Steinhardt, Caragiale şi sufletul românesc

Nicolae Steinhardt nu reprezintă numai un caz remarcabil al unui evreu îndrăgostit de românism. Afinitatea lui nu se rezumă la o simpatie exterioară, ci implică şi o angajare existenţială, o veritabilă transmutaţie a condiţiei sale originare. Atât botezul său săvârşit în clandestinitatea închisorii, cât şi întreaga sa operă literară de după eliberare, poartă pecetea unei identificări conştiente, deliberate, izvorâtă din dragoste şi admiraţie, cu fenomenul românesc.

Steinhardt îşi află primele impulsuri care i-au produs o deschidere sufletească spre atitudinea sa de mai târziu chiar în vremea copilăriei. Aici se ivesc primii muguri, primii fiori şi primele lacrimi în faţa unei revelaţii care s-a dezvăluit treptat, conducând în final la liniştea găsirii acelui adăpost spiritual şi existenţial pe care l-a căutat dintotdeauna cu înfrigurare.

În scrierea sa “Secretul scrisorii pierdute”, la care ne referim în rândurile de faţă, Steinhardt ne aminteşte la început de lacrimile care îi ţâşneau spontan la finalul vizionării celebrei piese caragialeşti. Nu o dată, ci de fiecare dată când asista la reprezentaţie. În el se producea o vibraţie sufletească premonitorie, a cărei semnificaţie este desluşită astfel:

“Lacrimile acelea încerc să le explic. (…) Cred că soluţia la care m-am oprit nu este numai singura logică, întemeiată şi dăruită cu puterea de a lămuri, ci una care, ca orice soluţie dreaptă, descoperă adevăruri nouă, deschide larg ferestrele către privelişti nebănuite, iscă noi fiori şi, mai ales, scoate în vileag o altă lume ce se nimereşte a fi –nici mai mult, nici mai puţin- însăşi lumea fenomenului românesc: dintr-odată, zguduitor, neaşteptat, duios revelată de actul final al Scrisorii pierdute aşa cum îl jucau, pe vremuri, actorii Teatrului Naţional.”

Întreg textul steinhardtian “Secretul scrisorii pierdute” este dedicat desluşirii esenţei “fenomenului românesc” pornind de la această revelaţie primordială pe care a avut-o la vârsta inocenţei şi a permeabilităţii sufleteşti faţă de acele valori care te învăluie venind dintr-un alt univers: cel al permanenţelor.

Starea de fapt a lumii lui Caragiale -şi a lumii tinereţii lui Steinhardt, am adăuga noi- care s-a sfârşit odată cu instaurarea brutală a “machiavelismului absolut” al regimului comunist, era cea a coexistenţei valorilor autentice şi a însuşirilor degradate, sau în curs de degradare morală. Era o lume imperfectă, dar în care iradierea binelui nu era cu totul absentă:

“În lumea operei lui Caragiale încă nu s-a înfăptuit machiavelismul absolut, lumea aceasta e încă plină de valori umane şi creştine, degradate cu totul, dar totuşi existente, o lume desigur vinovată în unele privinţe şi pătată de făţărnicie, dar nu definitiv şi întreg coruptă de machiavelismul absolut, încă nu spurcată de râsul batjocoritor al şmecherilor, încă nu mânjită de vărsarea sângelui nevinovaţilor.”

Tocmai această constelaţie, a unui rău încă neajuns la atotputernicie şi la putinţa de a schimonosi până la irecognoscibil trăsăturile definitorii româneşti, este cea care permite decriptarea acestora. Fapt posibil atât prin manifestarea lor (încă) plenară şi nealterată, cât şi printr-o prezenţă caricaturală, dar care încă mai păstrează suficiente elemente pentru a putea fi reconstituit “originalul”, modelul-forţă autentic, care apare în diverse ipostaze de degradare. Aici, în celebra piesă a lui Caragiale, “O scrisoare pierdută”, Steinhardt identifică o descriere artistică revelatoare a ceea ce poate fi numită esenţa românismului:

“Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste teatru şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat –uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) – în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte unde se decodează sufletul omenesc- în cazul de faţă, românesc.

