Rândurile care urmează se vor referi la o carte care de fapt … nici nu există în evidenţele editurilor sau ale bibliotecilor. Mai mult, cel care a scris-o e prea puţin cunoscut în ziua de azi. Şi totuşi, pura întâmplare (sau providenţa) ne-a făcut să descoperim pentru prima dată autorul în cauză chiar prin intermediul acestui text al său. Este vorba de o versiune dactilografiată (care există probabil într-un număr extrem de restrâns de cópii), legată între coperţi cartonate, a conţinutului unei (sau a unei serii de) conferinţe ţinute sub titlul „Ritter, Tod und Teufel” de către filosoful german Friedrich Alfred Schmid Noerr în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, un material conceput prin urmare sub imperiul zguduitoarei tragedii pe care a reprezentat-o acest conflict planetar.
O prezentare succintă a acestui autor şi a operei sale am făcut-o în cadrul acestui site. Deşi este vorba de un intelectual prolific şi de mare calibru, el a rămas ascuns undeva în ungherele cele mai îndepărtate ale sertarelor posterităţii. Opera sa practic nu mai are circulaţie, ea reprezentând probabil o atitudine şi o viziune mult prea „mistică” şi „retrogradă” asupra lumii pentru a fi luată în considerare de către pozitivismul mentalităţii moderne. Dar poate că tocmai de aceea merită o reactualizare …
Problematica textului de faţă este mai exact o clarificare a planurilor existenţei şi o critică mai mult implicită, dar extrem de ascuţită a mentalităţii „umaniste” dominantă în ziua de azi. Chiar dacă vorbim de un text mai degrabă filosofic şi antropologic decât de unul riguros teologic, orientarea sa este mult mai apropiată de acest din urmă domeniu. De la bun început ne este schiţată o concepţie despre om ca fiind cetăţean a două lumi: al celei terestre, materiale, dar mai ales al lumii spirituale, posesor al unui chip divin şi al unui rost situat esenţialmente în acest plan al existenţei. Omul modern uită însă de această dimensiune şi se aventurează într-un abis asemeni cavalerului din celebra gravură a lui Dürer. Înaintează mândru şi nepăsător la pericolele care îl pasc drumul autosuficienţei omului autonom, care şi-a tăiat legăturile cu divinitatea. Numai că acest drum pe care păşeşte cu inconştienţă este străjuit de moarte şi de diavol, creaturi ignorate în trufia marşului său solitar. Nu s-a ajuns încă la capătul drumului, dar e limpede care va fi deznodământul acestei aventuri în necunoscut. Căci adevăratul ţel este de fapt … punctul de pornire, cetatea divină situată pe muntele lăsat în urmă, vizibilă undeva în zarea îndepărtată. Acolo, în acest simbol biblic, al “cetăţii de pe munte care nu poate să se ascundă” (Mat. 5,14) se află de fapt menirea autentică a fiinţei umane, paradisul pierdut, ocrotirea lui Dumnezeu.
Rândurile următoare reprezintă o traducere parţială, o sinteză şi o adaptare a conferinţei lui Schmid Noerr. Prea cuprinzător pentru o traducere integrală, vom reda doar fragmentele esenţiale ale textului, ignorând anumite digresiuni explicative. Dată fiind terminologia aparte, coerentă cu vocabularul filosofic din opera anterioară a autorului, în locul unei traduceri literale, unele pasaje ale scrierii necesită mai degrabă o adaptare pentru a reda cât mai fidel, într-un limbaj accesibil cititorului de azi, sensul gândit de acesta.
