Ziua întâi (luni, 9 aprilie 2012):
Haifa – Cana Galileii – Tiberias – Muntele Tabor – Nazareth
Aterizăm la ora 9:30 pe aeroportul „Ben-Gurion“ de lângă Tel Aviv, capitala Israelului. Socotit astăzi ca unul din ctitorii statului Israel, David Ben-Gurion a fost în două rânduri prim-ministru, între anii 1948-1954 şi 1955-1963. Ora locală corespunde întrutotul cu ora oficială a Bucureştiului, de unde am petrecut în zbor doar două ore şi jumătate până aici, pe malul răsăritean al Mediteranei şi la marginea estică a Asiei, în districtul Tel Aviv, situat el însuşi în mijlocul celui de-al treilea, cel Central, din şase în câte se împarte administrativ teritoriul israelian: de Nord, Haifa, Central, Tel Aviv, Ierusalim, de Sud; la care se adaugă oarecumva separat Înălţimile Golan, Iudeea cu Samaria, Fâşia Gaza. Din toate districtele propriu-zise, numai Ierusalim, nu are ieşire la mare. Aeroportul este situat la câţiva kilometri de Tel Aviv, pe care l-am admirat deocamdată numai din aer, la aterizare. Ni se spune că numeroase astfel de noi oraşe-satelit, cum este acesta cu aeroportul, adăpostesc circa două milioane de locuitori care lucrează în marea metropolă, că guvernul ţării este compus din 37 de ministere, iar noi gonim de-acum cu autocarul către Haifa. Localnicii proveniţi din convieţuirea babilonienilor cu vechii evrei se numesc samariteni şi au populat regiunea pe care o străbatem, printre Dealurile Samariei. Vedem cactuşi înalţi cât copacii, pe care acasă îi ştim crescuţi în ghiveci şi numiţi „Limba soacrei”. Sunt mai mari decât cei din insulele greceşti sau Turcia, dar şi pământul aici pare mai arid, când roşcat, când galben, când cenuşiu-verzui, într-o predominanţă deşertică, cu ridicăturile de calcar ce ne vor însoţi mereu, de la dimensiunea unor coline, la sud, până la înălţimile acoperite de zăpadă, în nord. Ghidul, doamna Galila, ne spune că după numele acelei plante cu ţepi numite Ţabar, care se îndârjeşte să vieţuiască în deşert şi să dea fructe comestibile, iar de la acest simbol viu, cei născuţi în Israel poartă cu mândrie numele ţabarim (care în limba ebraică este un plural). Şi dacă turcii au tăiat masiv, în vremea primului război mondial, pădurile Israelului, pentru a ajunge din nord în sudul ţării, ca să se lupte cu englezii, astăzi israelienii sărbătoresc o zi a plantării de arbori, pe care fiecare cetăţean demn de această calitate o cinsteşte sădind cel puţin o dată în viaţă un pin, cu mâna lui. Frumos exemplu pentru alte popoare, mai mult sau mai puţin posesoare de zone pădureţe! Trecem prin Munţii Carmel, o splendoare de roci galbene, în care satul Zihon Iacob (Memoria lui Iacob) este cunoscut din anul 1882, când 60 de familii de evrei din Galaţi au cumpărat pământul pe care s-au aşezat, aducând cu ei şi dezvoltând de atunci până azi, când localitatea a devenit un prosper orăşel, reţeta fabricării cunoscutului vin de Carmel.
Ajungem la Mediterana, este trecut de ora douăsprezece, apoi curând intrăm în Haifa, al treilea oraş ca mărime al ţării, cu circa 400.000 de locuitori, după nodul comercial Tel Aviv care numără aproximativ 600.000, pe primul loc fiind desigur Ierusalim, cu peste 700.000. Oraş cu industrie petrolieră, Haifa este localitatea cu cel mai stricat aer, fapt ce explică aici frecvenţa bolilor de plămâni şi cancer. Evrei şi arabi trăiesc în pace la Haifa, uşă în uşă, îngăduindu-se unii pe alţii în acest mare oraş de astăzi, întemeiat din veacul al XVIII-lea ca un sat de pescari la malul Mediteranei. Prin anii ’50 ai veacului XX, Haifa clădea locuinţe pentru emigranţii evrei care soseau aici din toată lumea. Muntele Carmel, pe care stă localitatea, se cheamă în ebraică şi Muntele Elijah, adică Ilie, zis în limba arabă „Cel verde“ pentru că proorocul veterotestamentar – care a câştigat cu ajutorul focului trimis de Dumnezeul unic lupta împotriva păgânilor politeişti regina Isabel şi regele Ahab – era originar din Iordania. Studenţii din Haifa, se spune mai ales despre cei specializaţi în „High Tech“, sunt aşteptaţi încă înainte de absolvire de marile firme americane pentru a fi angajaţi. Vedem o expoziţie de flori, la un festival al florilor din toată lumea, pe care aşezarea aceasta de lângă deşerturile extrem-răsăritene ale Asiei îl găzduieşte an de an şi ne gândim la importul de flori practicat în România, ţara cu sol şi climă înfloritoare…
Autocarul urcă la poarta de sus a Grădinilor Baha’i – o religie nouă, de sorginte arabă, persană, a păcii şi frumuseţii, ce promovează unicitatea lui Dumnezeu, a religiilor şi unitatea omenirii, spunând că viaţa merită celebrată prin trăirea ei in mijlocul unei ambianţe de frumuseţe şi armonie naturală, iar splendoarea Grădinilor Baha’i, ce împodobesc un versant al colinei cumpărate de la comunitatea Haifa tot prin anii ’50, fac demonstraţia unei bune credinţe în harul petrecerii timpului existenţei pământeşti în mijlocul unei grădini de arbori, flori şi fântâni cu ape curgătoare amenajate şi întreţinute de mâna omului, ca ambianţă aducătoare de curăţenie, pace şi bunătate sufletească. La Haifa, pe acest deal se află, în mijlocul superbului parc şi al unei impresionante scări de piatră, centrul mondial religios şi administrativ al credinţei Baha’i cu hieraticul ei Templu, privind deschiderea panoramică spre portul Haifei. Religia Baha’i are cu Islamul legături asemănătoare acelora între Creştinism şi Iudaism, iar independent de rasă, a fi Baha’i înseamnă „să iubeşti pe toată lumea, să iubeşti umanitatea şi să te străduieşti să o serveşti; să munceşti pentru pacea şi fraternitatea universale“, comunitatea acceptând noi membri fără prozelitism, prin liberă adeziune sau renunţare. Anul Baha’i începe, conform tradiţiei persane, la 21 martie şi are 19 luni a câte 19 zile, 361 de zile pentru un an. Între lunile 18 şi 19 se intercalează după nevoie patru sau cinci zile. Epoca Baha’i a început cu anul 1844. Coborâm la est Muntele Carmel spre Galileea de Jos, locuită, paradoxal astăzi, de beduini sedentari, la 600 de metri de la nivelul mării, oameni care îşi aduc apă de băut de la Marea Galileii – marele rezervor natural de apă dulce al ţării, alimentat anual prin topirea zăpezilor din munţi – apă scumpă în ţinutul secetos, pe care o filtrează în uriaşe bazine deschise, o tratează cu chimicale şi o distribuie la robinet. Înălţimile Golan asigură apă plată, nu minerală, ne spune ghidul nostru, doamna Galila. Străbatem Galileea, printre câmpuri cultivate cu grâu, în jurul Nazarethului lui Iisus care sparge spicele şi îi hrăneşte pe apostoli, ucenicii săi la vremea aceea, deşi era zi de sabbath. La dreapta, cocoţat ca toate aşezările pe culmea colinelor de calcar unde cresc oi şi măslini, Nazarethul Nou, în timp ce Nazarethul cel Vechi, al copilăriei Mântuitorului, ascuns după deal, nu se vede. Nazareth este locul naşterii Sfântei Ana, maica Sfintei Fecioare Maria.