Ce-i această lume şi care-i punctul precis din care începe să se arate privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare, iar coana Joiţica îl iartă. Fără de rostirea vorbelor acelora magice –necesare şi suficiente ca orice condiţii ale unei teoreme matematice şi orice elemente ale unei formule ritualistice, vorbe care sunt axul şi motorul aristotelic imobil al actului al IV-lea, ne alegem cu o oarecare satiră, bine scrisă, vie, nimic de spus, dar fără taină, fără arierplan şi fără nimb. Actul al IV-lea e totul şi duce de-a dreptul la izvoarele românismului.”

Esenţa românismului este văzută într-un echilibru, un punct magic de o fragilitate deosebită, care poate fi atins doar prin înflorirea plenară, nestânjenită din afară, a tuturor virtualităţilor care definesc această identitate unică în felul ei.

“Lumea românească –şi ea se arată absolut limpede, pe deplin identificată şi-n toată originalitatea ei, în teatrul lui Caragiale (în pofida intenţiilor şi sentimentelor autorului)- nu e nici lumea occidentală, nici lumea Orientului slavo-asiatic. Îndrăznesc să spun că are calităţile amândurora şi cusururile nici uneia.

Nu e lumea lui Frederick Winslow Taylor, a lui Time is money, a împărţirii timpului pe secunde şi fracţiuni de secunde, bolnăvicios obsedată de bani şi clipe, lumea goanei şi a agitaţiei; e o lume care mai dispune de avuţia supremă, Timpul, şi nu e nici lumea slavă a deznădejdii, a haosului, a anxietăţii trecute în purtarea de toate zilele, aşa cum nu e nici India dezordinei şi nepăsării demente. (…) Lumea românească se află într-un Orient mijlociu, într-un punct de aur al cumpănirii, şi lucrul acesta nu trebuie să ne mire, deoarece ştim de la René Guénon că există în univers şi pe pământ locuri privilegiate (locuri înzestrate cu o încărcătură harică deosebită). (…) Echilibrul pare a fi expresia ultimă a modalităţii fenomenale, pentru că numai la anumite temperaturi, numai într-o anumită aşezare a părţilor componente, numai cu anumite drămuiri cantitative, se produc anumite rezultate. Iar numerele acestea de aur sunt foarte exigente şi fragile, ocupă pe scara valorilor cifrice locuri foarte reduse spaţial, cea mai infimă deviere împiedicând realizarea respectivului fenomen.”

Descrierea acestui model-forţă ideal, a unei sinteze întru echilibru alcătuită din raţiunea şi intelectualismul apusean pe de-o parte, şi factorul iraţional, al peisajului lăuntric, al vieţii sufleteşti, specifice răsăritului, pe de alta, este prezentă şi la marele teolog Dumitru Stăniloae, pe care Steinhardt nu uită să-l menţioneze:

“În Românism şi Ortodoxie, părintele D. Stăniloae a dovedit, pe larg şi în chip hotărâtor, că cea mai de seamă caracteristică a sufletului românesc este echilibrul –şi analiza “de câmp” a operei lui Caragiale dovedeşte acest lucru, pe care puţini dintre occidentali sunt dispuşi (sau în stare) să-l priceapă. Ceea ce lor li se pare neseriozitate, lene sau purtare uşuratecă nu este de cele mai multe ori decât reacţia spontană a firii împotriva subjugării ei de către zeii nebuniei, după cum trupul se opune bolii sau intervenţiilor din afară prin anticorpii săi.”

Acest refuz organic al subjugării de către “zeii nebuniei” – idei şi ideologii abstracte, după cum vom vedea în continuare- se poate manifesta la români fie într-o variantă ofensivă (pe care Steinhardt nu o aminteşte aici dar de care e perfect conştient) de afirmare a propriei fiinţe, ale cărei însuşiri definitorii nu sunt nici pe de-a’ntregul occidentale, nici orientale, dar se poate manifesta şi sub o formă defensiv-instinctuală, luând chipul lenei, al neseriozităţii, sau chiar al formelor fără fond. Ce exemplu mai bun putem da decât acela că ideologia comunistă nu i-a extaziat pe români, nici măcar atunci când a fost colorată cu elemente “naţionale”, de a căror artificialitate nu s-au lăsat atraşi nici o clipă?

Naturaleţea, firescul unei identităţi se perpetuează însă sub alte forme decât cele ale patriotismelor de paradă. Adept al autenticului, Steinhardt nu uită să sublinieze în mod repetat unicitatea acestei esenţe româneşti:

“Căci întreg secretul actului, al piesei şi al operei de artă de care vorbim acesta este: că lumea românească e altă lume decât lumea Occidentului şi lumea Orientului; e altceva, e spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blândeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii.”

