Între est şi vest

de

Un Nobel controversat

Premiul Nobel pentru pace a avut în acest an (2012) un laureat neaşteptat. Nu o persoană, ci o instituţie: Uniunea Europeană. Dacă tot suferă de lipsă de legitimitate democratică, ocupând posturi în care nu au ajuns prin vot popular, birocraţii bruxellezi îşi găsesc în asemenea evenimente artificialitatea unui impuls de optimism de care au neapărată nevoie. S-a ivit astfel un nou prilej de discursuri jubilatorii pentru Barroso, van Rompuy şi alţi arhitecţi ai proiectatului super-stat european: prin distincţia aceasta s-ar fi onorat cei peste şaizeci de ani de pace pe continentul european (de după cel de-al doilea Război Mondial) precum şi ideea unei colaborări paşnice între statele continentului, cea care a stat încă de la începutul anilor 1950 la baza proiectului unei Europe unite.

Ţările din estul Europei nu se pot însă regăsi într-un asemenea discurs festivist. Dealtfel, de aici s-au făcut auzite şi principalele voci critice. Cunoscut drept un euro-sceptic, preşedintele ceh Vaclav Klaus a declarat că prima lui reacţie la ştire a fost să o ia drept o …  glumă.  Adăugând după aceea că această decernare este o mare eroare, spiritul premiului fiind de a recompensa persoane cu realizări importante pentru omenire, iar nu instituţii, cu atât mai mult instituţii birocratice. O astfel de opţiune la acordarea sa îl goleşte de sens. O militantă pentru drepturile omului din Rusia, Svetlana Ganuşkina, comentează în termeni similari. Această recompensare a unei instituţii ar fi de-a dreptul rizibilă, cu atât mai mult cu cât UE nu se ocupă cu menţinerea păcii, fiind mai degrabă un instrument birocratic cu caracter economic. Este în mod evident o susţinere morală pentru UE, dar speranţe mai îndreptăţite pentru acest premiu le-ar fi avut mai degrabă disidenţii ruşi sau din alte ţări cu regimuri autoritare.

Sunt, fără îndoială, critici pertinente, venite dinspre o parte a continentului care are o altă perspectivă asupra istoriei ultimelor decenii. S-a vorbit dinspre Bruxelles de cei peste 60 de ani de pace pe continent ca fiind principalul merit al … Uniunii Europene (sau măcar al ideii sale călăuzitoare). O afirmaţie pur şi simplu năucitoare. Da, Europa de vest a avut parte de această lungă perioadă de pace şi de prosperitate. Dar primii 40 de ani din ea nu s-au datorat nicidecum unei Uniuni Europene, fie ea şi în stadiu embrionar, cât grupării ţărilor occidentale în acelaşi bloc militar, alături de SUA, ca o contrapondere la lagărul comunist. Pacea şi prosperitatea vestului a fost apărată decenii de-a rândul de armatele NATO şi de rachetele americane, care nu au fost recompensate cu niciun Nobel pentru aceasta. În tot acest timp, jumătatea de est a Europei a avut parte de o soartă traumatică. “Pacea” de care a avut parte a fost cea a terorii interne, a distrugerii de către comunism a tot ce însemna valoare umană. Dar nu numai atât. Tancurile sovietice au intrat în 1956 în Budapesta şi în 1968 în Praga, impunând, desigur, “pacea şi prietenia între popoare”. Nu prea ştim ce a făcut recenta laureată a Nobelului pentru pace în toată această perioadă. Dar perioada “păcii” mult invocate la nivel continental nu începe nici măcar de aici. Cortina de fier a căzut la sfârşitul anului 1989, iar imperiul sovietic s-a dezmembrat puţin mai târziu, nu fără convulsiuni. Dar violenţele cele mai mari au fost cele care au însoţit dezmembrarea fostei Iugoslavii. Aici a existat un amestec evident al puterilor occidentale, ale căror interese au fost, desigur, asigurarea unei păci la nivel european, dar numai după ce vor fi eliminat “ghimpii” care încă mai deranjau. Un asemenea ghimpe era tocmai o federaţie de state, cea iugoslavă, care a funcţionat atât sub un regim monarhic interbelic, cât şi sub o formă de comunism mai liberal în epoca postbelică. Un model de convieţuire în care au fost stârnite artificial şi amplificate tensiuni interetnice latente, pentru a pune capăt ideii de “nealiniere” la marile blocuri existente. Între est şi vest nu trebuie să existe alternativă, iar alte tipuri de federaţii decât cea la nivel continental nu vor fi acceptate: aceasta e lecţia iugoslavă. Responsabilitatea dezastrului care a însoţit dezmembrarea Iugoslaviei este împărţită între toate părţile implicate atât direct, cât şi indirect, prin susţineri interesate. Dar nu este aici locul de a detalia această problemă.