Spre nord-est, ajungem prin „Câmpul Spicelor“, în Kafr Kanna sau Kfar Kana, Cana Galileii, aşezarea unde Iisus şi-a început minunile, transformând apa în vin şi tămăduindu-l pe slăbănog. Luăm prânzul pe terasa unei bodegi cu firmă de „restaurant oriental“ ce serveşte, lângă o băutură rece, falafel cu opt dolari americani sau shawerma, cu 10. Vizităm apoi Biserica Nunţii din Cana, construită în veacul al IV-lea de Sfânta Elena, maica Sfântului împărat bizantin Constantin cel Mare, apoi ajunsă în ruină şi recent restaurată ca o bijuterie prin străduinţa unui vrednic de laudă călugăr grec ortodox care o şi administrează. Lăcaşul cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe conservă în curte două fragmente de coloană vechi din sec. al XIII-lea şi în interiorul bisericii două vase mari din piatră, asemănătoare celor din vremea Mântuitorului, în care oamenii locului păstrau apa adusă din vale, pentru că de atunci până în prezent, Cana nu are nicio sursă de apă curgătoare. Biserica le vinde pelerinilor vin binecuvântat din producţie proprie, îmbuteliat la Cana Galileii. Trecem prin Nazareth Ilit, adică Nazarethul de Sus, printr-o zonă cu mulţi munţi la stânga: Galileea de Sus, către Marea Tiberiadei, numită şi Marea Galileii sau Lacul Kinnereth zis şi Ghenizaret, unde Iisus a stat vreme de trei ani. A mers desculţ pe apele mării acesteia cu apă dulce. Aici a făcut Mântuitorul 80 de procente din minunile Sale în faţa oamenilor.
Intrăm în Tiberias (Teveria sau Tiberiada), oraş la Marea Galileii, cu 40.000 de locuitori, întemeiat în anul 20 d. Hr. şi numit astfel de tetrarhul Irod cel Mare, pentru a câştiga bunăvoinţa împăratului roman Tiberiu. După distrugerea Ierusalimului în anul 70, oraşul devine centru rabinic unde se adună Sinedriul învăţaţilor evrei şi aproximativ la anul 400 după Hristos aici a fost elaborată versiunea ierusalamitană a Talmudului, cartea sfântă a Iudaismului cu cele două părţi ale sale axate pe cercetarea Torei (Legea sau cele 613 porunci ale cultului mozaic): Mişna – textul „studiului prin repetare“ (sec. V î. Hr.-II d. Hr.) şi Ghemara – textul opiniilor şi comentariilor la textul talmudic (sec. II-V d. Hr.); în sec. XI adăugându-se la fiecare pagină comentariile rabinului Rashi: în mijloc Mişna în forma literei L, încadrată la stânga şi jos de Ghemara. Galila ne spune că întemeietorii Tiberiadei erau „evrei habotnici“, iar urmaşii lor de azi nu aduc tehnologia înaltă când devin primari ai oraşului. Dincolo de Marea Tiberiadei sunt Înălţimile Golan, unde s-au dat lupte grele în timpul războiului de cinci zile din 1967, după care zona înaltă a devenit teritoriu evreiesc populat de evrei care au dezvoltat după 1948, anul întemeierii Statului, industrii profitabile: pe primul loc producţia de alifii şi minerale rare de la Marea Tiberiadei, unice în lume, iar pe al doilea şlefuirea diamantelor. Oprim să facem shopping la „Caprice“, fabrica de diamante din Tiberias. „Mazal u’bracha!“ se spune atunci când închei o afacere pentru care doar strângi mâna şi urmează să plăteşti mai târziu marfa de milioane de dolari cumpărată pe încredere, urare ce se traduce prin „Noroc şi binecuvântare!“. În ciuda lecţiei de înaltă moralitate a comercianţilor adamantini din industria prelucrătoare pentru care Israel atrage 90 la sută din producţia de minereu de diamant a planetei, nu toţi călătorii noştri ţin să îşi adauge măcar câte o piatră atât de preţioasă la colecţia de bijuterii personale. Ne întoarcem spre Nazareth. Trecem pe lângă Muntele Tabor, pe care a avut loc Schimbarea la Faţă, o înălţime de 788 de metri, la poalele căruia se află un sat de beduini. Sus pe deal, o mănăstire ortodoxă, zidită de un român rămas fără bani după terminarea construcţiei, şi ceva ma încolo o alta, catolică. Trecem prin orăşelul agricol Afula, datând din 1928. Nu există cazinouri în Israel, loteria este o afacere de stat, încasările fiind virate pentru construirea de memoriale ale soldaţilor eroi, centre pentru bătrâni, copii, sportivi etc., din care vedem câteva. Luăm cina: supă cu mălai, felul doi cartofi cu peşte şi fasole din conservă, vom dormi la Hotel Galil-Nazareth.
Soarele apune, imens cerc de aramă şi aur, peste Galileea.