Un exemplu: omul este definit drept o fiinţă „demonică”. Am evitat folosirea generalizantă a acestui termen, înlocuindu-l adesea cu „spirituală”, căci acesta este înţelesul său real. Sorgintea sa este noţiunea de „daimon” prezentă în filosofia platonică, care înseamnă chiar acest lucru. Fiinţe „demonice”, mai precis creaturi personale, cu libertate şi voinţă sunt şi îngerii şi diavolii. Primii sunt însă „buni”, prin ascultarea lor de Creator ei ţinând de domeniul „agathodemoniei”; cei din urmă, prin neascultare, întruchipează răul, sau „kakodemonia”. La rândul său, omul este tot o fiinţă „demonică”, înzestrată cu posibilitatea alegerii, prinsă prin urmare între aceste două lumi între care se poate mişca conform libertăţii propriei voinţe.
O altă menţiune pe care o facem este folosirea în traducere a termenului de “filialitate”, substantiv care nu poate fi găsit în DEX. Profităm însă de inovaţia lingvistică a d-lui Andrei Pleşu în eseurile sale despre “Parabolele lui Iisus” şi vom păşi astfel pe un drum defrişat de o persoană cu o autoritate incontestabilă. Judecând corect, substantivarea însuşirii, a relaţiei filiale a omului faţă de Creatorul său e cea mai potrivită traducere a unui termen folosit în chip firesc în germana în care este scris textul original.
Spuneam la început că autorul scrierii de faţă este probabil mult prea „mistic” pentru progresismul mentalităţii contemporane dominante. Pe de altă parte există suficiente cărţi de teologie care prezintă aceste aspecte într-un mod poate mult mai riguros. Dar ne-am oprit asupra acestui text, mai degrabă filosofic, tocmai pentru că el respiră farmecul unei interpretări personale, care se mişcă între marile repere ale unui universalism creştin şi care evită în mod deliberat capcana căderii în uscăciunea unui scolasticism academic. În felul său, Schmid Noerr e un mistic autentic, care vorbeşte din propria trăire şi propria înţelegere a doctrinei creştine, fără a se declara un adept explicit al unei confesiuni anume. Dacă e nevoie să amintim acest detaliu, atunci vom spune că prin naştere autorul e de confesiune evanghelică, dar înţelegerea sa a creştinismului încearcă să îmbrăţişeze într-o sinteză unificatoare întreaga tradiţie bimilenară la scară europeană. Dar, cum spuneam mai sus, nu rigoarea teologică (care nu este încălcată în mod flagrant nicăieri) este esenţială în receptarea scrierilor sale, cât o viziune filosofică -dar şi experiată- a existenţei, redată într-un limbaj articulat pe înţelesul omului contemporan.
Bogdan Munteanu
Introducere: planurile existenţei umane
Pornind de la simbolismul şi ideea directoare a „cavalerului, morţii şi diavolului” din cunoscuta gravură a lui Albrecht Dürer, consideraţiile care urmează încearcă să rezume ceea ce din întreg noianul de întrebări şi direcţii posibile cu care ne confruntăm actualmente este prioritar în sensul importanţei, al clarificării şi al adecvării la problemele prezente, în vederea unei reflecţii autentice.
Dorim să preîntâmpinăm posibila neînţelegere după care aceste consideraţii ar reprezenta o retrospectivă sau o simplă privire istorică de ansamblu, o relatare a unor stări din trecut, care de fapt nici nu ne mai privesc. Dimpotrivă, noi vorbim în permanenţă numai despre prezent, despre atotprezenţa continuă a diferitelor trepte de conştiinţă care se manifestă concomitent, dar stratificate diferit, în sufletul european. Aşa cum acest suflet este prezent în mod nemijlocit ieri, azi şi mâine, cum întreabă, nădăjduieşte, suferă, se linişteşte şi cum cade din nou pradă îndoielilor şi chemărilor la luptă împotriva tuturor valorilor şi credinţelor tradiţionale, mergând până la autodistrugere.
Rândurile noastre conştientizează perfect teribila criză a creştinismului contemporan, ba chiar a oricărei forme de credinţă în Dumnezeu, prezentă în special în proximitatea sufletească a tânărului european. Printr-un proces intelectual unilateral al creării noţiuni şi dogme, cuvântul „Dumnezeu” a fost scos din adâncurile vii şi năvalnice ale tainei treimice şi distilat la rangul unei noţiuni scolastice uscate, o simplă piesă de mozaic în sistemele de gândire teologice şi filosofice.
