Revoluţia bolşevică şi războiul civil au subminat profund şi irevocabil situaţia internă din fostul Imperiu Rus. Situaţia sanitară şi alimentară de la oraşe devenise insuportabilă. În anul 1918, condiţiile de trai, cu mult sub limita suportabilului, erau marcate de lipsa alimentelor: raţia zilnică a unui muncitor era sub jumătatea nivelului minim necesar supravieţuirii. Nici intelectualii nu făceau excepţie, savanţi cu renume mondial sufereau din cauza crizei alimentare urbane, considerată de unii cercetători ca fiind mai curând o problemă de distribuire şi schimb decât una de producţie, în condiţiile în care transportul feroviar paralizat nu era în măsură să asigure fluxul alimentar normal. O altă cauză principală a crizei urbane era refuzul ţăranilor de a-şi vinde produsele în schimbul banilor ce nu mai aveau nicio valoare. Încercarea executivului de achiziţionare a produselor agricole la preţuri fixe a avut efect contrar, obligând ţăranii să reducă suprafeţele cultivate.
În acest context, afirmaţia potrivit căreia Rusia revenea la mijloacele de producţie şi de trai din Evul Mediu, apare ca pertinentă. În plus, pe fondul recoltei nu tocmai bune din anul 1917, rezervele alimentare din anul 1918 au fost afectate pe măsură. În unele regiuni, cerealele de care dispuneau ţăranii nu numai că nu asigurau necesarul pentru campania agricolă, dar nu erau suficiente pentru întreţinerea familiilor. În timp ce locuitorii din astfel de regiuni mergeau în zonele mai favorizate, pentru a procura cereale, milioane de orăşeni se mutau la sate, astfel încât, de exemplu, în intervalul 1918-1920, potrivit unor surse, populaţia Petersburgului s-a diminuat cu aproape 75%. Unităţile economice care mai funcţionau se asociau în cooperative, transportau produsele lor la ţară şi le schimbau pe harnă. Primăvara anului 1918 a fost marcată de generalizarea acestui fenomen şi a aprofundat absenteismul muncitorilor de la uzine şi fabrici, ajungând în unele locuri la 80%. Declinul economic a fost accelerat şi de faptul că, la nivelul anului 1919, proprietatea marilor unităţi industriale trecuse la stat în proporţie de 90%, iar spre sfârşitul anului 1920 toate societăţile care aveau mai mult de 5 angajaţi fuseseră naţionalizate.
Comunismul de război, ca expresie a „centralismului socialist” şi subordonării militare a economiei, a reprezentat soluţia bolşevică la criză. La 9 mai 1918 se legifera că orice surplus de cereale aparţine statului, reprezentanţii puterii fiind convinşi că dacă nu vor reuşi să-şi extindă controlul asupra mediului rural, revoluţia va fi anihilată sub povara oraşelor înfometate. „Lupta pentru pâine” nu era un simplu slogan, devenise expresia luptei noului regim pentru supravieţuire. Unul din instrumentele cele mai eficiente ale acestei lupte a constat în organizarea brigăzilor înarmate de rechiziţionare, al căror modus operandi consta în ocuparea localităţilor şi confiscarea violentă a cerealelor. Apelul din 31 mai 1918 al Prezidiumului Sovietului Petrograd de înrolare în detaşamentele de aprovizionare, anunţa că, la 29 mai, adunarea tuturor organizaţiilor muncitorilor, marinarilor, soldaţilor şi ceferiştilor a decis trimiterea celor mai buni oameni sub lozinca: „La ţară după pâine pentru Petrogradul înfometat!”. „Tovarăşi, timpul nu aşteaptă. Înscrieţi-vă în Sovietele raionale. Adresaţi-vă în Smolnîi, cam. 41. Avem nevoie de sute şi mii de muncitori cinstiţi! Să trecem la fapte!”, se încheia strigarea Sovietului menţionat.