Abia după noua reaşezare politică, deci cu mai puţin de două decenii în urmă, se poate vorbi despre un rol crescând al UE, care s-a extins în mai multe reprize, incluzând actualmente şi acele ţări din estul continentului care s-au desprins de influenţa rusească şi care, din punct de vedere politic, fac acum parte din lagărul occidental. România se găseşte printre ele, pentru că în actualul context nu există nicio altă alternativă viabilă pentru ţara noastră.

Război propagandistic într-un teritoriu de graniţă

După cum remarcă mulţi gânditori şi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti, de la Noica la Stăniloae şi Steinhardt, rolul României este acela de a constitui o punte între est şi vest. Idee subliniată şi de toate comentariile care au însoţit vizitele în România a unor mari personalităţi religioase sau politice: Papa Ioan Paul al II-lea sau preşedintele american George Bush. Până una-alta, România se află situată şi actualmente  -ca întotdeauna în istoria ei- la o periferie răsăriteană a Europei (în sens politic, nu geografic), fiind în bătaia directă a crivăţului. Mai mult, la est de România, în Moldova de peste Prut, există tendinţe de emancipare de sub controlul rusesc, cu priviri aruncate tot mai des înspre vest. Implicit şi către România, care face parte din această tabără. Strategia rusă în conjunctura actuală, atunci când nu poate ţine lucrurile în frâu cu forţa, este să ducă lupte de gherilă propagandistică în mediile româneşti, adică pe teritoriul advers. Recent a apărut site-ul de internet în limba română  «Vocea Rusiei », din care putem desprinde care sunt interesele politice ale Moscovei în ceea ce priveşte ţara noastră. Desigur, vocile pro-occidentale din presa românească au ridicat imediat mănuşa pentru a contracara discursul filo-rus : Liviu Avram în Adevărul («De citit : Vocea Rusiei », 26 sept.), Dan Tapalagă pe hotnews.ro («Se încinge cazaciocul », 27 sept.) sau Dan Turturică în România Liberă («”Gigantic” nu sună bine în rusă (Există o legătură între rezervele de gaze din Marea Neagră şi isteria Moscovei?) », 29 sept.).

Interesant este că Vocea Rusiei ţine cu “opoziţia”, prin acest termen ei înţelegând, în mod straniu, USL-ul aflat de fapt la guvernare, dar în opoziţie faţă de preşedintele Băsescu.  Dan Turturică remarcă  însă în mod pertinent, pe lângă interesele ruseşti privind posibile resurse energetice în Marea Neagră, care este mobilul acestui joc moscovit, punctând şi că nu este obligatoriu ca USL-ul să fie manevrat în mod direct dinspre răsărit:

« Nu are nici o importanţă dacă Rusia a finanţat sau a iniţiat ofensiva USL împotriva instituţiilor care garantează relaţia cu Occidentul. Şi dacă a fost un asalt gândit de politicienii de la Bucureşti, iar Rusia doar i s-a alăturat de pe margine, cu o portavoce în mână, vulnerabilizarea ţării prin compromiterea legăturilor cu aliaţii vestici şi crearea unei breşe ca Moscova să devină din nou o voce în spaţiul românesc sunt la fel de grave ca un act de trădare. O Românie măcinată de conflicte interne şi probleme economice este o Românie care nu îşi va mai putea urmări eficient obiectivele de politică externă, dintre care viitorul alături de Moldova este cel mai important. Rusia nu îşi poate dori nimic mai mult. »

