Cu greu şi-ar fi putut închipui cineva, în urmă şi cu numai 20 de ani, că o astfel de problemă, deşi începuse să se pună deja în Occident, ar putea deveni una la ordinea zilei, din „Lumea Nouă” pînă pe „Bătrînul Continent” şi de la Paris pînă la Bucureşti, ţinînd topul agitaţiei publice şi mediatice, în real şi în virtual. Perversiunea fizică şi mentală s-a dovedit însă poate procesul cel mai general, mai constant şi mai rapid al lumii în care trăim. Şi iată-ne ajunşi, de la agitaţiile marginale fără calendar precis, la zile „instituţionalizate” ale paradelor gay şi, în cele din urmă, la „Luna LGBT” (în care tocmai ne afăm, cu voie sau fără de voie, că ne place sau că nu ne place). Deja nu se mai pune problema incriminării sau dezincriminării relaţiilor homosexuale în sine şi a manifestărilor publice aferente, cu pretenţia de a fi asimilate „normalităţii”, ci în centrul preocupărilor şi discuţiilor stau acum căsătoriile legalizate între homosexuali şi dreptul cuplurilor homosexuale de a înfia şi a creşte copii, cu maimuţărirea perversă şi uzurparea funcţiei sociale a familiei heterosexuale tradiţionale!
E de observat, de asemenea, că aspectul moral pare să fi ieşit, practic, din discuţie: problema este pusă, de mai toată lumea, nu în termeni de morală (şi cu atît mai puţin de morală creştină), cît în termeni de legalitate juridică sau de „corectitudine” ideologică. Nu mai contează dacă un fapt este moral sau nu, după „normele” imemoriale ale binelui şi răului, firescului şi nefirescului, ci doar dacă el se încadrează într-o artificială convenţie curentă, legislativă sau ideologică. Trăim, tot mai vădit, într-o lume în care sensibilitatea morală tinde să devină nulă, iar scrupulele morale tind să fie echivalate cu o formă desuetă de handicap psiho-social.
Lăsînd la o parte, pentru moment, „curiozităţile” (ce eufemism!) din tabăra perversiunii minoritare lezate de normalitatea (încă) majoritară, ar fi de folos să aruncăm o privire şi să medităm cu minimă responsabilitate măcar asupra „curiozităţilor” tot mai derutante din tabăra normalităţii lezate de perversiune.
Ceea ce surprinde cu precădere – la noi, cel puţin – este tăcerea Bisericii într-un context atît de grav şi de delicat. Instituţia tradiţională chemată să vegheze cu responsabilitate duhovnicească asupra stării morale a „turmei” nu găseşte nimic de spus cu titlu de autoritate. De ce tace Biserica, instituţional vorbind? Din prudenţă? Din teamă? Din laşitate? Din neputinţă? Din nesimţire? Are ea altă poziţionare (secretă?) faţă de homosexualitate decît cea a majorităţii credincioşilor ei îngrijoraţi? Sau, cum s-a ajuns să se speculeze pe la colţuri, reprezentanţi de seamă ai ei se simt… „cu musca pe căciulă”? Cert este că, tăcînd, ea nu face un deserviciu grav doar comunităţii de credinţă, ci îşi face un deserviciu grav ei înseşi ca instituţie, lăsînd chiar impresia unei complicităţi impure cu ideologiile dizolvante ale veacului.
