ideologic exclusiv mitologia de tip păgân, fără o deschidere înspre valori morale superioare. În 1933 îi este oprită de la publicare cartea “Ehre und Glück des Volkes”. Cu toate că şi viziunea sa este de factură etnicistă, sesizează derapajele morale ale regimului nazist şi intră în legătură cu mişcarea de rezistenţă ce ia naştere încă din aceşti ani sub influenţa Generalului Beck şi a altor demnitari aflaţi în poziţii-cheie în regim, care încercau să limiteze răul produs de unele acţiuni iresponsabile ale lui Hitler, având însă ca ţel final răsturnarea sa. Schmid Noerr ocupă în această mişcare un rol important, el redactând în vara anului 1937 un proiect de constituţie pentru o Germanie post-hitleristă. În comentariile autorului care însoţesc publicarea acestui document în anul 1961 (în revista “Voran und beharrlich”), el caracterizează începuturile mişcării naziste drept “un socialism cu fard naţional, purtând amprenta unui marxism denaturat, a unui aventurism crud, dar fără elanul radical al barbariei răsăritene”, iar pe conducătorul ei drept “un corp străin, originar de la periferia răsăriteană, disimulat “naţional”, dar înclinat către un socialism radical, infiltrat într-o germanitate supraexcitată”.
Fiind vorba de o grupare autentic de dreapta, opusă oricărei forme de “socialism”, statul preconizat în proiectul amintit era unul etnocratic, bazat însă pe valorile creştine şi pe respectul tuturor celorlalte naţiuni europene. Dar: fără partide politice, inclusiv fără “partid unic” (fiind bazat pe stări ca structuri organice ale societăţii), cu interzicerea explicită a oricăror asociaţii sau organizaţii de tip secret care ar putea atenta la fiinţa naţională, cu un mecanism de selecţie a unor elite sociale, bazate pe valori morale şi spirituale. Pe scurt, se îmbina tradiţia seculară a poporului german cu imperativele momentului (ale anilor 1930), deosebirea faţă de statul medieval fiind acea că elitele nu aveau un statut ereditar, ci (s)electiv, fără privilegii, ci doar cu îndatoriri suplimentare. Ca şef al statului era prevăzut un Rege (“Volkskönig”) echivalentul unui domnitor de la noi, ales pe viaţă de către reprezentanţii stărilor sociale. Desigur, totul a rămas la stadiul de proiect, dar merită semnalată această încercare de organizare socială democratică, dar nu în sensul uzual de azi: puterea ar fi exercitată de către popor prin elitele sale, selectate printr-un proces profund echitabil şi moral, complet diferit de sistemul electoral pluripartit. O posibilă “a treia cale”, între democraţia liberală şi dictatură.
După tragedia celui de-al Doilea Război Mondial încearcă să găsească un răspuns, o explicaţie la această catastrofă nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Redactează sub titlul “Ritter, Tod und Teufel” textul unei conferinţe pe care o va susţine în mai multe rânduri, şi în care, pe baza cunoscutei gravuri omonime a lui Albrecht Dürer, încearcă să explice cauzele profundei crize morale pe care o traversează omenirea. Această criză este privită drept rezultatul descreştinării treptate, a îndepărtării progresive a omenirii de Hristos şi de mesajul dragostei sintetizat în evanghelia ioaneică. Omul contemporan se îndepărtează, asemeni cavalerului lui Dürer, de cetatea credinţei, coborând optimist şi inconştient într-un abis, fiind flancat de diavol şi de moarte. El ignoră aceste entităţi cu superioritate, dar ele sunt cele care de fapt jalonează destinul omului autonom, rupt de legătura sa firească cu divinitatea.
În 1949 publică volumul “Ewige Mutter Europa” în care încearcă să-şi valorifice filosofia fundamentată pe mit, aplicând-o la posibilul proiect sau “mit” al unei Europe unite. Constată că nu există încă o “identitate” europeană asemănătoare celor etnice, iar singura posibilitate pe care o vede pentru ca un asemenea proiect să capete consistenţă este fundamentarea sa pe valorile creştine. Religia poate fi singurul factor unificator între o serie de popoare cu identităţi şi temperamente specifice. Scopul nu este însă dizolvarea acestor identităţi – privită drept o veritabilă crimă- ci armonizarea lor. Aceleaşi idei sunt reluate, însă de data aceasta într-un mod simbolic, în cartea “Die Hohenstaufen” (1955). Destinul familiei imperiale de Hohenstaufen este paradigmatic pentru posibilul destin al unei Europe unite. Câtă vreme această unitate se încheagă sub semnul lui “regnum”, a unei asocieri liber consimţite de entităţi naţionale, cu păstrarea valorilor spirituale, ea poate funcţiona. Însă ultimii împăraţi ai acestei dinastii, în special Friedrich al II-lea, s-au îndepărtat de la acest model, au ignorat “rădăcinile” şi au încercat constituirea unui “imperium”. Hybrisul a ajuns la asemenea cote, încât s-a încercat şi instituirea unei teologii proprii, avându-l în centru pe împărat cu o semnificaţie practic echivalentă cu a unui alt Mesia. Nu e de mirare că a fost considerat ca atare drept Antihrist şi combătut de către papalitate. Conflictul dintre sabia lumească şi cea spirituală s-a sfârşit cu victoria celei din urmă, peste ruinele unui proiect a cărui armonie posibilă nu s-a mai înfăptuit datorită încrâncenării şi orgoliilor ambelor părţi. Dacă occidentalilor le-ar fi fost familiară noţiunea bizantină de “simfonie” a celor două puteri, istoria lumii ar fi putut avea poate alt curs.
E de menţionat faptul că Schmid Noerr foloseşte termenul de “Reich” (care în română e sinonim şi cu “imperiu”) în sensul inspirat de etimologia sa latină, anume acela de “regnum”. Nuanţele sunt importante. În vreme ce “imperium” implică un imperativ exterior, o constrângere, “regnum” evocă o armonie în libertate. Ca atare, când termenul de “Reich” apare în context creştin, am folosit în traducere termenul biblic de “împărăţie”.
Pentru activitatea sa literară (poezii, romane, eseuri filosofice) Schmid Noerr primeşte în anul 1958 premiul Hebel (printre ai cărui laureaţi s-au numărat în alţi ani şi Martin Heidegger şi Albert Schweitzer) iar în anul 1963 este decorat cu Crucea de merit a Germaniei federale.
Ştiu acum prea bine că creştinismul –doctrină şi experienţă lăuntrică- are pe atât de puţin un mit, pe cât are unul adevărul şi mărturisitorul său: conştiinţa neclintită. Dar într-un final ştiu şi că mitul nu numai că facilitează drumul spre adevăr, sau că pe alocuri îl şi constituie el însuşi în felul său, dar el îl face şi mai practicabil, mai frumos, mai agreabil. Surâsul lui Dumnezeu s-a aşezat peste el: este mitul despre calea spre adevăr.
Mă simt situat în miezul sarcinii şi datoriei istorice profund germane de a sluji, pe măsura talentului şi a puterilor proprii, atât poporului meu care trece prin teribile constrângeri educative, precum şi Europei viitorului atât ca idee, cât şi ca realitate întruchipată a Împărăţiei creştine.
Tocmai această viziune a unei Europe creştine, în opoziţie cu Europa de azi, care este fundamentată umanist, ne propunem să o prezentăm într-un articol viitor. A juca un rol decisiv într-o astfel de construcţie ar constitui misiunea istorică germană, coagulată încă de acum un mileniu. Un lucru este însă limpede, după cum ne-a arătat trecutul şi ne arată prezentul. Un proiect european fără Germania este irealizabil, dar, în acelaşi timp, această ţară nu are toate resursele (materiale dar mai ales spirituale) pentru a-l duce la îndeplinire singură: demersul ar putea degenera în unilateralitatea unui hegemonism. Într-un tot care fie va fi organic, fie nu va fi deloc, fiecare naţiune trebuie să-şi găsească rolul şi funcţiunea specifică, fie pe plan material, fie cultural, fie spiritual. Aici, într-un asemenea organism viu, ne interesează pe noi să găsim în primul rând locul şi rostul României de mâine.
Notă
Toate citatele aduse aici provin din textul „Erbe und Aufgabe“, 1947
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Felicitari Bogdan Munteanu, si Rost-ului nobil si inalt crestin!