Un adevăr la care nu putem decât să subscriem. Dealtfel, în tot acest război propagandistic se spun şi adevăruri de către ambele părţi (care trebuiesc desigur desluşite şi extrase din contextul opticii unilaterale a fiecăreia). Un fapt remarcat de către filo-ruşi este slaba calitate a clasei politice româneşti în ansamblul ei. Ceea ce, până la urmă le convine mai degrabă lor şi mai puţin occidentului, care se vede astfel nevoit să ia faţă de România atitudini coloniale, pentru a o putea menţine sub control.

«Din punctul de vedere al presei şi analiştilor de opoziţie, care nu-l simpatizează pe preşedintele în exerciţiu, nu mai poate fi negat faptul că România este de fapt o colonie europeano-americană, deoarece în ultimele săptămâni şi ei au vorbit despre acest lucru, iar alegătorii au văzut şi singuri mărturiile statutului colonial al României. Jurnaliştii şi politicienii sunt nevoiţi să tragă o concluzie neaşteptată: elita politică română este vinovată de faptul că România este o colonie europeană, deoarece ea nu a reuşit să convingă UE că România este demnă de a fi un stat suveran şi de a fi condusă de preşedintele ales prin vot popular şi nu de un guvernator impus de Bruxelles. » (Opoziţia română nu speră într-o decolonizare,Valentin Mândrăşescu, Vocea Rusiei, 17 sept.)

Acelaşi adevăr, al raporturilor umilitoare dintre România, devenită un fel de paria a Europei, şi occident, este evidenţiat şi de filo-occidentalul Emil Hurezeanu:

« ”În primul rând [Federaţia Statelor Europene] ne-ar scuti de incompetenţa cronică a politicienilor români. Vom fi în situaţia să avem un personal politic dictat, care ne-ar introduce în regulile europene generale şi în cadrul unui sistem de guvernare european. Oricum nu mai aveam nicio idee a inovaţiei strategice în politica internă”, a declarat Hurezeanu. Emil Hurezeanu nu consideră un impediment nici posibila cedare a suveranităţii naţionale. „Nu suntem atât de ataşaţi de mistica statului naţional ca francezii. În concluzie, o formă occidentală obligatorie îmbinată cu un conţinut plastic, al nostru, ar putea da roade”, a arătat Hurezeanu.» (Federaţia Statelor Europene: avantaj România, Adevărul, 17. sept.)

Cu alte cuvinte, politicienii noştri sunt atât de incompetenţi, încât pentru România ar fi de-a dreptul un avantaj acest statut cvasi-colonial în care ne aflăm în prezent şi care s-ar permanentiza mai apoi într-un context de “mai multă Europă”, după cum sună sloganul repetat obsesiv de către unioniştii europeni.

Alţii, precum preşedintele ceh, au ştiut să ia atitudine şi în acest caz: „Resping cu fermitate această idee a lui Jose Barroso. În 2004 am aderat la Uniunea Europeană şi nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, a comentat şeful statului ceh, Vaclav Klaus, la prezentarea proiectului unui posibil stat federal european.

Desigur, între statutul de colonie a occidentului şi cel de gubernie rusească e de preferat, cu titlu provizoriu, prima variantă. Prinsă între est şi vest, cu “slugi” de ambele orientări, Romania a devenit ca o minge de ping-pong. Propagandişti există de toate culorile, iar lupta se duce deocamdată pe terenul acesta.