Printre măsurile care urmau să asigure instalarea dictaturii alimentare s-a numărat introducerea, în lunile iunie şi iulie 1918, a cartelelor de raţionalizare alimentară de patru categorii, mai întâi în capitală, apoi în alte oraşe, foametea urbană atingând apogeul la finele anului 1918 – începutul anului 1919. Conflictul dintre mediul urban şi cel rural, crimele la care instigau liderii din Petrograd sunt confirmate şi de militarii români din Corpul I de voluntari: „Oraşele însă au nevoie de grâul de la ţară. Fără el oraşele nu pot trăi. Şi sătenii refuză să li-l dea gratuit sau pe preţurile fixate de Soviete”. Cei care au invadat satele erau comparaţi cu nişte „haite flămânde”, iar bazinul de recrutare al „detaşamentelor de rechiziţie” era descris cu exactitate: gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitorii de la oraşe, prizonieri unguri şi nemţi, „pe care le asmut asupra satelor ca să ridice cu forţa grâul de care au nevoie oraşele”. Raidurile s-au lovit de opoziţia armată a ţăranilor, fiind înregistrate adevărate bătălii cu „aceşti corbi, descinşi de la oraşe”.
Tonul campaniei de colectare a fost dat de Kremlin, aceasta fiind una din priorităţile regimului. Scrisoarea lui V.I. Lenin către A.D. Ţiuriupa, comisarul Aprovizionării, din 5 august 1918, privind colectarea din judeţul Eleţk, gubernia Orlov, este relevantă în acest sens. Unitatea administrativă fiind una „de unde se putea lua multă pâine”, Lenin ordona: „Să fie trimise imediat, cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi de rechiziţionare, cu maximul de batoze şi utilaje (dacă se poate) pentru uscarea rapidă a pâinii ş.a. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot de surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine”. La 8 august Lenin acuza „burghezimea contrarevoluţionară” de blocarea executivului în activitatea de combatere a foametei şi cerea Consiliului Comisarilor Poporului intensificarea „terorii în masă necruţătoare” împotriva „trădătorilor care prin intensificarea foametei încercau să ajute jefuitorii străini”. Potrivit fondatorului statului sovietic, „lupta eroică cu foametea” trebuia să contribuie la instalarea dictaturii proletariatului, ţăranii care deţineau surplus de cereale trebuiau declaraţi „duşmani ai poporului”, arestaţi şi condamnaţi, pâinea ascunsă şi nedeclarată – ridicată fără nicio plată, comercianţii de cereale care se opuneau – executaţi pe loc dacă erau înarmaţi.
Pentru a înţelege contrareacţia ţărănimii, cităm instrucţiunea primului lider bolşevic către preşedintele Consiliului Comisarilor Guberniei Penza, preşedintele Comitetului Gubernial al RKP(b) şi preşedintele Comitetului Executiv Gubernial, din 11 august 1918: „Tovarăşi, răscoala a cinci voloste kulăceşti trebuie să conducă la suprimare nemiloasă. Aceasta este în interesul întregii revoluţii, deoarece se dă ultima luptă decisivă cu kulăcimea. Trebuie dat exemplu: 1) să fie spânzuraţi (neapărat spânzuraţi – să vadă poporul) nu mai puţin de 100 kulaci cunoscuţi, bogătaşi şi dintre cei care sug sângele, 2) să se publice numele acestora, 3) să li se ia toată pâinea, 4) să fie desemnaţi ostaticii, potrivit telegramei de ieri. Să se acţioneze astfel încât pe o rază de o sută de verste poporul să vadă, să tremure, să ştie, să strige: sunt sugrumaţi şi vor fi sugrumaţi kulacii care sug sângele”. Revolta la care se referea Lenin (cuprinsese un număr de 8 voloste din gubernia Penza ca urmare a politicii de aprovizionare) a fost lichidată la 12 august 1918. Ţăranii care au participat la asasinarea a 5 agenţi alimentari şi a 3 membri ai sovietului local din satul Kucika, judeţul Penza, precum şi organizatorii revoltei au fost împuşcaţi.
