S-au împlinit, pare-se că ieri, doi ani de la începutul revoltei siriene, parte a „primăverii arabe”. În doar doi ani, Siria, altădată un model de convieţuire interetnică şi interconfesională, a devenit un iad în flăcări, în care tortura şi omorurile sunt scene cotidiene. Conform mediei occidentale şi a celei din România (France 24, cel puţin, duce o campanie absolut mizerabilă – nici o diferenţă între Hollande şi Sarkozy, care îşi lichida în toamnna lui 2011, finanţatorul electoral, pe Gaddafy) „criminalul” regim Assad îşi „măcelăreşte propriul popor”. În context se face referire la reprimarea brutală a sunniţilor din oraşul Hama de către trupele lui Hafez al Assad (februarie 1982) şi la implicarea siriană în războiul civil libanez şi în politica internă a Libanului vecin, lucruri absolut reale. Că regimul Assad (Hafez şi Bashar) a fost nimic altceva decât o dictatură, lucru comun în lumea arabă între 1945 şi 2011, iarăşi este adevărat. Dar aşa începe o minciună bună, pornind de la unele adevăruri.
În mod curios, cu puţin timp înainte de izbucnirea vâlvătăii în întreg nordul Africii şi în Siria, TVR2 a difuzat un documentar, în mai multe episoade (realizat de francezi, cred că în 2008-2009), care prezenta biografiile dictatorilor zonei amintite. Dintre cei luaţi în discuţie (între care Gaddafy, Mubarak, Saleh) cel mai bine ieşeau Assad şi regele Iordaniei. Bashar al Assad nu a fost pregătit pentru politică; el a făcut studii de medicină în Marea Britanie, unde a început să şi profeseze. În 1994, când Bashar avea 29 de ani, fratele său, Bassel, cel desemnat să-i succeadă lui Hafez, a murit într-un accident de automobil. Bashar, un om reticent la politică, de care se ţinuse până atunci departe, a fost chemat de urgenţă acasă, să fie şcolit pentru guvernare. El i-a succedat tatălui său în 2000, an în care s-a şi căsătorit cu Asma al Akhras, cetăţean britanic, de origine siriană, cu care are trei copii. Tânăra familie Assad a fost foarte iubită în Siria. Asma, mai ales, a ştiut să se facă plăcută sirienilor. Spre deosebire de alţi dictatori, Bashar îşi conducea singur maşina sau motocicleta (cu soţia sau cu nul dintre copii în spate) şi mergea deseori (mai ales în Damasc) ca simplu cetăţean, fără a fi protejet de vreo gardă de corp – aşa cum certifica televiziunea franceză.
Ei, comic a fost faptul că, la scurt timp după ce am văzut documentarul despre Assad, realizat de francezi, media franceză a început să dea relaţii despre „primăvara arabă”, care numai ce începuse. Dintr-o dată, familistul convins, politicos, educat şi paşnic, Bashar al Assad, s-a transformat în „criminalul sângeros”, care îşi „măcelăreşte” poporul. Vă daţi seama cât credit pot acorda unor asemenea formulări şi păreri. Aceeaşi medie occidentală nu a acordat nici o importanţă efortului depus de Assad (ce-i drept, mai ales după începutul revoltei) de a înscrie Siria pe un drum democratic, uzitând în acest sens de referendum şi de alegeri. Nu au contat şi asta dintr-un motiv foarte „bun”: cei care doresc schimbarea în Siria, nu vor ca această schimbare să fie făcută de sirieni, ci sub controlul LOR. „Primăvara arabă”, ca şi prăbuşirea comunismului, în 1989-1991, îşi are finanţatorii în Occident. Această „ocultă” financiară care dă banii pentru schimbările sângeroase de regim, în statele arabe, a reuşit (ca primă etapă deocamdată, veţi vedea) în Tunisia, Egipt, Yemen, Libia – să trântească la pământ dictatori puternici (Ben Ali, Mubarak, Saleh, Gaddafy), înlocuiţi acum prin regimuri islamiste moderate. Următoarea etapă are în vedere schimbarea islamiştilor cu regimuri „democratice”, de preferinţă cât mai corupte, care să pună bogăţiile acestor state în mâna pomenitei „oculte”.