Dar unde mai sunt românii adevăraţi? Cei capabili să desluşească adevăratul interes naţional, o linie de ordin superior, precum şi posibilităţile ei de realizare în contextul actual? Aşa cum am amintit, menirea României este aceea de ţară-punte, de spaţiu unde estul şi vestul se contopesc într-o sinteză aparte. Interesul actual trebuie să fie: către vest, dar cu demnitate. Pentru aceasta trebuie dovedită capacitatea de a face ordine în propria ogradă. Respectul nu se câştigă răcnind, asemeni lui Crin Antonescu pe Arena Naţională. Din statutul de “slugă” nu se iese declamând, ci impunând respectul cuvenit. Lucru pe care USL nu l-a reuşit şi nu-l va reuşi: în afară toată lumea îi priveşte ca pe nişte simpli demagogi şi nimic mai mult (sau eventual plagiatori, chiulangii, securişti, etc). Când a venit vorba, s-au încadrat şi ei fără crâcnire “directivelor” europene, care le cereau de altfel să se supună deciziilor CCR, în special aceleia privind cvorumul necesar pentru validarea referendumului de suspendare a preşedintelui. Li s-a cerut să respecte regulile jocului stabilite de către arbitrii indicaţi de lege. S-au supus şi au repurtat o victorie pur propagandistică, dar materializată în fapt într-un eşec usturător în plan practic.

Soluţia pentru România nu este naţionalismul demagogic şi steril practicat de presa trustului Intact. Unde ne sunt simbolurile care ne dau identitate ? Căci problema este: aceste simboluri ne sunt atacate sau ignorate de propagandiştii de ambele părţi. Şi unii, şi alţii, refuză Romaniei dreptul la memorie. Acesta va trebui câştigat printr-o luptă adecvată. Încrederea în forţele şi în valorile proprii trebuie dobândită atât prin atitudini actuale, cât şi prin recursul la memorie, la figurile exemplare din trecut.

Politica culturală şi valorile româneşti

Disputa dintre pseudo-naţionalismul USL-ist, cu evidente rădăcini comuniste, şi linia pro-occidentală s-a extins şi pe plan cultural. H.R. Patapievici a fost demis de la conducerea Institutului Cultural Român (ICR)  şi înlocuit cu Andrei Marga, ale cărui prime măsuri aduc cu acelea ale unui politruc comunist.  Unul din puţinii scriitori români apreciaţi în occident, Mircea Cărtărescu, este făcut troacă de porci în presa apropiată USL.  S-au lansat felurite acuzaţii împotriva “intelectualilor lui Băsescu”, faptul că îşi acordă unii altora sprijin interesat (aportul ICR la promovarea în occident a scrierilor lui Cărtărescu) etc..

Fapt este că asistăm la două filosofii şi moduri de abordare radical diferite. Andrei Marga se pronunţă pentru o “centralizare”, pentru o impunere de la vârf care “valori” româneşti sunt cele care trebuie promovate în afară, în special în vest. Filonul comunist al acestei orientări, mai ales dacă vedem la ce fel de autori se referă, este de netăgăduit. De cealaltă parte avem atitudinea liberală, pragmatică a lui Patapievici. Strategia aplicată de el cât timp a condus ICR-ul este absolut coerentă cu filosofia sa. Până la urmă, în optica sa, piaţa este cea care decide, care are ultimul cuvânt. Editurilor occidentale nu li se vâră pe gât autori români de către o instituţie responsabilă cu aceasta, rolul ICR fiind mai degrabă unul de mediator. Astfel, casele de editură au fost invitate să-şi aleagă ele însele autorii doriţi, ale căror traduceri au fost mai apoi finanţate şi prin contribuţia ICR.  Pare un punct de vedere logic, numai că astfel nu se ajunge la răspândirea a adevăratului spirit românesc dincolo de graniţele ţării. În afara promovării unui scriitor peste medie, cum este Cărtărescu, şi care, indiferent dacă suntem sau nu admiratori ai crezului său literar postmodernist, arată în exterior că România înseamnă şi altceva decât numai hoţii şi cerşetorii care au invadat oraşele occidentale, rezultatele nu au fost decât deschiderea unor uşi pentru o serie de alţi scriitori, mai puţin cunoscuţi, facilitându-le pătrunderea pe piaţa mainstream a literaturii din occident. Avem aici de-a face cu  o posibilă adaptare la “legile pieţei”, la ceea ce “are trecere”, adică la o specie minoră de creaţie, într-o epocă mai degrabă ostilă marilor valori ale spiritului uman.