Ziua a doua (marţi, 10 aprilie 2012):
Marea Galileii – Muntele Fericirilor – Tabgha – Capernaum – St. Peter’s Restaurant – Amman, capitala Iordaniei
După micul dejun la hotel, facem un tur de onoare pe Marea Galileii, al cărei nume ebraic, Kinnereth, vine de la forma de vioară a întinderii de apă (kino, masculin ebraic pentru vioară, iar marea fiind substantiv feminin, i s-a zis kinnereth). În aplauzele noastre, drapelele român şi israelian flutură pe acelaşi catarg al bărcii unde trebuia să ne fie servită masa de dimineaţă. Luăm din nou autocarul care ne suie deasupra localităţii Tabgha, pe Muntele Fericirilor, practic un deal, la 175 de metri peste Marea Galileii, dar la 35 sub nivelul apelor Mediteranei. Priveliştea încântătoare de deasupra întinderii de apă şi uscat îndreptăţesc locul ca fiind cel ales de Iisus pentru a ţine predica cea mai cunoscută din istorie, asupra celor nouă fericiri. Vizităm Biserica catolică franciscană a Fericirilor, cu basilica ei construită în anii 1936-1938 în plan octogonal, după numărul virtuţilor creştine. Cea de a noua Fericire, fiind una „pentru toţi“, transcende în vertical, cupola strălucind la interior de aurul mozaicului ce împodobeşte bolta în jurul unui ochi de cer albastru-cobalt, simbolizînd Ierusalimul ceresc. Pelerinii vizitează locul încă din secolul al IV-lea, când aici îi primea doar o bisericuţă tăiată ca o cisternă în stânca de la baza actualului edificiu, reconstruit şi el cândva de cruciaţi. Ferestrele Bisericii Fericirilor sunt firide orizontale înguste ce străpung pereţii în toate direcţiile, lăsând să intre o lumină egală, liniştitoare, spre masa altarului din marmură de culoarea smaraldului întunecat, cu vine alburii, situată sub un arc învoalt de arcadă în plin cintru sprijinită pe coloane duble, zvelte: „Biserica e pentru toţi“. Lângă drumul spre Biserică, un arbore cu răşină de culoarea ambrei galbene îşi scutura pe dalele aleii de piatră alb-argintie floarea roşie ca mărgeanul, cu o singură petală curbată în forma unei semilune din spatele căreia ieşea un snop de stamine albe, subţiri: frumuseţea e pentru toţi care ştiu să o vadă. Complexul de pe Muntele Fericirilor mai cuprinde o mănăstire, o fermă, un hotel, un centru turistic un aşezământ spitalicesc şi nişte grădini bogate în trandafiri mirositori şi ficuşi înalţi cât plopii, cu frunze de ceară verde şi trunchiuri vrâstate ca de crestele unor reptile uriaşe, de culoarea cenuşii, care parcă s-ar fi ridicat să amuşine coroanele umbroase. Clima subtropicală permite cultivarea, în zonă, a plantaţiilor de mango, avocado, curmali (palmierii), bananieri. Efortul pentru obţinerea de recolte pentru uz intern şi mai ales pentru exportul de fructe, în coondiţiile horticulturii practicate în sol nisipos, deşi mănos însă foarte uscat, cu extrem de rare precipitaţii naturale, merită tot respectul. Cei care se bucură de norocul unei aşezări cu sol mănos, cu ape curgătoare numeroase, cu ploi bogate, de unde şi numele de Grădina Maicii Domnului dat ţinutului în care trăiesc fără merite, uită să mai lucreze pământul, preferând comerţul cu păduri defrişate din munţi întregi lăsaţi goi ca pe Lună. Populaţia Israelului face irigaţie „cu pipeta“, după sistemul balcanic al reţelelor de furtunuri alimentate prin cădere de la o cisternă şi găurite lângă rădăcina plantei – copac, arbust, pom roditor, sau floare – ce trebuie păzită de setea pustiei bătute de soare. La sfârşit de aprilie, deja începe secerişul.
Am ajuns la Tabgha, localitatea unde se află o mănăstire de călugări germani benedictini care au restaurat în forma ei bizantină, începând din 1981, biserica ridicată în veacul al cincilea creştin pe ruinele alteia mai vechi dar mai mici, din secolul al IV-lea, distrusă prin anul 614 în timpul invaziei persane şi rămasă „în solitudine“ vreme de treisprezece veacuri. Localnicii se ocupă din vremuri bătrâne, la sfârşitul lui octombrie, cu creşterea caprelor şi oilor dar mai ales cu strângerea măslinelor şi trecerea lor prin zdrobitorile masive din piatră vulcanică neagră-cenuşie – cum vedem într-o curte a Mănăstirii benedictine de azi. În alta, înconjurată de colonade cu arcade rotunde, curge izvorul în albia de piatră cu peşti coloraţi şi specii rare, preţioase, în amintirea celor şapte izvoare care se spune că irigau regiunea în timpurile biblice. Biserica din Tabgha se numeşte a Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor, şi celebrează miracolul pomenit în Scripturile Sfinte, acela prin care Iisus ar fi săturat 5.000 de oameni adunaţi să-L asculte la Marea Galileii, cu numai cinci felii de pâine şi doi peşti, înmulţite în urma binecuvântării Sale. Cercetători scrupuloşi spun că Biblia precizează de fapt că locul înmulţirii miraculoase a pâinilor şi peştilor s-ar afla în realitate nu departe de acest loc consacrat în prezent, dar pe celălalt mal nordic al Tiberiadei, la Beit Saida (Bethsaida); or, simbolul este prin natura sa o convenţie, iar în cazul unui simbol religios legat de un loc geografic exact, cu atât mai mult ar trebui, poate, ca toate cârcotelile – nu spunem că şi precizările ştiinţifice – să înceteze. Un celebru mozaic, în faţa mesei altarului ce stă deasupra unui vârf al stâncii muntelui care iese semnificativ deasupra nivelului pardoselii sfântului lăcaş, reproduce imaginea unor peşti cu dublă aripă dorsală, inexistenţi în apele Lacului Kinnereth, între care stă un coş cu pâinea in felii, poate lipia locală din aluat nedospit, de formă rotundă ca orice clătită friptă pe vatră. Piatra aceasta ieşită ca aisbergul din apele oceanului este locul unde Mântuitorul a oficiat minunea Înmulţirii Pâinii şi Peştilor, pentru flămânzii de hrană materială dar şi spirituală.
La Capernaum, Oraşul lui Iisus, cum scrie pe tabla de intrare, vedem ruinele din piatră albă, scumpă şi adusă de departe, ale vechii Sinagogi a oraşului, numită Sinagoga Albă construită în veacul al patrulea deasupra locului unde s-a aflat Sinagoga lui Iisus şi în care El a propovăduit, cu altarul plasat neobişnuit către vest şi obligându-i pe preoţi şi enoriaşi la un procedeu inedit, de a se roti cu 180 de grade în interiorul Templului, pentru a putea începe cu toţii slujba religioasă cu altarul (aici, unul mobil) spre răsărit. De cealaltă parte, spre vest, diametral opusă ruinelor in situ ale localităţii antice din epoca romană, din roca neagră, vulcanică, aflată de contemporanii lui Iisus la faţa locului, se află rămăşiţele unei construcţii circulare din piatră, cu urme de tencuială albă, sau urme de placare albă din piatră, deci o clădire importantă în felul ei, dealtfel mai spaţioasă decât celelalte locuinţe, ce se presupune a fi fost casa lui Simon Petru, acela pe care Iisus, asemenea unei pietre, îl va declara temelia pe care se va ridica Biserica dată oamenilor: doctrina creştină şi esenţa material-spirituală a religiei Sale celei noi. Casa Sfântului Petru, oarecum octogonală, ascunsă ca orice casă conspirativă între locuinţele concetăţenilor, poate că reprezintă un domus. Cert este că nu putea funcţiona la vedere, în timp ce acolo se propovăduia o doctrină prigonită de autoritatea seculară reprezentată de Imperiul roman păgân şi anticreştin. Deasupra acestei descoperiri arheologice de arhitectură începătoare creştină, stă protectoare clădirea contemporană a unei biserici de beton şi sticlă, la care ajungi urcând o scară pe deasupra casei Sfântului Petru, acoperite astfel de podeaua transparentă a acestei biserici catolice. În curte, lapidariumul conservă fragmentul cu inscripţie incizată al unei coloane donate de urmaşi din familia lui Zevedei, la 500 de ani după Iisus Hristos, şi multe frumoase capiteluri sculptate cu motive florale sau religioase (menorah – sfeşnicul ritual cu şapte braţe). La St. Peter’s Restaurant, în oraşul locuit, luăm prânzul alcătuit din bufet suedez de salate şi felul doi, peştele proaspăt din Marea Tiberiadei, împreună cu ultimul fel, servite la masă; băuturile răcoritoare, tot separat, în extra-meniu. Siesta ne-o facem în trecere pe la locul unde rîul Iordan iese din Marea Galileii, urcând printre eucalipţi, tufe multicolore de Bougainvillea somptuos înflorite, cactuşi Limba soacrei şi arbuşti din soiul spinos folosit la împletirea cununii martiriului hristic, pe lângă ruinele unei capele situată la stânga drumului, pe locul unde Iisus a scos demonii din doi îndrăciţi mutându-i apoi într-o turmă de porci ce s-au aruncat în mare, de pe Înălţimile Golan, trecute după 1967 din posesia Siriei în aceea a Israelului, şi coborâm spre sud, de cealaltă parte a mării cu apă dulce, prin pământurile kibbutzului de la Ein Gev, comunitatea ce posedă case de vacanţă pe litoral, locuri de pescuit sportiv şi recreere pe care le închiriază, creşte vite şi face horticultură cu bananierii protejaţi de plase întinse peste kilometri întregi de plantaţie, iar fructele crescute direct în pungile albăstrii legate de pom, ce se schimbă cu unele de culoare gri numai atunci când producţia este transferată pe containerele de transport. Udatul se face tot cu sistemul de furtunuri perforate inteligent, economic, eficient. Ajungem la Yardenit, diminutiv al ebraicului Yarden care se traduce Iordan. Administrat de Kibbutz Kinneret şi construit de acesta cu ajutorul ministerului de turism, în1981, Yardenit este locul turistic unde statul a mutat locul Botezului făcut de Ioan la Iordan, din locul adevărat (de la intrarea râului în mare) însă periculos din cauza minelor rămase din război, aici, unde Iordanul iese din Marea Galileii. Milioane de turişti vin anual şi se botează ori îşi întăresc aici apartenenţa la comunitatea creştină din lumea întreagă. Un magazin oferă suveniruri cu valoare etnografică şi obiecte creştine, musulmane sau mozaice, un restaurant serveşte „peştele Sfântului Petru“, centrul pentru vizitatori are forma unei nave de biserică decorate cu o rozetă din vitralii colorate, lângă locul amenajat pentru botezul turiştilor în apa Iordanului înoată în ţarcuri de sârmă somnii.