Doar în intervalul iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor alimentare, care căutau şi calificau cerealele ascunse ca fiind surplus şi nu rezerve vitale. Confruntarea dintre populaţia civilă şi expediţiile de rechiziţionare atinsese cote dramatice, producând victime de ambele părţi, mai ales atunci când alternativa familiilor numeroase cărora li se confiscau toate produsele era foarte clară. Replica unui sat din regiunea Samara la jefuirea alimentelor şi executarea sumară a câtorva ţărani, a constat în decapitarea celor 12 membri ai brigăzii alimentare, precum şi expunerea capetelor activiştilor ucişi la intrarea în sat, în semn de avertisment pentru alte brigăzi. Trei săptămâni mai târziu satul a fost bombardat de armată, iar ulterior ars până la temelii. Un alt mijloc utilizat de autorităţile bolşevice a constat în organizarea „detaşamentelor de blocare” – acestea controlau şi confiscau produsele celor care încercau să ajungă în oraşe. Pe lângă cereale se confiscau mijloacele băneşti, hainele şi băuturile alcoolice.
O altă metodă de „colectare” a cerealelor care a viciat societatea rurală a constat în divizarea artificială a ţăranilor în „bogaţi” şi „săraci”, în utilizarea celor din urmă sub forma comitetelor ţăranilor săraci. Comitetele respective au fost organizate la nivel local sub conducerea Comisariatului Agricol şi a Comitetului Central Executiv al Sovietelor. Potrivit decretului VŢIK din 11 iunie 1918, semnat de Lenin în calitate de preşedinte Consiliului Comisarilor Poporului, combedî erau competente să distribuie pâinea, să susţină organele locale de aprovizionare în activitatea de confiscare a „surplusului din mâinile kulacilor şi bogătaşilor”, beneficiau de privilegii la distribuirea produselor confiscate şi reduceri la cumpărarea pâinii confiscate de la aşa-numiţii kulaci. În localităţile în care „surplusul” se confisca în totalitate, comitetele beneficiau de o reducere de 50% la cumpărarea produselor de primă necesitate şi a utilajelor agricole, iar în cele în care „ajutau energic organele alimentare” erau remunerate cu acordarea în folosinţă gratuită a utilajelor agricole mai sofisticate.
Un act normativ cu efect distrugător asupra producătorilor agricoli, semnat de Lenin, la 11 ianuarie 1919, a fost Decretul Consiliului Comisarilor Poporului privind razverstka între guberniile producătoare de cereale şi furaje supuse punerii la dispoziţia statului. În scopul asigurării aprovizionării urgente cu pâine a Armatei Roşii şi a „raioanelor fără pâine” s-au stabilit reguli stricte de înstrăinare a „surplusului de cereale şi furaje în folosul statului”. Razverstka se aplica cerealelor destinate comercializării, dar şi celor destinate campaniei agricole şi presupunea preluarea cerealelor şi furajelor de la populaţie la preţuri fixate de stat (derizorii) în termene foarte scurte – 1 martie, respectiv, 15 iunie. Ţăranilor care nu respectau termenele de predare a cotelor li se confiscau rezervele descoperite de agenţii alimentari, iar cei care ascundeau rezervele sau se opuneau predării urmau să fie sancţionaţi, inclusiv cu măsura confiscării averii sau a închisorii. Astfel, întreaga agricultură a fost subordonată intereselor statului sau, mai bine zis, imensului aparat administrativ-poliţienesc şi armatei.