Conştient de posibilele obiecţii care ar duce în direcţia unui relativism moral, gen “pupat toţi piaţa endependenţi”, de tolerare a răului prin împăcarea necondiţionată cu el şi cu temeiurile existenţei sale, Steinhardt le iese în întâmpinare:

“De argumentul acesta nu mă tem. Nu numai că nu mă feresc de el, ci îl întâmpin cu bucurie pentru că de iertarea lui Caţavencu de către Zoe şi de pupăturile din Piaţa Independenţii înţeleg să mă folosesc ca de cele mai formidabile argumente pentru a întemeia afirmaţia că lumea lui Caragiale ne descoperă sufletul românesc în toată minunata lui dulceaţă şi creştinătate, în faza machiavelismului relativ, când răutatea nu era încă absolută, când oamenii se mai puteau împăca şi încă ştiau ierta, când totul încă nu era pierdut. Valorile creştine erau degradate, dar nu complet absente. Eroii lui Caragiale sunt pătrunşi de creştinism. “

O afirmaţie care poate părea paradoxală, dar care se limpezeşte atunci când Steinhardt specifică sensul acestei afirmaţii. Este vorba de creştinism ca plămadă a sufletului românesc şi nu ca sistem teologic, un element accentuat înaintea sa atât de Nae Ionescu, cât şi de Dumitriu Stăniloae.

“Un creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte. Se poartă creştineşte, fără elemente tragice, spectaculoase, fără dezbateri şi îndoieli – în chip firesc. De ce? Pentru că aparţin poporului aceluia de străvechi creştinism, care nici n-a fost măcar convertit, despre care E. Martonne spune că s-a născut miruit creştin. Un popor al dreptei socotinţe, al judecăţii chibzuite şi al măsurii, care a introdus în ţara sa căile ferate, electricitatea şi celelalte, ba şi democraţia, regimul parlamentar, apoi totalitarismul, dar nu prea mult şi fără prea entuziastă convingere. (Democraţie, democraţie, dar până când?) Instinctul mioritic al vieţii, creştinismul trecut din sânge şi rărunchi în deprinderi, moderaţia înnăscută, isteaţa înţelepciune nu au lăsat niciodată teoriile (oricare ar fi) să înlăture credinţele înrădăcinate, care-s mai tari decat ideile. “

Iată-ne ajunşi la distincţia dintre idei şi credinţe, care conţine o serie de conotaţii cât se poate de actuale. La fel ca ideea comunistă, nici ideea europeană abstractă nu rezonează cu sufletul românesc. Acesta s-a lăsat condus întotdeauna mai degrabă de credinţele sale, care ţin de un plan mult mai profund, decât de idei impuse in exterior, oricâtă raţionalitate ar conţine ele. Poate că ne va fi mai bine din punct de vedere economic dacă ne integrăm într-o structură supranaţională (care însă nici la ora actuală nu are încă un principiu director universal precis definit). O asemenea motivaţie de ordin material poate fi acceptată, mai ales însoţită de argumentul că într-un asemenea context al deschiderii internaţionale, românii ar beneficia şi de injectarea unei doze de “civilizaţie”. Foarte adevărat. Dar nici unul din aceste argumente nu ating acea coardă profundă, acel nivel al credinţelor, a cărui autenticitate este singura capabilă să mobilizeze elanurile şi energiile creatoare ale românilor. Aşa e firea noastră şi nu putem să ne ignorăm sau să ne transmutăm pe cale artificială condiţia sub care fiinţăm ca entitate colectivă pe acest pământ. Tot ce se poate întâmpla este să împrumutăm nişte forme exterioare, sub care acest fond etern să se afle la adăpost, neatins de idei străine.

“Forma fără fond e şi ea o rezistenţă, o neîncredere în idei, o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului. Forma fără fond: expresei a superiorităţii recunoscute a credinţelor asupra ideilor, un anticorp dârz, o stavilă în calea necunoscutului. Că forma fără fond n-a fost atât de rea se vede (…) şi din desfăşurarea relaţiilor româno-turce de-a lungul veacurilor. Puterea suzerană s-a mulţumit, de bine, de rău, cu forma. Când însă, în afară de “bieţii turci, Dumnezeu să-i ierte”(M. Eminescu), s-a amestecat şi “puterea ocrotitoare”, s-au schimbat lucrurile, ruşii cerând şi fondul, adică nu numai haraciul şi peşcheşul (floare la ureche), dar şi dragostea, declaraţia de fericire, sufletul, toate produsele şi ţara toată.”