La punctul de trecere a frontierei cu Iordania, ne sunt scanaţi tuturor numai ochii, ceea ce orice iordanian, femeie sau bărbat, poate prezenta la vedere oricui, conform chiar celor mai severe precepte musulmane. Trecem râul Iabuc, pe unde profetul Iacob s-a luptat întreaga noapte cu Îngerul Domnului şi l-a bătut, iar în zori numele i-a fost schimbat din Iacob în Israel. Regatul Haşemit al Iordaniei are aproximativ 6.500.000 de locuitori majoritar musulmani sunniţi, ne spune ghida plecată din România prin anii ’80 şi mamă a trei copii româno-iordanieni, iar populaţia are nivel de educaţie ridicat, face comerţ, industrie uşoară, medicamente, confecţii, turism, telecomunicaţii, şi se ocupă cu agricultura, în condiţiile aspre ale deşertului, folosind mulţi lucrători veniţi din Egipt, Irak, Libia, Liban şi Siria.
Amman – „Roma Orientului“ – capitala Iordaniei clădită la început pe şapte coline şi extinsă astăzi la 18 prezintă o explozie de construcţii ce te înconjoară severe de pe înălţimi, îndată ce intri în aşezare. Toată ţara arată de fapt ca un şantier, piatra albă de Amman e un material foarte apreciat. De la un guvernator roman cu numele Filadelfus, Amman s-a numit o vreme Filadelfia. Fiind cel mai mare oraş al Iordaniei, are peste două milioane de locuitori, musulmani şi creştini.
Ziua a treia (miercuri, 11 aprilie 2012):
Muntele Nebo în ţinutul Madaba – Petra din regatul nabatienilor
Dis de dimineaţă pornim spre locul înalt în care Moise a vorbit pentru ultima oară cu Dumnezeu, pe muntele Nebo, acolo de unde conducătorul evreilor din robia egipteană întru libertate a văzut şi le-a împărţit spre moştenire, arătând cu mâna în zare, celor douăsprezece seminţii, pământul făgăduit lor de Dumnezeu; pământ sfânt pe care nu a mai ajuns şi el să pună pasul, murind cu conştiinţa împăcată că a respectat poruncile divine şi a alungat robia din sufletul Poporului său Ales. Locul se află sub custodie franciscană, se numeşte pe englezeşte „Mount Nebo Siyagha Memorial of Moses“, adică întregul munte de calcar se prezintă ca un Memorial în piatră al profetului Moise, cu lespezi uriaşe – purtătoare de inscripţii, cu monumentul ridicat sub patronajul Papei Ioan Paul al II-lea la jubileul din anul 2000 întru pomenirea „celui mai mare profet al tuturor timpurilor“, cum îl numeşte F. Comte pe confesorul gângav ales de Dumnezeu – ca un menhir, cu muzeul de mozaicuri şi relicve antice ale Moabului cel cu trei regate – din Epoca fierului, cu marea Biserică a Memorialului datând din secolul VI – aflată în reconstrucţie. Emoţia dată de peisajul Ţării Făgăduinţei admirat de pe aceeaşi terasă naturală de unde l-a văzut Moise, induce privitorului creştin o pace sufletească greu de exprimat. „Din neamul acelora care au plecat din Egipt nu mai rămân decât Moise, Iosua şi Caleb. Cel mai mare profet al tuturor timpurilor şi-a împlinit menirea: rânduieşte ultimele dispoziţii legale şi liturgice şi-l desemnează succesor pe Iosua. Apoi, urcându-se pe muntele Nebo, Moise priveşte Ţara Făgăduinţei, unde nu va intra. Moare şi este îngropat în valea Moabului. Astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber şi mândru, unit cu Dumnezeul său, ascultând de propria lege şi gata să-şi cucerească ţara“, mai scrie autorul Dicţionarului de Mitologie din 1997.
Un canal de aducere în vestul Iordaniei a apei aflate la 450 de kilometri distanţă într-un mare rezervor de la sud, pe un vast şantier în colaborare cu Turcia, ne însoţeşte paralel o bucată de drum. Remarcăm pe întinsul câmpiilor aride stâlpii de înaltă tensiune, asemănători cu cei de pe la noi, de-acasă: au fost ridicaţi de constructorii români prin anii ’70 ai veacului trecut. Sfoara din păr de capră închisă la culoare ce încinge acoperământul pentru cap al bărbaţilor, se numeşte hotta sau siwah. Scorpionii deşertului au muşcătura mortală şi de aceea sunt arşi, iar din cenuşa lor amestecată cu seu de oaie se face o alifie cu care copilul nou născut este uns, ca antidot. Farmacopeea tradiţională aminteşte că laptele de cămilă amestecat cu urina „corabiei deşertului“ vindecă în aceste locuri leucemia.