În fapt, la nivelul anului 1919 ţăranul nu mai putea reţine din producţia proprie decât strictul necesar familiei sale – restul trebuia predat statului, urmând să primească în schimb mărfuri industriale. Aici interveneau, pe de o parte, rezistenţa ţăranilor care ascundeau surplusul agricol, iar pe de altă parte, măsurile de rechiziţionare. Sătenii au răspuns în foarte multe regiuni cu „sângeroase şi permanente” revolte. În Siberia, în lunca râului Uda, revoluţia distrusese orice rentabilitate a creşterii vitelor ce luase amploare înainte de război, iar autorii rechiziţiilor aparţineau ambelor tabere: „Când roşii, când albii jefuiesc populaţia de tot ce găsesc în hambare şi în preajma casei. Au rechiziţionat şi armele de vânătoare; vânatul şi fiarele sălbatice s-au înmulţit, constituind adesea un pericol pentru viaţa oamenilor şi a animalelor domestice”. Într-un sat din Taiga, în luna august 1919, voluntarii români au descoperit unul din cele mai vechi mijloace de ascundere a cerealelor şi a îmbrăcămintei de iarnă: săparea unor morminte în cimitire. În plus, voluntarii confirmau refuzul ţăranilor de a munci şi intensificarea rechiziţiilor ca urmare a „drasticelor măsuri” pentru aprovizionarea armatei.
Un mijloc de presiune prin care statul „stimula” drenarea cerealelor, cu caracter eminamente terorist, era luarea de ostatici. Exemple relevante în acest sens găsim într-un volum de documente pe tema rezistenţei anticomuniste din Siberia Occidentală. Având în vedere situaţia alimentară „dificilă”, adjunctul şefului Biroului Politic al Judeţului Işimsk şi adjunctul comisarului gubernial al aprovizionării Tiumeni, la începutul lunii decembrie 1920, ordonau „arestarea imediată a tuturor kulacilor, fără nicio excepţie”, dintr-un număr de 8 voloste. Se dispunea ca populaţia să fie informată că sătenii sunt luaţi ca ostatici până la executarea în întregime de către judeţ a impozitului alimentar. Din telegrama comisarului aprovizionării judeţului Tobolsk rezultă că în plasa Abalax a fost detaşat un detaşament din 35 membri pentru confiscarea averilor, ca urmare a neachitării obligaţiilor faţă de stat, menţionându-se că, în prealabil, au fost luaţi ostateci 10 ţărani. La 10 decembrie 1920 comisarul gubernial al aprovizionării, nemulţumit de rezultatele confiscărilor din volostea Ghilev, arăta că, pentru asigurarea îndeplinirii la termen a razverstka, se impunea „o răfuială brutală şi nemiloasă cu kulacii”. În plus, G.S. Indenbaum cerea ca în fiecare localitate să fie capturaţi 10 ostateci .
Prezintă interes şi câteva exemple pe tema instaurării regimului comunist în Siberia, accesibile cercetătorilor după prăbuşirea URSS. La 22 mai 1920, preşedintele Biroului Siberian al Comitetului Central al Partidului Comunist cerea centrelor guberniale să ia măsuri drastice faţă de cei care se opuneau predării cerealelor şi faţă de liderii locali care nu respectau planul, pregătirea unor „detaşamente alimentare înarmate sigure” şi aplicarea forţei. Câteva zile mai târziu, Sibrevkom arăta că Siberia livrase centrului doar 4.600 vagoane de pâine, 618 vagoane de carne, 60.000 puduri grăsimi şi reproşa stoparea „criminală” a colectărilor. Preşedinţii locali care nu respectau planurile alimentare, „kulacii care nu au predat pâine şi au instigat populaţia la neplata impozitului” urmau să fie internaţi în lagăre de concentrare. În articolul „Lupta cu foametea”, preşedintele Sibprodkom îşi exprima nemulţumirea faţă de colectarea până la 1 iunie 1920 a unei cantităţi de doar 14.637.572 puduri de cereale, 2.200.000 puduri de carne, criticând pasivitatea liderilor locali şi subliniind că adevărata putere a „organelor alimentare” se compunea din armata alimentară şi detaşamentele muncitoreşti. Potrivit lui Koganovici, reprimarea ţăranilor se baza pe principiul: „Nu dictatura alimentară trebuie adaptată la circumstanţe, circumstanţele trebuie adaptate dictaturii alimentare!”.
