Cavalerul, moartea şi diavolul – o alegorie a omului contemporan (II)

În cele ce urmează autorul (F.A. Schmid Noerr) face o trecere în revistă a celor trei trepte ale creştinătăţii medievale, scoţând în evidenţă premisele care ulterior au condus în apus la apariţia umanismului şi a Renaşterii. Prima treaptă este cea a Bisericii nedespărţite, a mileniului de aur al creştinismului, după care apusul intră într-o dinamică proprie, care a marcat decisiv mersul lumii în ultima mie de ani. Textul de faţă reprezintă o istorie spirituală a Occidentului, un diagnostic pus de un occidental aflat în căutarea stării de spirit primordiale a creştinismului. Deşi este evident că autorul nu este familiar într-un mod riguros cu doctrina ortodoxă (fapt destul de greu la acea vreme şi în acel context), el dă dovadă în mod repetat de scăpărări ale unor intuiţii care indică în această direcţie. Sunt probabil reflexii ale acelei spiritualităţi care, pe vremea celor şapte sinoade ecumenice, era în esenţa ei comună atât apusului, cât şi răsăritului, diferenţele exterioare fiind puţin semnificative. Separarea dintre credinţă şi raţiune a dus în apus la noi trepte evolutive, care nu reprezintă numai epoci istorice, ci şi stări de conştiinţă, pe care răsăritul nu şi le-a asumat integral, rămânând până în ziua de azi în bună parte doar pe prima dintre ele, cea aflată sub zodia experierii tainice, dar totodată directe şi fireşti, a divinului. Desigur, avem de-a face şi cu multă superstiţie, dar ea este doar un fenomen secundar, o malformaţie a autenticului. Căci acesta rezidă în credinţa în puterile spirituale şi de mijlocire ale sfinţilor, în sfinte moaşte miraculoase, într-o credinţă care mai are ochi să vadă şi suflet să simtă la tot pasul manifestări ale divinului în această existenţă. Să ne gândim doar la Lumina Sfântă de la Ierusalim, la miracolul apei Iordanului din ziua de Bobotează sau la minunile legate de persoana unui Arsenie Boca. Aşa cum Schmid Noerr îşi doreşte revenirea la un creştinism integral prin reîntoarcerea la plenitudinea primei trepte, odată cu conştientizarea insuficienţei şi a valabilităţii limitate din punct de vedere spiritual a celorlalte, în care omul se aduce pe sine tot mai mult în prim-plan, tot astfel o năzuinţă înspre un creştinism integral este formulată şi dinspre partea ortodoxă de către un Ioan Ianolide – care poate fi numit fără teama de a greşi drept un vizionar şi un profet. Însă aici premisele sunt cu totul altele. Ortodoxia a rămas fermă în rugăciune, în păstrarea cu sfinţenie a tradiţiei, în perpetuarea experienţei mistice, dar cel mai adesea i-a lipsit dimensiunea activă, de implicare socială, care a predominat în Occident, la un moment dat chiar în dauna primeia. Ianolide vede astfel o îmbogăţire a Ortodoxiei şi cu această latură, vorbind din experienţa sa nemijlocită din cadrul unui fenomen românesc care a ştiut să îmbine spiritualitatea cu implicarea luptătoare, atunci când împrejurările (tirania comunistă) au solicitat o asemenea atitudine.

Cuvânt introductiv, traducere şi adaptare:

Bogdan Munteanu

Europa sub cârmuire creştină

Creştinătatea începuturilor se încredea în „vestea cea bună”. Se ştia primită în legământul filialităţii divine şi în fraternitatea sfinţilor, pe care Însuşi Christos i-a numit fraţi ai Săi. Până şi acolo unde, datorită slăbiciunii omeneşti, permanenta putere a iubirii active era ameninţată să eşueze într-o credinţă aparentă, formală, era folositoare cunoştinţa despre moartea şi învierea Mântuitorului şi graţia atât de scump dobândită, pentru a-i asigura celui ce se pocăieşte o viaţă viitoare în Dumnezeu, odată ce nevoinţele vieţii din această lume păcătoasă rămâneau în urma sa. Dragostea triumfa deasupra oricăror provocări. Înţelepciunea strâns legată de ea se ridica în nimbul simbolului matern la blânda imagine a reginei cerurilor, pentru noi mijlocitoare. Cele şapte dureri ale Maicii Domnului se reflectau, în amintirea celei mai profunde concilieri a lumii, în cele şapte bucurii marianice.

