Franciscanism pontifical?

Papa Francisc I (Jorge Mario Bergoglio) s-a născut pe 17 decembrie 1936, la Buenos Aires, într-o familie de italieni săraci (a avut patru fraţi, iar tatăl a fost simplu lucrător la căile ferate). A fost hirotonit preot, în Ordinul Iezuiţilor, în 1969, în mai 1992 a fost numit Episcop de Auca, iar în 1998 a devenit Arhiepiscop de Buenos Aires. Cardinal a fost făcut în februarie 2001, de către Papa Ioan Paul II. Se ştie despre el, între altele, că a refuzat să locuiască în palatul de cardinal şi s-a mulţumit cu un mic apartament modest, unde îşi prepara singur mîncarea, iar la biroul său de la Vatican se deplasa cu transportul în comun, renunţînd la limuzină şi la şoferul de serviciu. A iritat pe mulţi dintre mai marii laici ai vremii (şi mai ales pe politicienii argentinieni) prin discursul său public axat pe împlinirea justiţiei sociale după principiile fundatoare ale creştinismului. Este recunoscut pentru atitudinea sa conservatoare în materie de doctrină şi ca vehement critic al avortului, eutanasiei şi homosexualităţii (comentînd scontata legalizare a căsătoriei homosexuale, atenţiona ferm, într-o scrisoare recentă, mănăstirile catolice din Argentina: „Să nu fim naivi! Nu-i vorba de o simplă bătălie politică, ci de o acţiune distructivă împotriva planului lui Dumnezeu. Noi nu vorbim despre un simplu proiect de lege, ci mai degrabă despre o uneltire a diavolului, «tatăl minciunii», care încearcă să-i înşele pe copiii lui Dumnezeu”).

Cum se pot vedea lucrurile dinspre Ortodoxie? Iată, bunăoară, punctul de vedere al unui preot şi jurnalist ortodox de la noi, Marcel Răduţ Selişte: „Se prea poate să vorbim despre o necesară regrupare a forţelor încă vii şi curate din Biserica lui Hristos. Situaţia este gravă, oriunde şi orideunde am privi. Scandalurile despre averea imensă a Bisericii şi administrarea netransparentă în favoarea unor caste privilegiate din rîndul ierarhilor şi preoţilor, viaţa imorală a multora dintre episcopi, preoţi şi diaconi, nefasta comuniune de interese lumeşti între grupuri de ierarhi, politicieni şi magnaţi ai finanţelor, slăbirea glasului profetic al slujitorilor Bisericii în faţa conducătorilor statelor – toate acestea reprezintă probleme comune tuturor structurilor bisericeşti ale creştinătăţii. În contextul în care Ortodoxia nu reuşeşte să scape din capcana fărîmiţării după chipul statelor naţionale, unde Bisericile Ortodoxe vieţuiesc separat şi fără să comunice între ele în mod real, eficient şi, mai ales, cu vocaţie universală, cu o Patriarhie Ecumenică a Constantinopolului lipsită pînă şi de capacitatea minimală de a unifica formal dacă nu acţiunile, măcar mesajele acestor Biserici Ortodoxe, într-un astfel de context, deci, Biserica Romei rămîne, de facto, singura voce puternică şi cu potenţial de luptă în faţa forţelor planetare ce doresc transformarea societăţii contemporane într-o societate globală întemeiată pe valori dintre care multe sînt necreştine, ba chiar anti-creştine. Papa Francisc I – simbolică alegerea numelui după cel al Sfîntului Francisc din Assisi, iubitorul de săraci şi de bolnavi, fondatorul Ordinului Franciscan – are oportunitatea oferită de sus să devină reprezentantul singurei forţe globale prin care creştinismul se poate opune ofensivei globalizării, în încercarea de a încreştina unificarea umanităţii dorită de venerabilii maeştri ai capitalismului neoliberal. Sfîrşesc aceste rînduri cu un îndemn: să privim cu atenţie la cele ce se vor petrece în lunile următoare la Vatican! Cred că vom avea multe de învăţat şi cred că este foarte posibil să aflăm exemple de urmat în slujirea noastră pentru remodelarea relaţiei Bisericii lui Hristos cu societatea contemporană”.

Creştini apuseni sau răsăriteni, rămîne să vedem cu toţii în ce măsură Papa Francisc I (76 de ani) va avea timpul, puterea şi priceperea de a-şi onora numele ales şi de a răspunde atîtor legitime aşteptări, într-unul dintre cele mai dificile contexte din istoria bimilenară a creştinătăţii. În orice caz, dacă există ceva de luat în seamă în profeţiile obscure ale unui Nostradamus, mai va, se pare, pînă la acel „papă negru” care ar fi cel de pe urmă, oricît de neconsolaţi ar rămîne astfel „apocalipticii” de pe la noi şi de pe aiurea…