Acelaşi Koganovici, la începutul lunii iulie 1920, estima „surplusul” cerealier din gospodăriile ţăranilor siberieni la 100.000.000 şi constata că această cantitate nu mai putea fi preluată „prin mijloace obişnuite”. El propunea o „infuzie” de ţărani şi muncitori din regiunile înfometate ale Rusiei, organizarea detaşamentelor alimentare care să acopere guberniile Omsk, Altaisk şi Semipalatinsk – câte unul a câte 100 de membri fiecare din cele 200 de raioane. Totalul – 20.000 de membri, a căror activitate de rechiziţionare să fie susţinută, „în caz de necesitate”, de forţe regulate ale armatei. Pâinea ţăranilor răsculaţi, executaţi fără nici un proces, era confiscată şi distribuită celor care susţineau regimul. La 20 iulie 1920 Lenin semna decizia Consiliului Comisarilor Poporului de consolidare a forţelor de rechiziţionare a cerealor din Siberia cu încă 6.000 de muncitori, „predarea totală a surplusului de pâine” urmând să fie asigurată prin trimiterea unui număr de 900 de baionete şi 300 de săbii. Numărul mare al unor astfel de instrucţiuni şi decizii denotă presiunea exercitată de la centru către periferie, responsabilizarea solidară generalizată a colectorilor locali şi a ţăranilor aflaţi „sub influenţa politică negativă a elementelor kulăceşti”.
Motivul principal al rezistenţei din Siberia Occidentală era teama de foamete. După arestarea şi interogarea unui număr de 15 ţărani care au participat la o adunare în plasa Abatsk, şeful miliţiei raionale raporta Biroului Politic al Judeţului Işimsk rezultatul anchetei şi evaluarea sa: „împuterniciţii organelor de aprovizionare au ordonat confiscarea tuturor cerealelor, atât a seminţelor pentru campania agricolă a anului 1921, cât şi a celor alimentare. Cetăţenii sunt îngrozitor de neliniştiţi de aceste ordine în vederea foametei. Starea de spirit în raion este extrem de acută. Pâinea se scoate toată, până la ultimul bob. Cetăţenii sunt agitaţi. Organele de aprovizionare acţionează neserios. Vă rog să vă deplasaţi pentru rezolvarea la faţa locului. Consecinţele vor fi foarte triste, anticipând revolte”. Un mijloc draconic de colectare consta în aplicarea sancţiunilor colective. Cităm din ordinul nr. 69 al Comitetului Executiv al Sovietelor Işimsk, din 1 ianuarie 1921, către toate autorităţile implicate în campania de colectare: „în toate cazurile în care se depistează ascunderea pâinii de către un cetăţean al comunităţii, se va confisca pâinea întregii comunităţi, fără nicio limită”.
Potrivit procesului-verbal al organizaţiilor sovietice din gubernia Tambov, din 21 iulie 1919, afectată deja de foamete la acea dată, activiştii de partid recunoşteau că dacă ar fi avut la dispoziţie cerealele din Siberia, Don şi Ucraina nu ar mai fi fost nevoiţi „să ia ultimul funt de pâine ţăranului”. Dintr-un raport de la sfârşitul anului 1919 rezultă că statul obţinea aproape exclusiv toate cerealele prin confiscări, prin detaşamentele constituite conform unor planuri concrete. Izolarea asigura succesul expediţiilor punitive: „De regulă detaşamentele acţionau dinspre periferia spre centrul fiecărui judeţ, pentru a nu permite trecerea pâinii dintr-un judeţ în altul; pe toate drumurile au fost instalate pichete, pentru a elimina posibilitatea trecerii pâinii în interiorul judeţului”. Aceste detaşamente confiscau întreg surplusul anual. Perfecţionarea mecanismului de preluare forţată este redată astfel: „Dacă după sistemul din anul trecut ţăranul putea să refuze, deoarece nu risca nimic, anul acesta situaţia lui s-a schimbat, deoarece riscă toată pâinea şi toate vitele pe care le deţine”. Asemenea rechiziţii în masă erau însoţite de ciocniri şi revolte, ţăranii foloseau ca scut uman împotriva detaşamentelor femeile şi copiii. Rechiziţii organizau şi unităţile militare.