Floarea naţională a Iordaniei este irisul negru, kanafeh cu portocale şi qata’if – prăjiturile preferate, iar mansafu – spune ghida – se cheamă mâncarea tradiţională gătită cu orez egipţienesc, lapte acru covăsit, ceapă tocată, seminţe prăjite de migdal şi pin, carne de miel sau, uneori, de pui. Reprezentativ pentru cultura ospitalităţii iordaniene, mansaf este servit la ospăţul de nuntă, când se încheie o afacere, cu prilejul absolvirii unei specializări, al decernării unui premiu, al unei avansări şi fiecare conviv ia îmbucătura cu mâna din tava aşezată în mijlocul mesei, la sindrofia unde sunt cu toţii împreună, după obicei: femeile separat, bărbaţii separat. Iordanienii beau răcoritoare fără alcool, cum fac toţi arabii şi, desigur, cafea amară. Oprim la magazinul de suveniruri manufacturate Mid Way Castle (sic!), prevăzut cu ateliere de producţie artistică în direct şi, desigur, cu restaurant. La dreapta lăsăm Wadi Musa, valea (secată în lipsa ploilor de sezon) pe unde a trecut şi Moise cu poporul, părăsim acum drumul spre Aqaba şi ne îndreptăm cu autocarul spre Petra, atracţie principală a turismului iordanian, adăugată Imperiului Roman la anul 106. Bem apă de la Izvorul lui Moise, aflat la 100 de metri sub nivelul mării, încă viu şi puternic. Deasupra lui, sub acoperişul incintei, cuiburi de păsări pe care venirea noastră le-a alungat, scutură câte-un fulg în apă.
Ajungem mai întâi la Madaba, ce se numeşte şi „Oraşul Mozaicului“ pentru că, şcoliţi aici şi plecaţi în lume, mari meşteri mozaicari au împodobit bisericile bizantine, în secolele VI-VII după Hristos. Vizităm Biserica ortodoxă grecească Sfântul Gheorghe, lăcaş de cult ce ţine de Patriarhia Ierusalimului. Aici vedem reprodusă pe mari panouri pentru explicaţia ghizilor, imaginea marelui mozaic de 6 pe 25 de metri, alcătuit de un călugăr şcolit şi vizionar, prin secolul al VI-lea, şi care este în fapt o hartă destul de precisă pentru acea vreme, a ceea ce a văzut Moise de pe Nebo şi oferă chiar un plan al oraşului Ierusalim, dar imaginea se întinde, surprinzător, până la muntele Sinai. Tot aici fiinţează şi Noua şcoală ortodoxă Madaba.
Nabateenii sunt cunoscuţi pentru grandioasele necropole săpate cândva în munţii tot mai tociţi ai deşertului, ca la Madain Saleh, în stânca rozalie de pe teritoriul astăzi aparţinând Arabiei Saudite. Nu avem dovezi scrise de la ei, dar se ştie că prin sec. VI înainte de Hristos, după ce Regatul Edomit, condus de Esau, fratele lui Iacob, a fost distrus de perşi, din peninsula Arabia, de la sud, au venit nabateenii, refugiindu-se din Yemen, la Petra. Între veacurile I av. Hr.-II p. Hr., nabateenii erau comercianţi de mirodenii spre Damasc, Palmyra, către Asia Mică, în caravane de până la o mie de cămile! Făceau drumul din peninsula Arabia până în Siria, de două ori pe an: vara, de la sud la nord, iarna coborau de la nord către sudul mai cald. Era puternic Regatul Nabatienilor, cu regi modeşti şi îndrăgiţi de popor, cum mărturiseşte Socrate, după ce a vizitat Petra. Aveau monedă, nu atacau pe nimeni, dar se apărau de vecinii duşmani. Centrele comerciale dezvoltate de ei devin locuri de dispersare a culturii. Aveau vii, măslini, adorau zei orientali şi arabi, aveau chiar un zeu protector al scribilor… Iordanienii se trag din nabateeni.
Vom vizita aici, în Valea lui Moise-Wadi Musa, nu localitatea, locurile de popas ale nabateenilor negustori, ci doar cimitirul cu blocurile uriaşe de piatră ale Djinnilor şi „Trezoreria“ săpată în munte, la Petra – descoperire făcută de un belgian, la 1812 AD. Misterul acestei necropole, splendoarea şi surpriza existenţei sale în sălbăticia peisajului ce seamănă cu nişte chei scobite de o apă ce nu este, dar a lăsat o cale de acces, îngustă şi abruptă în piatra cu nuanţe de la rozaliu la grena, atrage şi fascinează prin măreţie şi stranie frumuseţe. La 7 iulie 2007, anticul Petra „oraşul trandafiriu“ este recunoscut de UNESCO drept una din „cele 7 noi minuni ale lumii“. De la beduini moderni, cu negoţul infinitelor artefacte sau pretinse relicve, adăpostit sub corturi zdrenţuite, chiar lângă monumentala „Trezorerie“, poţi cumpăra un suvenir nabatean de la Petra. Ne târguim şi noi, după tipicul oriental specific locului, pentru a cumpăra o mică bufniţă cioplită în corn de vită.
La întoarcere, pe un munte roşcat de dincolo de o vale andâncă, în razele soarelui ce stă să scapete la orizont, vedem strălucind albă, construcţia ridicată pe locul înmormântării lui Aaron, fratele lui Moise. Şoseaua se strecoară pe crestele munţilor, spre oraşul porto franco de pe coasta Mării Roşii iordaniene: Al’Aqabah, adică „Mireasa Mării“; pentru noi: Akaba. Tragem la Hotel Golden Tulip: impresie de delăsare, nepricepere, slabă gospodărire. Ieşim seara, după cină, la o plimbare prin oraşul iluminat ca un Las Vegas al Arabiei. Cumpărăm un platou şi o cană pentru apă caldă, cu cioc şi capac în formă de turlă, din metal galben ca alama.