Pe fundalul acestui gen de credinţă în culori copilăreşti se situa însă rigoarea şi seriozitatea gândirii Părinţilor. În aceştia creştinătatea a recunoscut garanţii unei certitudini – profund inteligibilă pentru spiritul omenesc- că această lume este cârmuită prin înţelepciunea divină. Părintele tuturor părinţilor, Dumnezeu Însuşi, prin norma celei mai înalte comunităţi întru adevăr dintre spiritul divin şi cel uman, a implantat creaţiei sale un sens inteligibil iar sufletului omenesc încrederea în posibilitatea înţelegerii lumii şi a vieţii. Scrierea „De civitate Dei” a Fer. Augustin (L.XVIII cap.16-18) poate fi considerată ca o mărturie fundamentală a liniei directoare pe care aceste convingeri despre viaţă au exercitat-o în creştinătatea medievală timpurie.

Prima treaptă

Din vestea cea bună şi modificarea augustiniană a înţelepciunii patristice s-a zidit astfel întâia treaptă a sentimentului de comunitate creştină în Europa apuseană. Această conştiinţă este fundamentată pe autoritatea dogmatică, între timp consolidată, care garantează la rândul ei caracterul static al învăţăturii şi al rânduielilor de viaţă. Această statică reprezintă premisa atât psihologică, cât şi istorică, pentru salvarea creştinismului timpuriu al primului mileniu în faţa invaziei cultelor de misterii ale antichităţii târzii şi a nesfârşit de agitatei încâlceli şi fuziuni de zeităţi elenistice pe care o întruchipa gnosticismul cu speculaţia sa filosofică şi teologică mitologizantă.

În esenţă rămâne mărturia evanghelică a apostolilor despre jertfa atestată istoric a lui Christos, împreună cu dogma de timpuriu consolidată a spălării păcatelor prin taina Euharistiei, cea mai puternică armă împotriva păgânismului târziu, care tindea de asemenea către o doctrină monoteistă a revărsării spiritului divin în lume. Dar singur miracolul euharistic aruncă întreaga lumină a miracolului de iubire divină asupra celuilalt miracol, cel al Învierii din morţi a lui Christos şi al Înălţării Sale la ceruri.

Pe durata a mai bine de o mie de ani creştinătatea europeană stă sub atotprezenţa însorită a miracolului. Căci natura miracolului este datul existenţei în toată plinătatea sa, dăruit iarăşi şi iarăşi într-un chip mai presus de orice înţelegere din libertatea spiritului absolut care este Dumnezeu. Acest miracol iradiază din mijlocul fenomenelor universului creat, care se manifestă pretutindeni, supuse dorinţei omeneşti de a le verifica şi înţelege. Cel mai înalt miracol dintre toate miracolele este însă autorevelarea lui Dumnezeu şi a planului Său de mântuire prin Christos Fiul Său, prin Care Dumnezeu S-a jertfit pentru răscumpărarea păcatului strămoşesc. Conform învăţăturii creştine, păcatul nu este considerat o murdărire care poate fi spălată, ci o degradare ontologică. Niciun ritual de curăţire nu poate fi suficient pentru răscumpărarea omului în faţa lui Dumnezeu. Doar întâlnirea dorinţei active a omului după iubirea şi mila divină cu miracolul de iubire al operei de mântuire a lui Christos, îl poate face pe primitorul harului să strălucească în lumina primordială a originii sale divine.