La 11 ianuarie 1920, A.M. Bolişakov arăta într-un raport ce se întâmpla cu cerealele confiscate din judeţul Şaţki, gubernia Tambov: „Pe măsura necesităţii s-a apelat la detaşamente pentru ridicarea surplusurilor; uneori se întâlnesc cazuri de luare a ultimei pâini, nelăsându-se nici norma ţăranului. Acest sistem nu ne dă niciun drept să sperăm că ţăranii vor reuşi anul viitor să semene terenurile. Mai mult decât atât, în punctele de colectare se află 250 mii puduri de cereale, aşteaptă să fie încărcate şi transportate la Centru, dar nu ne dau vagoane. Din cauza spaţiilor de depozitare improprii grâul începe să putrezească”. În aceste condiţii, potrivit unui raport al Comitetului de Partid Gubernial, până la data de 1 februarie 1920, în Tambov s-au colectat 10 milioane puduri de cereale din planul de 27 milioane puduri. Se recunoşteau abuzurile comise de agenţii alimentari. Un asemenea caz a fost constatat de L. Serebriakov, secretar de partid, la 24 aprilie 1920, în judeţul Usmanski, gubernia Tambov: „Pâinea strânsă de la ţărani putrezeşte în staţiile din apropiere, iar ţăranii se agită. Agitaţiile se intensifică din cauza faptului că în timpul colectării detaşamentele de rechiziţionare folosesc represiuni inadmisibile: ţăranii sunt bătuţi, închişi în hambare reci”. Răspunsul satului abuzat a constat în asasinarea în masă a comuniştilor implicaţi în campaniile de colectare.
Nu întâmplător am prezentat acţiunile de rechiziţionare, armata sau unităţi paramilitare jucând un rol important în campaniile alimentare şi de reprimare a revoltelor. În regiunile în care „colectarea” a fost mai feroce, în anii 1921-1922 foametea a făcut ravagiile cele mai mari. Rezistenţa generalizată a ţăranilor s-a manifestat nu doar sub forme pasive, dar sub cea a revoltelor armate, la nivel local şi regional. Dacă în anul 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai „brigăzilor alimentare”, în anul 1919, cifra a urcat până la aproape 5.000, iar în 1920 – la peste 8.000. La nivelul anului 1920 Ucraina sovietică era străbătută de revolte antibolşevice, iar Rusia Centrală de ţăranii răsculaţi sub conducerea lui Antonov. În Belarus, revoltelele au forţat evacuarea Minskului şi a Smolenskului. Fierbeau regiunile Voronej, Saratov, Samara, Simbirsk şi Penza. În munţii Caucaz numărul răsculaţilor depăşea 30.000. În Siberia s-au remarcat regiunile Tiumeni, Omsk, Celiabinsk, Tobolsk, Ekaterinburg şi Tomsk. Activitatea industrială a oraşelor a fost blocată de grevele muncitorilor, iar raţia de pâine – redusă la 1/3.
Textul reprezintă un fragment din studiul „Dictatura alimentară – factor decisiv în declanșarea foametei din Rusia și Ucraina sovietică, 1918-1923”, publicat de Vadim Guzun în volumul colectiv REMEBRANCE IN TIME, coordonat de E. Herea, G. Mailat și F. Olteanu, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2012.
Un comentariu la „Dictatura alimentară ca formă a terorismului de stat”
Comentariile sunt închise.