Ziua a patra (joi, 12 aprilie 2012):
Marea Roşie – Eilat – Ein Gedi – Qumran – Cisiordania – Ierihon: Biserica ortodoxă română „Naşterea Domnului“ de la Aşezământul Românesc
Dimineaţa, cu autocarul către Marea Roşie, pe lângă Cetatea Ela. Trecem înapoi graniţa, în Israel. Oprim lângă un magazin de mirodenii, la Eilat, cel mai sudic punct unde au ajuns evreii: 45.000 de locuitori, cu mulţi emigranţi trecuţi ilegal, din Egipt şi Etiopia. Ne preia un ghid nou, pe nume Solomon sau, în ebraică, Şlomo. El ne spune că Marea Roşie s-ar mai numi a Stufurilor, dar la transcriere cineva a uitat un e. Plaja din Eilat, hoteluri, restaurante, terase, atmosferă plăcută ce te îndeamnă să revii aici, măcar cu gândul. În multe locuri nu se primeşte moneda euro, doar dolari sau şekeli. Aflăm sorgintea cuvântului karat: seminţe de roşcovă ce îşi păstrează greutatea neschimbată, fie in mediu ud, fie uscat, şi de aici calitatea lor de greutăţi pentru cântar…
Luăm prânzul, apoi vizităm acvariul inteligent amenajat pentru copii şi pentru cei mari, vedem marele rechin alb, sumedenie de peşti oceanici, ţestoasele uriaşe. Din frumosul Eilat pornim spre sud, printre pâlcuri de acacia tunşi de vânt, adică cu vârfurile crengilor retezate la acelaşi nivel, orizontal, ca nivelate de un grădinar intransigent. Printre canioane secate, urcăm spre o intersecţie în T: la stânga Bet Seeba şi Tel Aviv, la dreapta Jericho. Mierla tristramită, spune ghidul, specie endemică la Marea Moartă, ne însoţeşte uneori. Este o pasăre neagră, cu două pete maron. Prin Deşertul Iudaic, pe lângă cetatea Masada, pe stânga, unde pe culmea unui deal era un palat evreiesc cu trei trepte, în vremea stăpânirii romane. Trecem prin kibutzul Ein Gedi, cu izvoarele de apă de munte şi grădina botanică la fel de vestite. Drumul continuă printre peşterile de la Qumran, la stânga, şi Marea Moartă, la dreapta. Oprim în sătucul esenian. Apoi trecem în Cisiordania, fără control, care ni se va face doar la înapoiere. O luăm spre est şi ajungem la Biserica Ortodoxă Română din Ierihon, oraşul din Palestina cu cea mai veche istorie de pe Pământ, populat cu nouă mii de ani înainte de Hristos. Cutremurător. Dar şi oraşul situat la cea mai joasă altitudine: circa 250 de metri sub nivelul mării. Tot aici, primele fortificaţii ale primei aşezări urbane a lumii, la aproximativ 40 de kilometri de Ierusalim. În ebraică numele însemnează „lună“: Jericho – City of The Moon. Episodul distrugerii cu surle şi trâmbiţe a zidurilor legendarului oraş al hicsoşilor, de către israeliţi, în urma unui asediu de şapte zile, este descris în Cartea Iosua din Biblie. Oraş paşnic, independent (insulă palestiniană în teritoriul israelian), cu şcoală de poliţie unde predau pofesori americani, din 1967. Biserica noastră poartă hramul Naşterea Domnului şi împodobeşte Aşezământul Românesc, întins pe un teren primit ca danie de la un român stabilit în zonă, apoi s-au adăugat altele până la 3.000 de metri pătraţi cât are azi. Reamenajarea a început în 1999, iar la anul 2000 au fost sfinţite altarele, dar mai este de lucru până la finisarea întregului complex ridicat de români pe aceste locuri sfinte. Construcţie impresionantă prin curăţenie şi fast, cu clădiri albe de piatră şi marmură pe trei şi patru niveluri, cu o casă pentru pelerini şi chilii în jurul paraclisului şi a sfântului locaş, cu pictura murală foarte frumoasă şi unde am citit următoarea pisanie: „Această duhovnicească zidire a neamului românesc s-a săvârşit prin preluarea iniţiativelor familiei: Constantin, Elena şi Dumitru Samoilă şi ale arhiepiscopului Victor Ursache şi arhimandritului Ilarion Argatu; prin contribuţia constantă a doamnei Ioana Lăncrănjan şi a domnului Horia Popescu, a ieroschimonahului Iacob Bârsan şi a altora, numeroşi, după planurile arhitectului cancelar prof. dr. Sorin Vasilescu de la Universitatea de arhitectură şi urbanism «Ion Mincu» din Bucureşti şi prin contribuţia şi totala devoţiune a: lector universitar arh. Horea Gavriş şi a inginerilor Doru Ghiorghiescu şi Constantin Teodorescu, de la Râmnicu-Vâlcea, care a şi condus echipa de muncitori români. Binecuvântarea Domnului fie peste toţi, cu al său har şi cu a sa iubire de oameni“.
Ziua a cincea (vineri, 13 aprilie 2012):
Izvorul lui Elisei – Ahava – Masada – Qumran – Bethlehem – Ierusalim
Luăm micul dejun la Jericho Resort Village, unde am fost cazaţi, şi pornim spre Masada. Poposim la Izvorul lui Elisei (Elişa), ucenicul profetului Ilie. Lângă ceea ce ghidul spune că ar fi douăzeci şi trei de straturi de civilizaţie într-un deal construit de om, cercetăm un magazin de giuvaericale păzit de păuni, plin de cruci şi cruciuliţe cu opal şi produse cosmetice de la Marea Moartă. De aici pornesc pelerinaje organizate spre Mecca, având numerele de înmatriculare ale autovehiculelor: verde pe alb – civile, roşu pe alb – ale Statului, alb pe verde – taxiurile. Ajungem la Ahava, ce se traduce iubire, la fabrica de creme de la Marea Moartă, vestite în lumea întreagă pentru calitatea lor de împrospătare a pielii şi întinerire a tenului frumoaselor noastre.
Ajungem la poalele colinei pe care se află ruinele Cetăţii Masada. La intrare, pe un perete, citim numele exact al locului: „Muzeul Masada în memoria lui Yigael Yadin, întemeiat de Fundaţia Shuki Levy“. Yigael Yadin a fost un arheolog şi politician israelian, născut la 21 martie 1917 în Ierusalim, decedat la 28 iunie 1984, care a deţinut poziţia de al doilea comandant al forţelor Apărării Israelului, după aceea de şef al operaţiunilor militare în timpul Războiului de independenţă. În anul 1956 a primit Premiul statului Israel pentru studii evreieşti, în urma lucrării sale de doctorat privind traducerea Manuscriselor de la Marea Moartă. Vedem o machetă a muntelui Cetăţii, lucrări de artă contemporană şi obiecte arheologice. Ne este prezentat un film despre istoricul Masadei şi descoperirea ei ca obiectiv arheologic. Urcăm la Masada, fortăreaţa din vârf de „munte“. Se poate şi cu pasul, pe serpentine, dar vom lua telecabina. Masada este un sit arheologic complex, cuprinzând ruinele din piatră ale unei aşezări de retragere şi apărare situate pe un platou cu poziţie strategică importantă, pe una din colinele pustiului, la malul de vest al Mării Moarte din Regatul Iuda. Clădită în veacul întâi înainte de Hristos, în vremea regelui Irod cel Mare, Masada a fost ultimul refugiu al iudeilor în calea cuceririi romane. Rezistenţa iudeilor, strămoşi ai evreilor de astăzi, are la Masada ecoul unor tragice momente de eroism: cei aproximativ 970 de iudei din Masada au rezistat unui lung asediu, în cetatea lor, al cărei nume ebraic Meţada provine de la cuvântul „fortăreaţă“ (meţuda). Am văzut pe o machetă special pusă la dispoziţia vizitatorilor, cum apa de ploaie era adunată în rezervoare uriaşe, pentru a asigura rezistenţa pe termen lung în faţa asediatorilor. Fortăreaţa a rezistat îndelungatului asediu roman, între anii 70-73 după Hristos, fiind aproape de necucerit, prin natura locului şi cu ajutorul fortificaţiilor. Dar geniul militar al romanilor a dus la construirea unei rampe lungi şi înalte până la nivelul zidurilor, unde ajutaţi de berbeci şi bombarde, au reuşit străpungerea zidului. În faţa dezastrului, pentru a nu cădea în robie şi pentru că religia nu le permitea sinuciderea, iudeii au tras la sorţi câţiva bărbaţi care să-i omoare pe toţi cei asediaţi, urmând apoi să se omoare între ei. Doar două femei şi cinci copii s-au ascuns şi au scăpat, povestind întâmplarea aceasta, care a devenit un simbol al curajului în faţa morţii şi al dorinţei de libertate. Situl este bine păstrat, cu alei pietruite pentru vizitatori, şi câteva încăperi cu tavan boltit, păstrate intacte. Mai este o parte a Masadei, ceva mai joasă, pe un pinten al colinei, cu câteva terase la care nu avem acces. Jos, la poale, se văd urmele taberelor militare romane. Părăsim istorica fortăreaţă cu un sentiment de adânc respect pentru nobilele principii ale vieţuirii şi convieţuirii practicate odinioară.