Răul din lume reprezenta prin urmare doar o continuă ameninţare a omului, atât a bunăstării sale pământeşti, cât şi a mântuirii sale, dar nu o primejdie la adresa ordinii divine a lumii. Accesul diavolului în spaţiul comunităţii creştine ca întreg, pe teritoriul orânduirii creştine, era oprit prin fortificaţiile spirituale ale Sfintelor Taine. Aşteptarea Mângâietorului, apropierea mântuirii prin a doua venire a lui Christos, certitudinea iminentei judecăţi îl ţineau, dacă nu pe ispititor, atunci măcar pe corupător la o distanţă sigură de fiecare suflet creştin în parte. Curăţirea lumii lui Dumnezeu se realiza deja într-un mod continuu prin miracolul jertfei Sfintei Liturghii. Diavolul, deşi prezent în domeniile de margine ale creştinătăţii, se găsea la el acasă doar la păgâni, la popoarele necredincioase şi la idolii acestora. Acolo vor fi încercând Satan şi ucenicii săi să-şi mai impună stăpânirea prin miile de măşti ale demonilor idoleşti, însa numai câtă vreme le mai permitea răbdarea divină şi zelul de a converti al misionarilor creştini. Astfel, diavolul – cea mai abjectă creatură dintre toate creaturile – mai bântuie o bucată de vreme, mai scuipă dincolo de graniţele care i s-au trasat, maculează sacrul, fără însă a-i putea răpi câtuşi de puţin din strălucirea sa fără de pată. El este şi rămâne cel respins, duşmanul exterior neputincios al lumii lui Dumnezeu şi al comunităţii creştine, care sălăşluia înlăuntrul împrejmuirii ocrotitoare a Bisericii. Dominantă este o credinţă absolută, intangibilă, mai presus de orice primejdie, de orice luptă cu răul, de pătrunderile sale temporare şi de retragerile însoţite de urlete, credinţă căreia i se asociază frica de Dumnezeu. Şi, tocmai de aceea, încrederea în lume şi în existenţă, aidoma de necondiţionată, este cât se poate de firească. Sufletul creştin transformat în chip spiritual prin sângele Mântuitorului se află acasă în Împărăţia lui Dumnezeu încă din existenţa sa pământească, în acest trup creat. Contradicţia dintre dincoace şi dincolo este doar o aparenţă, căci creaţia cuprinde în întregul ei atât pământul, cât şi o parte din Împărăţia eternă a lui Dumnezeu. Aici se află situată civitas Dei. În vremea Judecăţii din Urmă va coborî din ceruri soborul sfinţilor, atunci când cerul nou şi pământul nou se vor atinge şi se vor contopi în chip intim cu acesta. Peste tot unde sufletul individual creştin înclina înspre teamă, îndărătnicie, îndoială sau o superstiţioasă şi rebelă curiozitate de a pactiza cu Satana, i se punea împotrivă legea severă a celei mai înalte autorităţi spirituale şi era emis un avertisment fără echivoc împotriva oricărei frici în faţa demonilor, precum şi interdicţia severă a oricărui apotropeism extrasacramental, adică a invocării diavolilor şi demonilor.

În mod fundamental însă, răul nu are nicio putere. El este şi rămâne un intrus în creaţia lui Dumnezeu, fără drept de a sălăşlui în ea. Această lume este pretutindeni bună. Natura naturaliter bona (natura este în chip natural bună).

Pe această treaptă timpurie a creştinismului european autoritatea dogmei este în principiu liberă şi în acelaşi timp născută din acclamatio plebis, din voinţa unanimă de investire a comunităţii de credinţă. Ea este susţinută de o experiere directă, aproape misterioasă în conştientizarea ei juvenilă, a filialităţii divine a celor primiţi şi acceptaţi. La rândul ei, această încredere în vestea de mântuire a lui Christos şi în inegalabila şi irezistibila magie a botezului prin apă şi sânge îşi are rădăcina într-o încredere originară a omului încă neatins de îndoielile raţiunii, a omului conştient de rangul său în spaţiul lumii spiritelor create. Nu în zadar confirmă apostolul Ioan (10,34) mărturia Domnului despre adevărul cuvântului psalmistului: „Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”” (Ps. 81,6)

Vai de acel om, care îşi reneagă această demnitate spirituală sau care nu şi-o înţelege altfel, decât în sensul unei învecinări sau chiar înfrăţiri cu demonii „de-a stânga”. Creştinului timpuriu îi era familiară această cunoştinţă despre anvergura posibilităţilor sale spirituale. Prin urmare, totalitatea fiinţei sale spirituale îi era de la sine înţeleasă, iar încrederea sa în Dumnezeu era atât de integrală şi de nemijlocită, pe cât i-o conferea amintirea stării de graţie a acelui naturaliter christianissime „veac de aur” creştin al stării de ocrotire în patria divină.