Dar, dincolo de problema unei ierarhii bisericeşti timorate sau iresponsabile, „curioasă” rămîne, la noi, şi (in)capacitatea reactivă a „majorităţii ortodoxe”, sau a ceea ce ne-am obişnuit să numim „laicatul ortodox”. Cum se explică oare că într-o ţară receptată ca tradiţionalistă (prin numărul zdrobitor de credincioşi declaraţi, prin numărul impresionant şi mereu crescător de biserici şi mănăstiri, prin afluenţa de carte religioasă, prin conservatorismul mentalităţii populare etc.) recordul de mobilizare într-un marş pentru apărarea familiei heterosexuale a fost, maian, de… 200 de persoane, pe cînd în „gauchista” Franţă, receptată ca principal bastion al descreştinării occidentale şi ca exemplu trist al crizei religioase a romano-catolicismului, protestele au putut mobiliza în jur de 800.000 de oameni numai pe străzile Parisului?! (Nu mi-am propus aici să dau răspunsuri – ele există, desigur -, ci doar să semnalez problema, poate-poate se va găsi cine „să cadă pe gînduri”…)
O „curiozitate” proaspătă de pe acasă este şi ceea ce s-a petrecut (şi se petrece încă, nu fără incrediblile complicităţi oficiale, inclusiv ministeriale şi diplomatice) la Liceul „George Coşbuc” din Bucureşti (ajuns în „parteneriat” cu Accept-ul d-lui Buhuceanu!), unde de mai mulţi ani se face făţiş propagandă homosexuală în rîndul elevilor, de către profesori români sau străini/anglofoni, iar un început de reacţie din partea părinţilor (timid telemediatizat) a putut trece drept un reziduu de mentalitate retrogradă („Ce aveţi, doamnelor şi domnilor, cu bieţii homosexuali şi cu copiii voştri pregătiţi, de la cea mai fragedă vîrstă, să-i apere şi să-i urmeze?!”). Ministerul de resort şi Inspectoratul teritorial n-au găsit încă timp să se pronunţe, dar semnele, cîte sînt, nu exclud ca liceul respectiv să treacă drept un fel de avangardă martirizată a „emancipării” fără frontiere… Cui nu-i convine, să-şi ia copiii şi să-i şi-i ducă, dracului, la alte licee retrograde, eventual la Tg. Frumos (unde, în paranteză fie spus, dacă în closetul şcolii ar fi fost prinşi regulîndu-se nu o fată şi un băiat, ci doi băieţi între ei, sau două fete între ele, scandalul sigur ar fi fost mult mai mic, căci devine limpede că minorităţile, oricare şi oricum ar fi ele, trebuie musai tratate cu alte măsuri decît majorităţile „vulgare”).
O altă „curiozitate” locală ameninţa să fie şi găzduirea manifestărilor „Lunii LGBT” în spaţiul… Muzeului Ţăranului Român, dar se pare că, pînă la urmă, nu va fi…
Poate că nu-i chiar o „curiozitate” în sine, dar rămîne o curiozitate a mea personală cum văd toate aceste lucruri (că să se pronunţe public n-am auzit) intelectualii subţiri care fac mare caz de bazele creştine ale UE şi ne recomandă ca alternativă „mesianică” proiectul Statelor Unite ale Europei. Cîtă perversiune încape oare, creştineşte vorbind, în oferta lor politică şi ideologică? Sau poate că nu asta este important, ci, după învăţătura marxistă, numai ceea ce „trece prin stomac”? Dar, atunci, care-i linia de despărţire între creştinism şi marxism, sau cît se suprapun ele şi noi, prostimea ortodoxă, n-avem habar? Poate, ca şi Biserica, ştiu ei ceva ce noi nu ştim, îndărătul unei tăceri atît de asurzitoare…
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Dacă vom tăcea, pietrele vor striga (Luca XIX,40; cf. Avacum II, 11), căci Dumnezeu şi din pietre poate să-Şi ridice fii (Matei III, 9). Calea, Adevărul şi Viaţa sunt Hristos (Ioan XIV, 6), iar Adevărul nu poate fi pus sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze (Matei V, 15). Dacă slujim adevărului, rămânem în cuvântul lui Hristos, căci libertatea nu este decât în adevăr (Ioan VIII, 31-32). Adevărul ne va face liberi, dar nu ca să fim fii ai pierzării, ci ca să devenim sarea pământului şi lumina lumii (Matei V, 13-14). Faptele noastre luminează înaintea oamenilor, dacă suntem fii ai Luminii. Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului, iar robul nu rămâne în casa lui Dumnezeu (Ioan VIII, 34).
De ce tace Biserica? Biserica suntem toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca mădulare ale sale. Dar şi tăcerea este necesară şi dată ca exemplu de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, iar la rându-ne, trebuie să facem la fel: în faţa prostiei. Dintre toate categoriile de oameni, cu una singură Domnul a refuzat dialogul: cu cea a proştilor. Pe aceştia nici că i-a băgat în seamă. În faţa lor a tăcut (Ioan XIX,9).
Şi chiar dacă nu vorbim, scriem. Dar decât să împrăştiem în zări palavre şi poliloghii, mai bine vorba Părintelui Melchisedec Dobre, de la „Cota o mie”: „tăcerea e de aur, vorbirea de Dumnezeu de argint, iar restul e deşertăciune”.