Trecem din nou prin oaza Ein Gedi. Ni se explică faptul că religia nu le permite evreilor 39 de munci în zi de sabat, dar că salvarea bunurilor şi a vieţii sunt exceptate. Oprim pentru o cafea, zărim din întâmplare, din dosul cafenelei, în depărtare peşterile de la Qumran, apoi intrăm cu picioarele goale în Marea Moartă – ca un discount pe urma cafelei băute, spune ghidul nostru ghiduş, Shlomo Shoham. Mulţi şed în apă, sunt şi scaune goale din plastic, peste tot în apa mării, lângă mal. Apa Mării Moarte este incredibil de sărată şi uleioasă, în acelaşi timp. Te dai pe mâini cu apă, iar stropii care rămân intră în piele: nu-i de mirare ce industrie cosmetică s-a dezvoltat pe baza nămolului acestei mări interioare.
Ne întoarcem spre miezul Ţării Sfinte şi trecem pe la locul de unde „bunul samaritean“ din parabola cu acelaşi nume, rostită de Iisus, ne învaţă şi astăzi – purtarea duhovnicească faţă de aproapele nostru aflat în nevoie – pe cei ce avem urechi de auzit. În jur vedem, din loc în loc, doar aşezări de beduini în pustiul de nisip şi piatră al colinelor şi câmpiei. Pe şoseaua de centură cu autocarul, urmăm zidul ce desparte Ierusalimul evreiesc de Ierusalimul palestinian şi astfel ocolim de la nord la sud marele oraş. Ierusalim este şi locul în care Profetul Muhammad şi-a încheiat călătoria, întâlnindu-l pe Allah-Dumnezeu în urma unei ascensiuni spirituale unice, în urma căreia i-a fost revelată profeţia pe care le-a dăruit-o oamenilor. De aceea Ierusalim este pentru islam al treilea oraş sfânt al lumii, după Mecca – locul naşterii Profetului, leagănul islamului, şi Medina – locul unde a fost îngropat. Traversăm singura linie de tramvai din ţară. Ajungem la Bethlehem şi vizităm Biserica Naşterii Domnului, ascunsă şi protejată parcă în zidul gros de piatră. Este locul unde s-a arătat steaua vestirii, iar din ieslea unde a Maria a născut Pruncul, aici nu a rămas nicio urmă, doar două bucăţi din lemn se spune că ar mai fi de văzut la Roma, în basilica Santa Maria Maggiore. În Biserica Naşterii Mântuitorului te apleci ca să intri printr-o deschizătură scundă, lustruită şi pe-alocuri tocită de atâtea treceri de mulţimi de oameni, prin zidul compact. Uşiţa este încadrată de o ogivă astupată cu blocuri de piatră. Dar înăuntru, nava centrală, pardosită şi ea cu dale de piatră, este magnifică, străjuită de coloane laterale înalte, cu capiteluri de acant. Deasupra lor, pe ambele părţi, se mai păstrează două mari fragmente de mozaic cu scene din viaţa şi gloria lui Iisus, şi chipuri de îngeri. Locul naşterii se află mai jos cu câteva trepte, într-o micuţă capelă adăpostită în interiorul marii biserici şi unde cobori ca să intri, ca într-o descens ad inferos… Aici „S-a născut Hristos, Mesia, chip luminos“, cum spune legenda. Emoţia îi copleşeşte pe credincioşi, locul este impregnat de sfinţenie, numinosul îşi adie sacralitatea. Aprindem lumânări şi ieşim, cu conştiinţa împăcată, cu sufletul mai liniştit, cu multă bucurie în inimi. Vizităm Biserica Sfânta Ecaterina. Pe o coloană, în faţa intrării, veghează statuia Sfântului Ieronim. Interiorul bisericuţei este renovat, orga modernă.
Ne întoarcem la Ierusalim. Vizităm Biserica românească Sfântul Gheorghe. În interior, pictura murală o reprezintă pe Maica Domnului şezând în chip de împărăteasă pe tron, cu Pruncul Iisus în poală, pe fundalul hărţii României Mari, pictat în aur şi înconjurat de un brâu tricolor pe care Fecioara îl ţine în mână, iar urarea lui Eminescu, din Ce-ţi doresc eu ţie, dar şi întregul text al poemei Rugăciune ne zâmbesc din vopsea. Catapeteasma sfântului locaş este o bijuterie sculptată în lemn şi poleită în aur. Arhanghelii cu chipuri de pace şi sfinţii noştri români de pe pereţi ne fac să ne simţim ca acasă. E seară, ne cazăm la Jerusalem Panorama Hotel.
Ziua a şasea (sâmbătă, 14 aprilie 2012):
Ierusalim – Naşterea Domnului-Sfintele Paşti
Dimineaţa, trecem pârâul Chedron, intrând adică sufleteşte ca într-o plutire de vis, cu micile noastre existenţe reale de acum, în marea poveste eternă a Cărţilor Sfinte. La dreapta, traversăm Muntele Măslinilor, trecem pe la Biserica Tatăl Nostru, apoi Biserica bizantină astăzi moschee, pe locul Înălţării Domnului. Ceva mai sus vedem Eleona – locul urcării la cer, trecem pe lângă mormintele profeţilor Haggai şi Maleahi ai Legii celei vechi.
Cimitirele evreieşti cum este şi acesta istoric, de pe Muntele Măslinilor, au mormintele acoperite cu lespezi mari, cu inscripţii incizate, iar deasupra, rudele pun la fiecare vizită câte o piatră, pentru a opri sufletul mortului să plece, se spune. Vedem cu surprindere şi adâncă emoţie, sub o boltă de piatră şi cărămidă cu monumente funerare iudeo-creştine din secolele întâi şi al doilea, câteva mici sarcofage, în care ni se spune că se păstrau rămăşiţele copiilor decedaţi. Pereţii exteriori ai acestor artefacte sunt incizaţi cu simboluri solare şi agrare identice cu cele cioplite pe porţile din lemn, în Ardealul de nord. Micile sarcofage ceramice şi din piatră de la Cimitirul evreiesc din Muntele Măslinilor seamănă izbitor cu lăzile de zestre ale mireselor românce: un cutremurător exemplu de universalitate a valorilor şi circulaţie a simbolurilor culturale.
Vizităm Biserica franciscană Dominus Flevit, ridicată pe locul unde Mântuitorul a plâns. Lăcaşul are pe colţurile exterioare ale zidului decoraţiuni în formă de lacrimă întoarsă către văzduh. Trecem iar prin Grădina Ghetsimani – Hortus Gethsemani (care se traduce „presa de ulei“), grădina cea de dincolo de pârâul Cedrilor, Chedronul sau Valea lui Iosafat, aflată la poalele Muntelui Măslinilor pe versantul de vest, pe lângă măslinii milenari din trunchiul scorburos al cărora cresc ramuri tinere, cu verdeaţă. Aici se retrăgea Iisus, după predicile din timpul zilei, spune Ioan Evanghelistul; aici îşi va petrece ultimele nopţi, în rugăciune către Tatăl Ceresc, însoţit de ucenicii Săi. Mărturisitorului creştin Vasile Voiculescu din gruparea spirituală a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, încarcerat pentru convingerile sale democratice la vârsta de 74 de ani, momentul cristic petrecut în această sfântă grădină i-a inspirat cutremurătoarele versuri ale poesiei „În grădina Ghetsimani“.