Dar, în cazul unei întunecate respingeri demonice a lui Dumnezeu, omul era conştient de căderea sa de partea Satanei, de asemenea integrală, fără rezerve şi fără speranţa unei posibilităţi de evadare din pactul odată încheiat. Omul ca aliat al diavolului a emigrat într-adevăr din lumea lui Dumnezeu şi reprezintă alternativa desăvârşită la creştinul integral al acestei trepte timpurii, căruia încrederea necondiţionată în realitatea creaţiei lui Dumnezeu, desăvârşită din veşnicie, precum şi monismul spiritual al credinţei sale îi erau de la sine înţelese. Acest fapt merită subliniat. Integralitatea umană înseamnă infinita preferinţă acordată omului medieval în dauna europeanului secolelor următoare, al cărui sentiment de viaţă era nevoit să se confrunte cu paradoxul unui dublu adevăr: unul natural şi unul supranatural. Două surse ale adevărului, care în stadiul posibilităţilor de judecată ale acelor secole păreau a fi imposibil de raportat la un principiu comun. Separarea experienţei de revelaţie a devenit prin urmare inevitabilă şi odată cu ea dezrădăcinarea sufletească, atomizarea concepţiei despre lume şi în final masificarea europenismului. Este evident că acel dorit proces invers de refacere a unei concepţii despre lume care să reconfirme existenţa umană în integralitatea sa, trebuie să aibă drept premisă esenţială integralitatea concepţiei despre om.

Treapta a doua

Fireşte că nu se putea lua în considerare o durată indefinită a acestei stări de spirit a creştinismului timpuriu. Procesul de dezvoltare culturală a apusului devenise de neoprit. Şi astfel comunitatea creştină îşi atingea curând cea de-a doua treaptă a conştiinţei sale istorice. Învăţătura era periclitată de fluidizarea intelectuală, dacă nu chiar de descompunerea în curente diverse. Autoritatea patristică a dogmei reclama sprijinul autorităţii instituţionale a Bisericii. Statica învăţăturii se împrejmuia cu o statică a curialismului. Căci autoritatea spirituală se vedea în curând ameninţată de autoritatea pământească a Imperiului Romano-German. La început se părea că cele două săbii ar putea să poarte, îngemănate, răspunderea pentru o demnă pregătire a Împărăţiei de o mie de ani, a deznodământului dintre venirea lui Christos şi Judecata din Urmă. Dar, pentru a putea înfrunta profeţita şi pretutindeni sesizabila intruziune a lui Lucifer-Satan în sânul lumii creştine, era nevoie de găsirea unor mijloace de luptă şi de corecţie eficace. Numai că pentru aceasta sabia lumească s-a dovedit a nu fi suficient de zeloasă, fiind ţinută de o mână adesea îndoielnică din punct de vedere moral sau al mărturisirii de credinţă. De-acum orice întârziere devenea primejdioasă. Între timp diavolul a ocupat el însuşi un loc în lumea lui Dumnezeu. El nu mai putea fi ţinut în exterior, la distanţă, prin botezurile păgânilor sau printr-o defensivă sacramentală. O insidioasă otravă după alta se infiltra în inima spaţiului sufletesc al creştinătăţii europene, iar puterea lumească intreprindea prea puţin împotrivă, ba chiar favoriza de pildă, în spiritul unei Aufklärung (clarificări-iluminări în spirit raţionalist) considerată drept politic oportună, pătrunderea filosofiei arabe, care a deschis multiple căi înspre o principială necredinţă. Lumea sub stăpânire lumească devenea în mod rapid tot mai puţin demnă de încredere. În rândurile poporului creştin se extindea teama faţă de posibilitatea îndoielilor profane sau a învăţăturilor înşelătoare din partea Bisericii. Certitudinile existenţiale ale creştinătăţii europene începeau să se clatine. Era pe cale să se impună credinţa de nezdruncinat, conform căreia Dumnezeu este ce-i drept stăpânul absolut al cerului şi al pământului, dar şi diavolul are putere de a umbla precum un leu şi de a înghiţi pe oricine pofteşte. Dumnezeu nu-l respinge pe răpitorul de oameni, căci lumea, deşi nu este lucrarea diavolului, a devenit terenul său de vânătoare. Dumnezeu Şi-a luat mâna de pe lumea Sa. Împotriva unei asemenea zdruncinări a credinţei, a unei asemenea panici la nivelul încrederii, era nevoie de măsuri mai severe, de o hotărâre din partea conducerii spirituale mai fermă decât putea fi asigurată sau chiar făgăduită din partea puterii lumeşti. Pentru a putea întâmpina cu succes invazia lui Satan era nevoie de găsirea de mijloace de corecţie eficace, de o nouă disciplină luptătoare.

Reforma ecleziastică a fost abordată dinspre două laturi. Mulţimea credincioşilor care jubila la adresa Împăratului Christos ca unui împărat real, dar totodată nestatornică, este cuprinsă într-o comunitate de ascultare păstorită clerical şi ţinută în frâul curial. Primatul Papei este proclamat ca măsură de strictă necesitate în faţa periculo mortis fidei, a primejdiei de moarte la adresa credinţei: “Ecclesia plenissima potestas super omnem creaturam”, “Biserica are putere deplină asupra tuturor creaturilor” (Augustinus Triumphus, 1325). În acelaşi timp răsună chemarea către creştinătatea europeană, împotriva multitudinii de stăpâni şi potentaţi lumeşti: “Omnium credentium una republica!” , “Toţi credincioşii, un singur stat!” (Petru Dubois, 1326). Un secol mai târziu, Nicolaus Cusanus, cardinal de Brixen, o confirmă prin formularea : “Ecclesia enim congregatio est”, “Biserica este de fapt adunarea credincioşilor”. În afara acesteia, lumea devenise pur şi simplu nedemnă de încredere. Prăbuşirea credinţei într-o orânduire de ordin supranatural reclama de-acum imperios instituirea şi asupra celor pământeşti a singurei stăpâniri care mai inspira încredere. În vântul tăios al unei epoci agitate, caracterul static al siguranţei ocrotitoare din lumea lui Dumnezeu face loc dinamicii unor circumstanţiale instrumente de mântuire auxiliare. Acel caracter static al credinţei poate fi interpretat ca amintirea de către om a eternei patrii cereşti, în care problema timpului este absentă, în vreme ce dinamica diversităţii metodelor de corecţie îi aduce în conştiinţă misterul timpului variabil precum şi blestemul, făcut simţit în mod dureros, al existenţei temporale. Căci de-acum apare drept imperioasă nevoia unor directive pentru salvgardarea credinţei ameninţate.

Printre aceste directive se găseşte, drept una din cele mai fatale din istoria spiritului occidental, îndepărtarea oficială a politicii curiale faţă de acea atitudine de credinţă care a fost fixată în conciliile de la Ancyra şi Roma. Inocenţiu al VIII-lea, oricum una din cele mai neplăcute apariţii pe scaunul papal, s-a lăsat convins de doi inchizitori dominicani, Jakob Sprenger şi Heinrich Institoris, să emită în anul 1481 bula “Summis desiderantes affectibus”, prin care era proclamată ex cathedra stăpânirea diavolului pe pământ. Ea poate fi considerată drept prefaţa scrierii alcătuită în prealabil de cei doi, “Malleus maleficarum”, “Ciocanul vrăjitoarelor”. Impactul acestor două publicaţii (cu influenţe reciproce) în sensul distrugerii fundamentelor unei întregi credinţe şi a unei concepţii despre lume poate fi cu greu întrecut. O întreagă epocă a sentimentului pios de ocrotire divină a fost astfel înmormântată. Începea o nouă epocă a omului european, una de adânci nelinişti sufleteşti, de furtunoase lupte împotriva demonilor, comparabilă doar cu epoca culturii mediteraneene în declin din timpul dominaţiei cezarilor romani.

Cealaltă latură a abordării amintită mai devreme consta în hotărârea individuală de a practica urmarea lui Christos, imitatio Christi, cu ideea fundamentală plină de urmări a lepădării de lume – simptom al scăderii încrederii creştine în cârmuirea divină a acestei lumi prin dragoste şi nesfârşită milă părintească. Doar în suita acestei zdruncinări a încrederii devine mai inteligibilă înflorirea monahismului bazat pe preceptul sărăciei materiale. Sfântul Francisc făcea şcoală. Istoria ordinului franciscan întruchipează o bună parte din disputa dintre Biserică şi poporul creştin, dintre „republica credentium” (statul credincioşilor) şi „grex christiana” (turma creştină), până când Nicolaus Cusanus consideră că a găsit formula unificatoare: „ecclesia enim congregatio” (ar fi de adăugat „clientium”, „a celor care au nevoie de protecţie”). Dar, într-o creaţie în care a devenit valabil enunţul „natura naturaliter diabolica”, „natura este în mod natural diabolică”, nu mai este posibilă realizarea unui echilibru între persistenţă şi mişcare.

Treapta a treia

Odată cu trecerea de la statica unei credinţe bazată pe încredere (echivalentă cu o anamneză primordială a sufletului) la dinamica unei gândiri care lua în considerare posibilitatea îndoielii şi a interogaţiei, adică la scolastică, conştiinţa creştină a apusului ajunge pe cea de-a treia treaptă a dezvoltării sale. Ca urmare a unei teologii devenită fluidă, autoritatea „republicii de credinţă” trece rapid asupra universităţilor şi a învăţaţilor cu speculaţiile şi disciplinele lor metodologic-epistemologice bazate pe dispute permanente. Toma de Aquino, supranumit doctor angelicus al scolasticii, a descompus în acest sens statica naivă a simplităţii credinţei timpurii cu ajutorul imensei construcţii a întrebărilor, articolelor şi obiecţiilor sale, aducând-o într-o stare în care forţele vii ale întrebărilor şi argumentaţiilor se menţin într-un echilibru reciproc. În acest joc de forţe o semnificaţie constructivă o dobândeşte şi antagonismul dintre principiile binelui şi al răului. Tensiunea dintre Dumnezeu şi lume, dintre revelaţie şi cunoaşterea natural-raţională sporeşte din ce în ce mai mult în intensitate. Ea rămâne totuşi, aşa cum am spus, deocamdată într-o plutire echilibrată.

„Deus posset”, afirmă Nicolaus Cusanus, adică pentru Dumnezeu există toate posibilităţile, El este în acelaşi timp infinit de mare şi infinit de mic. Contradicţiile sunt existente, însă în Dumnezeu, în spiritul absolut, ele sunt în coincidenţă. Dar ce se întâmplă în afară? Acolo unde Dumnezeu, Cel cu totul altfel, Îşi opune natura, creaţia Sa obiectivată, precum un artist opera sa? Acolo stăpâneşte dublul adevăr, dubla realitate a obiectelor şi a spiritelor şi legea dublă a acestora. Falia dintre Biserică şi stat se adânceşte şi atrage după sine (e vremea conciliului de la Basel, 1431-49) contradicţia din interiorul Bisericii dintre episcopalismul democratic şi clericalismul parlamentar, separând, am putea spune aproape involuntar, ştiinţa şi credinţa. Scientia profana, ştiintele naturii, trec încă drept ancilla theologiae (o unealtă a teologiei), dar acest statut începe să fie deja la fel de contestat precum era înainte primatul de putere al împăratului sau al papei asupra celeilalte părţi. Înţelegerea raţională a lumii se naşte încă bâjbâind, conştientă de posibilităţile de înşelare şi de alte ameninţări venite din partea spiritului minciunii. Cunoştinţa despre Dumnezeu continuă să se impună în intangibilitatea sa. Până şi cei sceptici, necredincioşi, îşi au ancora lor de siguranţă în norma de credinţă moştenită, care însă nu mai inspiră noi impulsuri. Dar diavolul a devenit deja influent în cadrul ereziilor, iar inchiziţia militantă de-abia mai reuşeşte să menţină pretudindeni şi concomitent frontul bisericesc împotriva răzvrătirii maselor.

Sfârşitul secolului al 13-lea aduce cu sine începutul unui proces fundamental de modificare a poziţiei autorităţii ecleziastice în chestiunea demonologiei sataniste. Prin pătrunderea diavolului nu doar în proximitatea omului, ci chiar în trupul acestuia, s-au deschis larg toate porţile posibile iluziei vrăjitoriei şi tuturor fiinţelor magice. “Demonizarea” de manual a noţiunii originare de „demon” are drept rezultat o revărsare fără margini a superstiţiei, care de aici înainte inundă ultimele resturi ale vechilor credinţe populare. Aceste tradiţii, în sensul lor antic, originar, priveau termenul de „demon” (înţeles ca daimon, fiinţă spirituală, a se vedea şi comentariul de la introducerea primei părţi, n.tr.) deopotrivă ca spirite binefăcătoare ale casei, suflete ale strămoşilor mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, felurite zeităţi binecuvântate, ca îngeri păzitori, dar şi ca spirite malefice sau îngeri căzuţi de diferite ranguri. Nu numai identificarea de către Biserică a stăpânirii demonice cu erezia, închinarea la diavoli şi ştiinţa avidă de miracole a vrăjitoriei promovează demonizarea mefitică a întregului habitat al omului, populându-l cu excrescenţe ale răului, dar şi separarea dintre teologie şi filosofie, dintre dreptul canonic şi cel civil, dintre dogmă şi ştiinţă, dă un puternic impuls maniheismului eretic. Demonii buni se refugiază din faţa demonului om, devenit întunecat, până în cel mai îndepărtat cer. Dumnezeu Însuşi se vede nevoit să pornească la luptă împotriva diavolului şi Îşi recrutează în acest scop inchizitori dominicani. Dar diavolul, din locul unde se află, preferă acum „via moderna” (calea modernă) a „mirabilis inceptoris” (minunatului deschizător de drumuri) William Occam (1300-1347). Ca avocat al raţiunii, diavolul refuză acceptarea anatemei bisericeşti. Nu dă înapoi. Dojeneşte credinţa clericilor drept superstiţie, iar autorităţii dogmei îi insinuează arbitrariul. Nici cele mai concrete universalii ale scolasticii nu îl înspăimântă. El le declară drept simple noţiuni, „nomina”, fără putere magică. Căci îndărătul lor, astfel zeflemiseşte el, nu stă nicio fiinţă, nimic ce poate fi recunoscut drept demonic, nicio putere existenţială. Diavolul? Nu! Demonul om întors asupra lui însuşi plusează: numai ce este perceptibil, numai ce poate fi apucat cu mâinile are realitate, este hrană concretă pentru cunoaşterea empirică a spiritului omenesc aflat nu în proximitatea lui Dumnezeu, ci a vieţii. Căci demonul om a început de-acum să acorde importanţă nu lui Dumnezeu, ci sieşi. În locul cunoaşterii de Dumnezeu, acum îi apare prioritară cunoaşterea de sine. Începe să îl preocupe conştiinţa de sine în sens empiric, iar în loc de apologetică şi angelologie se apleacă acum asupra antropologiei şi a psihologiei. Renunţă fără ezitare până şi la demnitatea spirituală a originii sale cereşti, ascunzând-o faţă de sine, negând-o chiar până în măsura în care îi pierde într-adevăr orice amintire, doar pentru a o preschimba cu noua demnitate a unei humanitas raţionale şi cu o stăpânire terestră de ordin natural. Raţiunea se închide domeniului supranatural. Descompunerea unităţii medievale dintre credinţă şi cunoştinţă este definitivă. Pentru Biserică lumea apare de-acum drept o lucrare a diavolului, iar Dumnezeu este împins, în faţa propriei creaţii, în defensivă pe întregul front. Ceea ce teologilor vânători de eretici, diavoli şi vrăjitoare le apare drept o droaie mişunândă de jivine demonice, este însă pentru filosofia eliberată din servitutea scolastică şi pentru ştiinţa experimentală ce se trezea la viaţă izvorul minunat şi natural-sacru al adevăratei cunoaşteri şi modelări omeneşti a lumii. Dualismul pe deplin dezvoltat lasă în cele din urmă primatul credinţei să subziste doar sub forma unui primat de voinţă. Iar o asemenea decizie a voinţei este o chestiune de preferinţă, de gust. Puterea lumească a diavolului nu mai este ţinută în frâu de către preot, ci de către cercetătorul naturalist. Creştinismul predă cârma definitiv lui homo eruditus, homo scientificus, qui humanitatis studia profitatur (care se declară adept al ştiinţelor umaniste).