Punctul de plecare al acestei reflecţii este omul care se experiază pe sine în integralitatea sa. Dincolo de planul natural el se ridică la planul existenţial al spiritului, al creaţiei spirituale individuale şi a raporturilor spirituale de natură personală. Această experienţă inteligibilă a sinelui este adevărata trăire a miracolului existenţei sale. Fără ajutorul tainic al Revelaţiei, nicio experienţă nu ne poate conduce dincolo de această realitate primordială a spiritului. Dar, pe de altă parte, nicio filogenie de ordin biologic, niciun chimism, nicio cauzalitate de ordin material nu ne poate arunca dincoace de ea. Dincolo de materia corporală, omul este duh. Iar cei ce doresc să intre în legătură cu el trebuie să-l întâmpine „în duh şi în adevăr”.
Creatură spirituală, omul ocupă un loc aparte în totalitatea creaţiei inteligibile, în “cosmos”. Prin acest termen se înţelege întreaga ordine lumească şi cerească, de care se leagă noţiunea, elevată deasupra oricărei inteligibilităţi, a unei structuri divine de sensuri, plină de adevăr, bunătate şi frumuseţe.
Dumnezeu este Duh. Iar cei care I se închină trebuie să o facă în duh (în conştiinţa propriei demnităţi spirituale) şi în adevăr (în conştiinţa originii spirituale din lumina primordială paternă). Dat fiind că omul este un duh din Dumnezeu, înzestrat prin urmare cu puterea (relaţional-personală) de a spune „eu” şi „tu”, despre el este valabilă, la fel de limpede ca şi prima, şi a doua afirmaţie: Dumnezeu este iubire. Iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. (I. Ioan, 14,16 ) Căci în Dumnezeu, ca întruchipare deplină a iubirii, se află întreaga plenitudine a lui “tu”. Orice rostire a lui “tu” ţinteşte, dincolo de orice alte sentimente, asemeni unor raze care pornesc de la periferia unui cerc către centrul său, către soarele central al vieţii, către izvorul luminii spirituale, adică înspre Dumnezeu.
Aici se desluşeşte intenţia acestei prelegeri, în măsura în care schiţarea ei este posibilă dintru început. Alegoria „cavalerului, morţii şi diavolului” intenţionează să descrie destinul omului apusean care, datorită unei neînţelegeri vinovate şi fatale, îşi închipuie demnitatea spirituală potenţată la cea mai evoluată demnitate a unei humanitas. El încearcă astfel să se elibereze de toate legăturile creatural-spirituale prin ignorarea intuiţiei saturate de revelaţie a unei lumi spirituale, a unei ordini ierarhice superioare, tinzând să se desprindă de taina primordială a iubirii divine.
În contrast cu idealul umanist al Renaşterii şi Iluminismului, al „supraomului”, stă idealul platonic al înţeleptului smerit, al omului socratic, al cărui daimon îl avertizează să nu se alipească de lumea sublunară, ci ca învăţăcel al erosului divin să tindă către tărâmurile adevăraţilor zei, mai precis către soarele central al duhului divin.
Adevăratul sens al termenului “humanitas” implică de fapt a fi cetăţean a două lumi: cea corporal-materială şi cea supranatural-spirituală. Trei noţiuni de „umanitate” îşi dispută aici întâietatea:
1. Cea naturală, omul ca specie de animal.
2. Cea distinctivă, care deosebeşte chipul omenesc de restul creaţiei. O asemenea umanitate se ridică deasupra legilor naturii prin tot ceea ce este moral, frumos, bun şi adevărat. Este cea care defineşte sensul clasic al educaţiei “umaniste”. O noţiune mai mult ideală, care însă a fost negată şi întinată încă de la apariţia ei de practica politică şi istorică.
3. Humanitas mai înseamnă în fine omenirea în plenitudinea sensului existenţial al socializării umane. Ea primeşte aici înţelesul de personalitate creatoare, de fiinţă umană arhetipală. Înţeleptul şi vizionarul, magicianul alb (dar şi cel negru) sunt cei care întruchipează tipul acestei umanităţi plenare.
Această umanitate plenară capătă ulterior sensul individualizării culturilor naţionale, a comunităţii de credinţă, a oikumenei creştine, a comunităţii sfinţilor. Căci umanitatea veritabilă nu este doar un aspect ţinând numai de individualitatea chipului omenesc. Plenitudinea umanităţii spirituale are un rang cosmic. Ca microcosmos, ea poate scoate în evidenţă filialitatea ei divină. Ca o asemenea umanitate de cel mai înalt rang ea reprezintă întruchiparea capacităţii de iubire într-un sens creator înrudit cu divinul, autentic creştin. Dar ea poate reprezenta şi exploziva energie atomică a descompunerii absolute în „omul de plumb”, o specie de humanitas care se poate scufunda până în ultimul abis al materiei tehnificate şi golite de suflet, pe treapta inferioară de viaţă a „robotului”.
În destinul final al acelei bestiale humanitas terestre, fără iluminarea celestei caritas, stă prezentul general-european. Este soarta dintru începuturi a apusului faptul că a conştientizat prea puţin multiplicitatea de sensuri a „umanităţii”. Umanitatea pură poate însemna la fel de bine autosuficienţa demonului om în întruparea sa animalic-terestră, cât şi cea mai înaltă hotărâre pe care demonul om –ca fiinţă spirituală- o poate arăta: aceea de a-şi experia umanitatea ca fiind echivalentă cu chipul său creştin şi astfel, vibrând în cercul spiritelor fericite, să se mişte înspre centrul adevărului, al iubirii şi al vieţii veşnice, să-şi transfigureze a sa humanitas într-o humilitas a filialităţii divine.
Prezentul european nu este altceva decât fructul copt al unei decizii demonice atotprezente în spaţiu şi timp: a hotărârii demonului om înspre autosuficienţa sa pământească, departe de Dumnezeu, înspre radicalismul unei umanităţi imanente. Această hotărăre nu este lipsită de un sens tragic şi indică tendinţa neîndoielnică a înclinaţiei înspre latura întunecată a demonicului, mai precis a răului demonic: cavalerul aventurând în chip umanist este însoţit de moarte şi de diavol.
(va urma)
Friedrich Alfred Schmid Noerr
Articole relaţionate:
Cavalerul, moartea şi diavolul (II)
Cavalerul, moartea şi diavolul (III)
Cavalerul, moartea şi diavolul (IV)
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
„Punctul de plecare al acestei reflecţii este omul care se experiază pe sine în integralitatea sa”.
Ca sa ramanem mai mult in perimetrul unui spatiu patristic, ” omul ” este practic incapabil de o astfel de incursiune in propria-i experiere . El , omul , nu poate decat sa parcurga un „dat ” de sus , o suma de „descoperiri „, pe care , din iconomia Sa , Dumnezeu le face accesibile omului , cu scopul sustinerii lui , in devenirea tot mai precar-fiziologica .
In felul acesta , mi se pare , ca omul nu experiaza „inlauntrul” sau , ci in afara , mentionand ca „descoperirile ” nu sunt omenesti si personale , ci sunt , pur si simplu , „descoperiri” dumnezeiesti si nu aleatorii , ci in momente oportune . Deci omul , in sensul de „fiul omului ” , adica de „om pacatos” , lipsit de credinta in Dumnezeu , nu poate avea harul de autocunoastere , har care l-ar pune intr-o distinctie totala fata de pacat , ci , cel mult , de coparticipant la pronia dumnezeiasca , care lucreaza cu , sau fara voia omului , cu , sau fara stiinta lui.
*
” Dincolo de materia corporală, omul este duh. Iar cei ce doresc să intre în legătură cu el trebuie să-l întâmpine “în duh şi în adevăr”…Dat fiind că omul este un duh din Dumnezeu înzestrat prin urmare cu puterea (relaţional-personală) de a spune “eu” şi “tu”.
Materia nu poate si nici nu este in afara spiritualizarii .Daca materia ar fi despiritualizata , ea s-ar dezintegra instant , sau nu ar mai exista , instant.
Tot ceea ce compune fiinta umana , pe dinlauntru si pe dinafara si in afara de ea , este spiritualizat , pentru ca , daca unele cu altele nu s-ar potrivi , atunci s-ar respinge , s-ar distruge reciproc . De aceea , fiinta umana , sau sufletul uman , chiar in forma cea mai putin spiritualizata , ea nu se descompune , dar poate suferi chinurile iadului , din pricina nedesavarsirii sale , la care a fost chemata si inzestrata . Deci , s-ar putea spune , ca ramane , undeva , la chinurile „facerii” , fara putinta de a se naste.
Totusi , omul nu este „duh” din Dumnezeu , deoarece omul nu comporta calitatea dumnezeirii , ci doar a primit darul asemanarii si impartasirii de Dumnezeu , care este cu totul altceva .
Si , pentru ca sunt un om al „nadejdii si iubirii” , de ce sa nu spulber toata aceasta angoasa a unui viitor ( de altfel , permanent „prezent” in Dumnezeu !), care Il exclude din ecuatie pe Insusi Dumnezeu , nu printr-un ateism expansiv, ci printr-o apostazie , care defineste deznadejdea de care se cuprinde crestismul in autosuficienta sa ortodoxa ?
Da , vreau sa spulber acest ” rau ” autoprovocat , de a-i privi pe ceilalti drept pacatosi si lipsiti de Dumnezeu , in timp ce noi , populatia bisericeasca , ne constituim in comunitati gregare de drepti , lucru pecetluit cu osanda , la care ne trimite Insusi Hristos : ” Nu am venit ca sa chem la mantuire pe cei drepti , ci pe cei pacatosi „.
Haideti , sa stam stramb si sa judecam drept ! Pentru cine a venit Hristos ? Pentru drepti , sau pentru pacatosi ?Si daca a venit pentru pacatosi , de ce atunci ii vedem pe pacatosi ca fiind fara Dumnezeu? Iar , daca , in mod fariseic , ma consider un om ” drept ” , voi castiga , vreodata , vre-o atentie din partea Mantuitorului ? Sau , exista vre-o diferenta intre oameni ( dreptatea mea , ca o carpa lepadata in fata lui Dumnezeu) ? Se vor mantui „dreptii” ? Sau numai pacatosii ? Sau , ca sa ma mantuiesc, nu am nevoie dacat sa ma consider o mare pacatoasa ? Si , daca sunt o mare pacatoasa , care este deosebirea dintre mine si ceilalti pacatosi , daca nici eu si nici ei nu suntem drepti ?Si daca toti suntem pacatosi , atunci care mai este deosebirea intre credinciosi si necredinciosi ?
Nici nu mai vreau sa gasesc raspuns la aceste intrebari , pentru care , nu demult , puteam sa dau niste raspunsuri , desi nu-mi erau cu totul clare si descifrate , dar le puteam regasi in multe scrieri atestate de Biserica Ortodoxa.
Si nu vreau sa gasesc raspuns , ci doar credinta si unde credinta este indoielnica , cu siguranta , este pacat . Vreau o credinta simpla , ca Dumnezeu exista , un Dumnezeu prin care toti traim , si eu si tu si el .
Si chiar cu mult mai mult , caci „Dumnezeu , in care spui ca nu crezi , crede El in tine ” . ar spune mai degraba N. Steinhardt.
Si daca El crede in tine , cred si eu.