Tocmai de aceea, în acest punct nu putem fi de acord nici cu viziunea pur utilitaristă a lui Patapievici, dar nici  cu cea centralistă de tip Marga şi putem da şi un alt exemplu. Sunt şi alte valori româneşti care au trecere în afară, iar acestea, spre deosebire de cele promovate de fostul sau actualul şef al ICR, sunt cele cu adevărat definitorii pentru identitatea românească. E adevărat că latura spirituală, religioasă a ei este absolut în contratimp cu mersul actual al lumii. Nu se vinde la marile edituri occidentale şi este oricum străină crezului de-o viaţă al unui filosof de extracţie marxistă cum este Andrei Marga. Numai că, totuşi, prin lucrarea unor factori ce ţin mai degrabă de providenţa divină, ajunge în cele din urmă cunoscută şi în lumea apuseană. Cartea “Sfântul Închisorilor”, dedicată lui Valeriu Gafencu şi editată de monahul Moise Iorgovan de la mănăstirea Oaşa a beneficiat de o traducere în engleză, din partea unui frate de origine americană de la aceeaşi mănăstire. Tirajul primei ediţii, distribuit în Statele Unite, s-a epuizat, actualmente lucrându-se la o reeditare. Cu ce sunt mai prejos aceste contribuţii la păstrarea şi promovarea adevăratei identităţi româneşti decât cele ale ICR-ului, indiferent de ce culoare ar fi el? Cu ce sunt oare mai presus miile de exemplare din scrierile lui Mircea Cărtărescu care se vând în occident faţă de miile de exemplare din “Sfântul închisorilor” care ajung să fie citite şi cunoscute acolo? Nota bene, fără niciun fel de sprijin din partea vreunei instituţii a statului român!

Această carte nu este una singulară. Acelaşi monah Moise a realizat de-a lungul a multor ani de zile nenumărate interviuri cu păstrătorii adevăratei memorii colective a neamului românesc: cei care au ştiut să-şi asume demnitatea suferinţei şi verticalitatea rezistenţei în faţa terorii comuniste. Numitorul lor comun, energia din care s-a alimentat atitudinea lor a fost credinţa în Dumnezeu. Deocamdată a apărut o primă carte din seria proiectată “Să nu ne răzbunaţi” – cu un titlu semnificativ din multe puncte de vedere, preluat din cuvintele testamentare ale lui Mircea Vulcănescu. Este vorba de un volum şi un DVD cu o serie de filme dedicate suferinţei românilor din Basarabia. Cine a privit acele chipuri demne şi luminoase, purtătoare ale unor valori şi a unei credinţe, care iradiază bunătatea senină a spiritului românesc, neafectată de vitregiile vremurilor, a rămas impresionat. Un contrast absolut faţă de tipul de român desfigurat sufleteşte de mediile care îl tratează cu dispreţ, servindu-i propagandă de toate felurile şi pe toate gusturile, oricât de perverse. Dar care în cele din urmă nu este altceva decât o spălare pe creier, menită să izoleze individul de valorile sale comunitare, să-l rupă de identitatea sa.

Aici, în acest punct, au eşuat toate instituţiile culturale româneşti. Dar ce nu se poate pe cale oficială, se petrece prin voia lui Dumnezeu şi prin lucrarea unor oameni devotaţi. Românii încep să se regăsească pe ei înşişi, iar în paralel, sau mai apoi, trebuie să-şi facă cunoscută identitatea lor adevărată şi lumii întregi.

Acestea sunt imperativele momentului actual din istoria neamului nostru.

-20 octombrie 2012-

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost