Domnul pentru a învia trebuia să moară întreg, fiindcă doar aşa spune evanghelia „nici un os nu i se va zdrobi”. Integralitatea Domnului reprezintă respectarea unui principiu geometric susţinut tocmai de scheletul din noi înşine. De aceea se şi spune că doar Domnul se întrupează. Întruparea confirmă integralitatea. Reprezintă o asumare de la vertebrele lombare la falangele degetelor. Fără schelet, restul, adică pielea şi carnea, nu poate exista. Totuşi, îmi vine în minte o expresie folosită des de critica literară pentru a scoate în evidenţă valoarea unui roman. Personajele sunt încarnate, spune presupusul critic, iar aceasta expresie a ajuns aproape de sine stătătoare. Ce înseamnă încarnat? Înseamnă că acel personaj e viu, convingător, are carne şi sânge. Dezincarnaţii nu au ce căuta în literatură. Sunt simple abstracţiuni, ilustrări ale unui concept sau al altuia, şi în asemenea condiţii nu mai asigură valoarea respectivei cărţi. Dar observăm că are loc o glisare. De la nivelul de bază, duhovnicesc, al scheletului am ajuns în imperiul cărnii, care presupune, fireşte, organe şi ţesuturi, dar care lasă impresia că nu se mai sprijină pe ce este este în spatele său. În felul acesta personajele încarnate nu mai provin dintr-un arhetip şi deci nu mai o înrădăcinare spirituală. Se poate spune că le e suficient să aibă doar carne fiindcă aceasta şi tot ceea ce ea formează în corpul nostru le dă viaţă. Raportarea la transcendent o oferă însă scheletul şi oasele diamant, pe care le purtăm în noi înşine – sau ele ne poartă fără să ne dăm seama. Astfel, de la nivelul cel mai înalt, dar conform structurii anatomice şi cel mai ascuns, am căzut pe un plan intermediar, cel al vieţii şi al cărnii.
Se poate ajunge însă într-un exterior, din păcate, irecuperabil. Iarăşi am în minte o expresie folosită des în cultura populară şi pe care oamenii de la ţară încă o mai întrebuinţează. Care este aceasta? Împieliţatule! Cine este împieliţatul? Mai trebuie să spun? Nimeni altul decât Satana. Satana, aşadar, nu are schelet şi nici carne. El este doar piele, iar în spatele acesteia nu este nimic decât fum, abur, minciună, fiindcă, aşa cum scrie tot în Evanghelie, el este tatăl minciunii şi de la el toate cele mincinoase pleacă. Inteligenţa populară a fost atât de subtilă încât, printr-un simplu cuvânt, a aşezat în limbă o metafizică totală. Dacă ai ajuns împieliţat, deci posedat de diavol, nu mai eşti decât o mască în spatele căreia se află vidul. Nu eşti decât o schiţă fără conţinut şi fără rădăcini. Nu mai ai legătură nici cu Cerul, nici cu Pământul. Eşti, altfel spus, un actor care azi îmbracă un rol, mâine altul. Teatrul este, fără îndoială, o scenă a lumii, dar în egală măsură, printr-un asemenea simbolism, poate fi şi un câmp de acţiune al Necuratului. Întrupat, încarnat, împieliţat, iată o triadă care pleacă de la nivelul scheletului, cel mai ascuns şi cel mai înalt, şi sfârşeşte în fragilul şi înşelătorul univers epitelial. Poate de aceea, cred, eu unul am avut mereu oroare de suprafeţe. M-a interesat mereu proiectul invizibil aşa cum nu frumuseţea exterioară a unui om ar trebui să ne atragă, ci scheletul sau geometria nevăzută, care susţine fiinţa şi gândul bun. Din păcate, procedăm invers, alergăm spre miraje, spre ceea ce e superficial şi amnezic. O civilizaţie de o asemenea factură se condamnă singură uitării. Uităm cine suntem, cum ne cheamă, ne uităm familia şi prietenii, cu atât mai grav este însă când ne uităm tradiţia. De la amnezie la anamnesis este chiar distanţa ce separă crepusculul de aurora unei noi lumi.
- Romanul, între invenţie şi mărturisire - 25 noiembrie 2012
- Schelet, carne, piele - 2 noiembrie 2012
- Guguştiucul - 25 aprilie 2012
Sint de acord, semnez srcrsoaiea. Dar nu-i nevoie sa moara un om, pentru impunerea unui adevar care este mai mult decit evident…! Adrian Alui Gheorghe, scriitor, Piatra Neamt