Rămâne de văzut care ne va fi destinul imediat. Acceptarea unor forme impuse de contextul internaţional ar putea să nu atingă în chip vătămător acel substrat etern care şi-ar găsi atunci o albie proprie de curgere, un şuvoi viu şi creator într-o lume de obiecte moarte şi forme fără fond. Dar orice încercare de impunere din afară (sau dinăuntru, de către românii dezrădăcinaţi sufleteşte, care ignoră realităţile la care se referă Steinhardt) a unei schimbări decisive a fondului, nu va putea conduce decât la eşec. Acesta nu poate fi schimbat, ci doar dezvoltat conform potenţialităţilor sale.

“Între apus şi răsărit. Echilibrul stă probabil în aceea că noţiunile apusene nu sunt negate, tăgăduite, ca în hinduismele de tot felul, ci numai relativizate, adică însuşite, dar ştiute ca trecătoare. (…) Relativizarea aceasta –iar nu totala tăgadă- este secretul farmecului nespus al unei lumi care dintr-un început a fost creştină, care, dintotdeauna, a priceput (şi în vremea religiei cerului, şi de la Întrupare încoace) că “realităţile” sunt totuşi relative şi nu merită să li se jertfească liniştea sufletelor şi bunele raporturi dintre oameni, pentru că nu sunt esenţe. Avem, pe scurt, de-a face cu o lume care nu e nici apuseană, nici răsăriteană, ci entre deux, unic de armonioasă, de echilibrată în acel punct de aur care –poate- nu se mai găseşte nicăieri şi care explică de ce Privighetori din alte ţări/Vin doina să ne-asculte.”

Încă odată ne este adusă în faţa ochilor sufleteşti ideea unicităţii acestui spaţiu-punte, de sinteză între apus şi răsărit. Idee care, desigur, a stârnit şi destule adversităţi, la adresa cărora Steinhardt se exprimă prin următoarele cuvinte:

“Desigur că puntea dintre Occident şi Orient pe care o stabileşte lumea românească –trăsură de unire şi moment de echilibru- a stârnit şi nedumerire, şi dispreţ (ca tot ce e curat şi nobil, întotdeauna şi neapărat) şi neînţelegere, şi supărare, de nu pică şi chiar ură. Din neconştiincioasa aplicare a seriilor de “fond” ideologic, din facultatea de a se împăca şi ierta, din nestrăşnicia firii, din propensiunea spre voioşie şi sfătoşenie s-a tras concluzia atât de falsă a iremediabilei superficialităţi.“

Cu toate diferenţele specifice de mentalitate şi de colorit dintre cele trei provincii istorice româneşti, Steinhardt priveşte identitatea românească drept un tot unitar, indivizibil, care se manifestă pe plan local prin deosebiri ce ţin doar de ordinul nuanţelor. Anticipând parcă principiile regionalizării, la modă în Europa de azi şi de mâine, Steinhardt ţine să ne spună că “federalizarea (Ardeal, Muntenia Moldova) departe de a ne introduce mai adânc în europenism, ne-ar fi “provincializat” mai tare”. Adică taina românismului, intuită de el printre lacrimile de emoţie ale copilăriei, ţine de unitatea organică a tuturor celor ce o simt împreună cu el, cu Caragiale, Eminescu, Noica şi toţi ceilalţi mari autori care au pus-o atât de bine în lumină.

“Secretul scrisorii pierdute”, această curgere fără oprire a unui şuvoi de idei, credinţe şi stări sufleteşti prin care Steinhardt circumscrie într-un mod lipsit de subiectivism esenţa a ceea ce l-a fascinat practic vreme de o viaţă întreagă, se încheie cu o evocare nostalgică a unui paradis deopotrivă pierdut, dar rămas în acelaşi timp ca o stea polară a regăsirii de sine a firii româneşti.

“Paradisul. S-a dus? Dar nu s-a dus de tot. Ce ciudat lucru, cât îs de ocolite căile Domnului. În scoica aceasta a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aci, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând. “