Aud tot mai frecvent, nu o dată de la oameni care se pretind serioşi, oneşti şi avizaţi, ba chiar sînt ţinuţi drept „analişti” de profesie ai vieţii publice (politologi, sociologi, istorici, jurişti, oameni de presă etc.), afirmaţia că „votul este esenţa democraţiei”. Iată o mare şi perfidă minciună de serviciu! Faptul în sine de a exprima o opţiune prin vot reprezintă un procedeu simplu şi general, de pretutindeni şi de totdeauna. Cînd ucenicii lui Hristos îl aleg pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul, spre a completa numărul de 12 al Apostolilor, sau cînd Bisericile istorice (altminteri suspectate şi chiar acuzate astăzi, de adversarii ordinii tradiţionale, de poziţii nedemocratice sau chiar antidemocratice) iau hotărîri statornicite prin votul majoritar, în sinoade şi conclavuri, ori chiar la nivel parohial, nu-i vorba cîtuşi de puţin de practica „democraţiei” în sens politic, ci de o dreaptă cumpănire comună de ordin natural. A exprima o alegere în cunoştinţă de cauză, prin vot liber şi responsabil, şi a ţine cont de însumarea voturilor pentru a aproxima obiectivitatea, în chestiuni punctuale de interes comun, e ceva ce nu ţine neapărat de ordinea democratică, sau de asumarea principială a vreunei teorii a democraţiei, ci de firea lucrurilor (sau, dacă vreţi, de bun-simţul elementar al vieţii obşteşti, indiferent că e vorba de cadre mai largi sau mai restrînse): oamenii care ştiu despre ce este vorba şi au discernămîntul necesar, precum şi o anume formă de împuternicire, se adună la un loc şi deliberează, într-o situaţie sau alta, spre cît mai binele comun.
Dacă e să vorbim de o esenţă a democraţiei (în stadiul în care democraţia a ajuns astăzi), ea nu e votul pur şi simplu, ci votul universal. Acest „sufragiu universal” (ridiculizat de Caragiale la vremea lui şi supus, în ultimele secole, multor critici acerbe dinspre dreapta) nu este decît extensiunea democratică, abuziv ideologizată, a votului firesc şi legitim, practicat dintotdeauna şi prezent, în diverse contexte, la orice meridian. Democraţia a uzurpat deviant practica sănătoasă a votului şi şi-a făcut din el tichie de mărgăritar.
În ordinea firească a lucrurilor, exprimarea alegerii prin vot, numai parţial asimilabilă cu ceea ce numim astăzi „dreptul la vot”, implică (aş zice chiar: de la sine) nişte condiţii sine quibus non: nu e chemat să se pronunţe oricine despre orice, ci se pronunţă oameni care oferă garanţia reală a unui anumit statut (social, moral, profesional, spiritual, cultural etc.), oameni competenţi şi integri, oameni cu experienţă acumulată şi simţ de răspundere, oameni, într-un fel sau altul, aleşi să aleagă.
În ordinea ideologică şi funcţională a democraţiei, cel mai adesea potrivnică firii lucrurilor, „dreptul la vot” ia un aspect idealist şi populist demagogic, fiind recunoscut şi acordat „fără discriminare” fiecărui cetăţean (mai mult sau mai puţin turmentat): dimensiunea calitativă a elecţiunii exprimate astfel este sacrificată unei dimensiuni abstract-umanitariste, cantitative sau numerice. De fapt, votul ca procedeu tradiţional, firesc şi legitim, este delegitimat în democraţie prin abolirea condiţiilor lui legitimante. Ţi se oferă darul parşiv de a fi alegător prin vot oricît de prost, de ticălos sau de neavizat ai fi. Nu numai că orice neavenit îşi poate exprima părerea în chestiuni de importanţă publică şi este chemat să o facă în mod oficial, dar votul lui este perfect egal în mecanismul democratic cu votul oricărei competenţe sau autorităţi reale. Votul unui analfabet semioligofren cîntăreşte electoral cît al celei mai autorizate competenţe. Iar practic se întîmplă că votul celui care n-are habar sau îndrituire reală îl anulează la urnă pe al celui care ştie despre ce este vorba şi are acoperirea deplinei responsabilităţi. Cînd nu mai este apanajul celor „puţini” şi capabili, ci armă pusă în mîinile celor „mulţi” şi năuci, votul devine demagogie birocratică şi instrument de manipulare publică. „Masa electorală” este marea invenţie dizolvantă a democraţiei, iar rezultatele se văd tot mai dramatic pe măsura trecerii timpului: societăţi confuze şi haotizate, prăbuşirea axiologiilor, proliferarea imposturii, manipularea curentă, instituţionalizarea demagogiei etc. Cu cît o societate este mai puţin civilizată, cu atît democraţia îi face mai mult rău. Acţiunea dizolvantă este însă generală şi constantă în toate societăţile democratice, chiar dacă nu în aceleaşi grade şi în aceleaşi forme. Nici măcar civilizaţia avansată nu poate anula realitatea dură exprimată prin formula „Proşti, dar mulţi!”. Sigur, orice comunitate, mai ales creştineşte vorbind, trebuie să poarte această cruce a asumării şi asistenţei tuturor membrilor ei, chiar dacă „prostia” este fatalmente majoritară. A lăsa însă destinul unei comunităţi la cheremul resurselor ei de „prostie”, punînd votul, în mod egal, la îndemîna tuturor, este nu doar o formă de iresponsabilitate conjuncturală, ci de-a dreptul una de abjecţie organizată. Chiar dacă aparent echitabilă şi funcţională pe termen scurt (unii vorbesc de „răul cel mai mic”), democraţia este, pe termen mai lung, cangrena oricărei civilizaţii şi oricărei statalităţi: ea duce inevitabil – prin votul universal şi nu numai – la prăbuşirea sau pervertirea valorilor şi reperelor, la promovarea incompetenţei şi discreditarea competenţelor, la criza generalizată a autorităţii, la colaps moral şi funcţional.
Astăzi democraţia trece tot mai mult ca o dogmă ce nu mai poate fi discutată sau ca o fatalitate a vieţii publice curente. Într-o vreme – cînd existau „în teritoriu” mai multe date pentru a fi luat în calcul ca posibilă alternativă la democraţia vicioasă a „votului universal” – s-a putut vorbi despre „votul cenzitar” (pe criterii de proprietate/avere şi poziţie socio-profesională), dar astăzi el pare depăşit de complexitatea realităţii şi indigerabil pentru mentalitatea ideologizată a „omului recent”. Totuşi, o posibilă formă de îngrădire calitativă a perversiunii cantitative a „jocului democratic” ar trebui să preocupe elitele responsabile ale fiecărei societăţi. Votul public – care, în sine, nu-i nici democratic, nici nedemocratic. ci pur şi simplu firesc şi necesar – ar trebui recucerit cumva din ghearele democraţiei manipulatorii şi repus, măcar în parte, în demnitatea şi eficienţa lui funcţională. Altminteri nu sîntem decît complici – conştienţi sau inconştienţi – ai unui haos planetar pe care viitorul – nu îndepărtat, ci chiar apropiat – nu-l va mai putea controla în nici un fel, căci nu-i coroziv mai garantat, la nici un nivel al existenţei, decît prostia lăsată de capul ei, ba chiar invitată… să facă pe deşteapta.
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019
Un comentariu la „O minciună de serviciu”
Comentariile sunt închise.