Notă: Consecinţe actuale

Deplasarea medievală a echilibrului dintre interesele divine şi cele umane are consecinţe până în ziua de azi. În conştiinţa poporului creştin medieval, înţelegerea ioaneică a Fiinţei Divine drept Duhul Adevărului şi al Iubirii, drept izvorul primordial al vieţii veşnice, era ca şi stinsă. Dumnezeu trona, cu toate însemnele unei autorităţi justiţiare şi poliţieneşti, înconjurat de un nor de mânie şi răzbunare, asemeni unui bătrân cu mantia albastră a cerului fluturând peste un pământ prost guvernat. Iar psihologia câştigării bunăvoinţei Sale nu era mult diferită de cea practicată de supuşii unui domnitor tiran pentru a-i ocoli pe dregătorii acestuia prin linguşire sau, mai bine chiar, prin evitarea pe cât posibil a acestora. Rezumând, e vorba de o regresiune apreciabilă a Europei creştine la vechile concepţii păgâne, chiar la formele fetişiste ale idolatriei, care poate fi constatată chiar în Evul Mediu feudal. Asemenea reculuri ale conştiinţei creştine nu sunt suprinzătoare pentru cunoscătorul firii omeneşti, care ştie cât de dens se pot suprapune diferitele straturi ale conştiinţei în fiecare individ, indiferent de nivelul cultural al epocii. Până şi sub pielea celui mai civilizat om zace un primitiv, gata în orice clipă să izbucnească din nou la suprafaţă.

Asemenea concepţii despre un Dumnezeu justiţiar neînduplecat conduc până în ziua de astăzi la faptul că orice nouă tentativă de accedere la adevărata iubire de Dumnezeu, la autentica experiere a lui Dumnezeu şi la rostirea plină de încredere a unui TU în rugăciunea (Ioan, 17) omului conştient de demnitatea sa spirituală şi de filialitatea sa divină să fie înăbuşită în rezultatul europeanului descreştinat fără speranţă. Căci europeanului educat în spirit raţionalist şi ştiinţific (în ciuda înclinaţiei sale pentru felurite superstiţii primitive!) nu i se poate pretinde a crede şi a se ruga unui bătrân cu barbă, învelit în mantie albastră. Indiferenţa aproape generalizată de astăzi, în special cea a unui tineret împins în chip înfiorător pe calea rătăcirii, dezorientat şi înşelat faţă de realitatea nemijlocită şi atotprezentă a lui Dumnezeu, este supracompensată prin interesul exagerat al omului contemporan pentru analiza sa sufletească, pentru psihopatologie, sau pentru idolatrizarea tehnicii şi a progresului tehnic.

(va urma)

Friedrich Alfred Schmid Noerr

Articole relaţionate:

Cavalerul, moartea şi diavolul (IV)

Cavalerul, moartea şi diavolul – (III)

Cavalerul, moartea şi diavolul (I)

Permanenţe europene: Friedrich Alfred Schmid Noerr