Sigur (cel puţin deocamdată), regimurile monarhice din Golf (aservite intereselor americane), la fel de dictatoriale şi de corupte, sunt, nu doar lăsate în pace, ci sprijinite şi folosite. SUA, Marea Britanie, Franţa susţin că nu intervin în Siria, în favoarea opoziţiei, decât sub aspect umanitar. În schimb, se folosesc de Arabia Saudită, Qatar, Bahrain şi Emirate pentru a livra arme opozanţilor sirieni sunniţi ai lui Assad şi bandelor de mercenari străini care îi sprijină. Statele amintite sunt nişte dictaturi monstruoase, faţă de care, prin comparaţie, regimul lui Bashar al Assad, înainte de 2011, era parfum de primăvară. Aş face o menţiune specială legată de Qatar – un stat obraznic, care a finanţat şi înarmat revolta din Libia (înaintea Siriei), condus de o familie atât de bogată, încât îşi permite să cumpere, în Europa, de-a valma, terenuri, insule, palate, companii şi cluburi de fotbal. Neruşinarea acestor qatarezi a mers până la a-l pălmui (securitatea aeroportului din Doha) pe ambasadorul rus în această ţară (spun asta, fără a fi câtuşi de puţin un fan al Moscovei).
În ciuda acestui efort conjugat, Assad rezistă de doi ani. De ce? Păi, contradicţiile interne (etnice şi religioase), ţinute sub control de Partidul Baas – socialist şi de familia Assad au putut fi uşor folosite şi finanţate din exterior, să producă un război civil (aşa cum s-a întâmplat şi în Liban acum câteva decenii). Dar acelaşi mozaic etnic şi religios (plus implicarea externă, la rândul ei variată) face aproape imposibilă coagularea unei opoziţii unice şi care, în acelaşi timp, să fie pe placul Vestului. În special minorităţile religioase, dar şi cele etnice (având în faţă şi exemplele din Libia şi Egipt) sunt îngrozite la gândul de a fi conduse de salafişti sunniţi. De aceea, kurzii şi mai ales creştinii luptă din toate puterile alături de alawiţi, de alte secte şiite, de socialişti, de sunniţi moderaţi (toţi aceştia – organizaţi în miliţii pro-regim) şi de armata siriană. În plus, spre deosebire de cazul Libiei, de data aceasta Rusia (care are prezenţă militară în baza navală de la Tartus şi poate şi la Latakia) a spus un „niet!” hotărât, de mai multe ori, în Consiliul de Securitate al ONU oricărei încercări de intervenţie militară sau doar de sprijin militar pe teritoriul sirian, refuzând chiar şi instituirea unei zone de excludere aeriană (aşa cum s-a întâmplat în Libia). Rusia a promis să nu repete „greşeala” libiană, din 2011, iar China i-a ţinut isonul. Ca urmare, în disperare de cauză, Marea Britanie, secondată de Franţa, este gata să încalce embargoul ONU asupra livrărilor de arme, să treacă peste orice (lipsă de) decizie a Consiliului de Securitate al ONU şi să înarmeze, pe proprie răspundere, opoziţia din Siria (care, din cauza numeroşilor mercenari, este tot mai puţin „siriană”).
După doi ani de război cumplit, o ţară frumoasă, nu democratică, dar paşnică, sucombă, sfârtecată de influenţe mai ales externe, în mare măsură străine intereselor sirienilor simpli. Am scris aceste rânduri pentru a aduce un omagiu acestor sirieni simpli şi soldaţilor armatei siriene, care luptă cu un eroism pe care noi nu îl cunoaştem (şi asta datorită presei române, care nu dă doi bani pe adevăr) împotriva bandelor de criminali fanatici sau doar mercenari (a se vedea numeroasele cazuri de torturare şi execuţie sumară a soldaţilor sirieni), înarmaţi de Occident; aduc un omagiu acestor oameni, care se opun ocultei financiare şi scopurilor ei criminale.
- Până când? - 25 mai 2020
- Năzdrăvăniile ”sultanului” Erdogan - 12 ianuarie 2020
- Ce ne arată Iranul astăzi? - 11 ianuarie 2020