Urmăm „Drumul măgarului“, calea pe care a călărit Iisus asina la intrarea Sa triumfală şi modestă, în Ierusalimul săracilor şi suferinzilor lumii. Drumul coteşte printre garduri de zid înalt şi e supravegheat de camere video. Atingem Piatra prinderii, locul ultimei rugăciuni a lui Hristos şi al arestării Sale. Intrăm în marea Biserică a Tuturor Naţiunilor, sau altfel spus a Seminţiilor, cunoscută şi ca Biserica Agoniei. Vizităm Biserica Mormântul Maicii Domnului, cu coborâre pe scări abrupte şi alte scări apoi mai adânci în interiorul bisericii. Vedem doar intrarea la mormântul Fecioarei, nevizitabil în acel moment, şi aprindem lumânări. În apropierea bisericii, un coridor descoperit, îngust, conduce la locul unde S-a rugat cu lacrimi de sânge Iisus: Grotta Gethsemani, aflată în grija călugărilor franciscani.
Prin Poarta Gunoaielor din anticul zid al oraşului intrăm în vechiul Ierusalim. Vom trece prin cartierul evreiesc, apoi prin cel musulman. Vom urma Drumul Crucii, iar de la staţia a VII-a începe cartierul creştin, după cel musulman. Dar mai înainte de a ne aşeza la rând, pe acest Drum al supliciului pe care l-a parcurs Mântuitorul, vom merge la Zidul Plângerii. Trecem pe lângă câteva clădiri impunătoare, din care una cu patru niveluri, pe care scrie: Aish Hatorah World Center, Dan Family of Canada Building. Iată şi celebrul Zid al Plângerii, Kotel sau Zidul de Vest, un fragment sfânt, pentru mozaici, din vechiul zid al Ierusalimului. Aici se roagă şi azi, în zi de Sabbath, credincioşii evrei, separaţi strict, riguros: la dreapta femeile, despărţite printr-un gard nu prea înalt de partea mai largă unde se roagă bărbaţii. Ei au pe cap kippah sau kipa, acoperământul în formă de ciupilică, pe care bărbaţii din ritul mozaic o poartă din respect pentru Dumnezeu. Purtarea ei este aici obligatorie, aşa că primim fiecare dintre noi câte o kippah albă, donaţie din partea Western Hall Heritage Foundation. Două grupuri în jurul rabinilor care citesc din Torah, cartea sfântă a ritului evreiesc, domină adunarea, cu glasurile lor puternice, răstite, guturale. Atingerea Zidului Plângerii transmite un fior metafizic autentic, greu de descris în cuvinte. Acest loc este considerat principalul loc sacru al iudaismului, loc de rugăciune în aer liber pentru mulţimi de credincioşi, şi este un vestigiu al zidului antic ce înconjura curtea Templului iudeu din Ierusalim înaintea distrugerii acestuia. Aici are loc şi ceremonia de depunere a jurământlui soldaţilor din Armata de apărare a Israelului, faţă de Ţară.
Pe sub bolţile unei clădiri ieşim din incinta sacră, trecând pe lângă mese cu cetăţeni ce beau şi cântă, şi intrăm pe Via Dolorosa. Acum totul este comerţ: micile magazine cu de toate, de la haine şi răcoritoare, la suveniruri şi lucrări de artă sau antichităţi se succed una după alta, în labirintul străduţelor ce duc spre Biserica Sfântului Mormânt şi a Învierii, unde vrem să ajungem împreună cu toţi creştinii prezenţi în Oraşul Păcii, Ierusalim. Aici e locul în care Veronica I-a dat marama pe care a rămas imprimat chipul sfânt, dincolo e piatra din zid pe care El s-a sprijinit, iar miile, milioanele de mâini care au repetat gestul, au săpat amprenta palmei în piatră. Ne vom apropia cât mai mult de Biserica Învierii, pentru a aştepta ivirea Luminii lui Hristos. Vom avea de aşteptat astfel, într-o străduţă îngustă, căteva ore din această zi sfântă. Musulmanii stau la taifas cu ceai sau cafea şi trag din narghilele. Condiţiile de igienă alimentară care i-ar oripila pe inspectorii sanitari de pe la noi, şi mai ales pe cei occidentali, aici par norme fireşti, acceptate de toată lumea. Sentimentul de promiscuitate creşte cu vremea petrecută în picioare, sprijiniţi de zidurile acestui bazar întortocheat sau şezând pe jos, în înghesuială. Pe drum cumpărăm suveniruri. Apoi, şi grupul nostru de români se aşază ca mărgeaua pe fir, lângă altele, de orientali, de europeni, de africani sau extrem-orientali ori australieni sau americani. Localnicii ne privesc distraţi sau indiferenţi, tinerii sunt oarecum mai surexcitaţi de aşteptare. Armata şi poliţia supraveghează, îndrumă, păstrează ordinea. Pe acoperişuri vedem căţăraţi câţiva tineri cu perciuni spiralaţi şi pălării negre: şi ei aşteaptă schimbările, semnele de pe cer care vestesc ora de foc a Sfintei Lumini. Timpul e tot mai apăsător.
Şi deodată, soldaţii tineri aduc, cu braţele sus în uralele mulţimii, mănunchiuri de lumânări aprinse din marea catedrală aflată la câţiva paşi. Sfânta lumină se împrăştie printre noi, ajunge la fiecare, fără să ardă, deşi înghesuiala şi vacarmul devin de necontrolat. Se dă drumul mulţimii, barierele sunt înlăturate şi cu toţii intrăm îm Biserica Sfântului Mormânt. Chiar când păşim peste prag, ne loveşte dangătul clopotelor, luându-ne parcă pe sus, într-o uluitoare plutire sufletească. Biserica este imensă, iar în interiorul ei, în mijlocul a numeroase alte biserici şi altare pe care le cuprinde, se află Capela Îngerului, adăpostul Sfântului Mormânt. După alt moment de aşteptare, ameninţaţi cu strigăte şi îmbrânceli de câteva feţe bisericeşti ori de poliţiştii de pază la ordinea accesului la Mormânt, ajungem şi noi să intrăm. Cobori, te închini şi eşti tras afară de vârtejul mulţimii dirijate cu severitate de un călugăr veghetor, de strajă chiar lângă piatra tombală. Facem un tur de onoare al marii biserici. Aici, în interior, ne înghesuim apoi la celelalte obiective, azi şi turistice: piatra mirungerii, locul răstignirii lângă care se află icoana Maicii Îndurerate, Golgotha, locul unde a fost înălţată Crucea; toate aflate la câţiva metri una de alta. Îmbulzeala pare mai mare acum, din lipsa organizării asigurate de poliţie şi armată, iar devoţiunea religioasă atinge în manifestare liberă cote greu de imaginat. Intri şi ieşi la aceste obiective de vizitat îmbrâncindu-te şi fiind îmbrâncit, te apleci în genunchi şi înaintezi pe brânci, nici nu ai putea altfel din lipsa spaţiului, şi ieşi întreg la lumină. Parcă te poartă un duh, o putere prietenoasă.
Astăzi, în crucea zilei, am primit Lumina lui Hristos, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Ce sărace sunt toate cuvintele, în umbra Cuvântului, în umbra Lui luminoasă! O mare bucurie şi o infinită pace ne umplu sufletele: Hristos a înviat!
- Şase zile prin Israel şi Iordania - 4 februarie 2013
MII DE MULTUMIRI !