Fixaţiile progresiste, egalitare şi resentimentare ale activiştilor corectitudinii politice pătrund insidios şi metodic în spaţiul public românesc şi pretind respectabilitate şi acceptare. O nouă formă de parazitism ideologic acţionează pentru a altera sănătatea organismului societal. Noi tabuuri, pseudo-sacrosancte, faţă de care trebuie să manifestăm „cel mai profund respect şi veneraţie” [1], funcţionează ca instanţe supreme, însă au în esenţă un caracter subversiv.
Curentul contestatar, provenind din mediul universitar american al anilor `80, pretinde a fi modelul edificării unei noi orânduiri care combate orice formă de discriminare şi pune în valoare categoriile minoritare „exploatate”. Este aceeaşi sinistră luptă de clasă, dar în varianta soft, corespunzând cerinţelor prezentului. Războiul pe care propagatorii noului cod de etică îl poartă cu tradiţionalismul considerat „retrograd” a depăşit faza iniţială, subterană, fiind purtat acum cu toată muniţia din dotare.
Paradigma acestui fenomen de extracţie occidentală nu constituie doar un deziderat elucubrant al unor indivizi aflaţi în stare de delir, ci o realitate din ce în ce mai concretă şi mai aproape de noi. Un paradox curios îl reprezintă tocmai tiparul susţinătorilor corectitudinii politice. Aceştia nu fac parte din colectivităţile „exploatate”, ci aparţin chiar categoriilor de frunte ale societăţii. Universităţile, „adevărate centre de reeducare” [2], produc îndoctrinaţi cu diplomă, soldaţi disciplinaţi şi instruiţi pentru a activa în slujba cauzei. Cu abnegaţie şi exaltare, aceştia vor examina mediul înconjurător în căutarea intoleranţei, ameninţarea organică pe care au învăţat să o anihileze.
Societatea noastră se află astăzi în stadiul incipient al unei evoluţii din ce în ce mai proeminente. La originea sa se află „o exploatare neruşinată a problemelor sociale, pentru a se menţine puterea asupra oamenilor” [3]. Stigmatizarea oricărui raţionament privind diferenţele între grupurile sociale şi proclamarea infailibităţii drepturilor omului, în fapt ale minorităţilor de orice tip, sexuale, de gen, religioase, culturale, etnice etc., sunt etape ale acestui proces.
Eroarea crucială pe care o poate săvârşi opinia publică este de a minimiza sau ridiculiza efectele pe termen lung ale acestui „decret de comportare socială” [4]. În egală măsură, a acorda o atenţie sui-generis demersului de reglementare a parteneriatelor civile între persoanele de acelaşi sex, popularizând un individ care nu a făcut niciun secret din agenda sa de lucru, denotă neglijenţă şi mărginire. Simpla expunere mediatică este suficientă pentru ca misiunea cu care a fost însărcinat să fie parţial îndeplinită. Ipocrizia acestei teme, devenite subit de interes naţional, ţine de portretizarea sa ca exerciţiu democratic fundamental şi stringent, în absenţa căruia România ar rămâne cufundată în bezna tradiţionalismului şi habotniciei. Menirea televiziunii nu mai este, însă, de multă vreme informarea corectă şi relatarea adevărului, ci dezinformarea sistematică şi manipularea brutală, servind, astfel, obiectivelor santinelelor corectitudinii politice.
Chestiunea acordării de şanse egale pentru minorităţile „persecutate” este o găselniţă prin care acestea beneficiază de privilegii speciale, călcând în picioare preceptul competitivităţii şi accepţia meritului şi a valorii reale. Refractarii vor fi reeducaţi pentru a se conforma pe deplin dogmelor corectitudinii politice. Odată atinsă această ţintă, militanţii îşi vor îndrepta atenţia către un alt fenomen, pe care să îl denatureze conform propriilor criterii şi intenţii. Motivaţia acestora nu o reprezintă „sentimentele de revoltă create de existenţa relelor sociale, cât nevoia de a satisface setea de putere impunând întregii societăţi propriile soluţii” [5].
Reevaluarea programatică a întregului sistem de norme şi valori necesită o prefacere compactă a limbajului formalizat. Acest demers este în plină desfăşurare, însă nu va fi încununat de succes decât în momentul în care vor fi trecute la index cuvintele şi opiniile devenite „ofensatoare”, iar utilizarea acestora va fi condamnată cu severitate. Prohibiţia terminologică planificată pentru a elimina orice stereotip de factură discriminatorie va altera structura limbii naţionale, rezultatul acestei mutaţii fiind aberant şi grotesc.
Predominant în spaţiul academic, lobby-ul corect politic este favorabil mistificării istoriei naţionale, minimalizând rolul şi influenţa indivizilor iluştri în desfăşurarea evenimentelor şi acţiunilor cu caracter politic şi social. Peste noapte, adevăratele făuritoare ale istoriei vor deveni colectivităţile progresiste, călăuzite de minorităţile deţinătoare de pretinse axiome, contrare Adevărului istoric.
În plin proces de impunere a noii morale, orice atitudine neconformă este întâmpinată cu defăimare şi osândă publică. Etichetele cu caracter acuzator sunt larg întrebuinţate de către activiştii corectitudinii politice: intolerant, extremist, bigot, ignorant, pentru a le nominaliza doar pe cele mai uzuale. Situaţia nu diferă în esenţă faţă de metodele caracteristice ale comuniştilor. Potrivit directivelor oficiale, criticile la adresa partidelor şi activităţilor de sorginte comunistă erau discreditate şi defăimate sistematic, iar „vinovaţii” calificaţi drept fascişti, şovini, extremişti.
Duplicitatea este evidentă. Apărătorii radicali ai corectitudinii politice pledează cu ardoare în favoarea libertăţii de exprimare şi de acţiune, însă adoptă poziţia cea mai intransigentă când se confruntă cu adversari de idei şi, mai ales, cu tradiţionalişti. Odată ajunşi în funcţii de conducere şi de decizie, foştii toleranţi încep să nu mai tolereze atitudinile potrivnice. Nimic nu este mai supărător pentru aceşti activişti maniaci decât faptul de a fi contrazişi de către conservatorii „sâcâitori” şi „înguşti la minte”. Însă, tocmai reacţia faţă de pretenţiile aberante şi ilogice ale combatanţilor drepturilor minorităţilor poate fi hotărâtoare în acest război spiritual şi cultural.
Familia nucleară, ca structură de bază a societăţii tradiţionale, poartă o răspundere capitală pentru ca aiurelile corecte politic să nu devină canoane oficiale. Educaţia tradiţională, în spirit creştin, cu accent pe legile imuabile ale umanităţii, iniţiată încă din primii ani ai vieţii, are o influenţă însemnată în dezvoltarea ulterioară şi va imuniza intelectul şi sufletul de acţiunea malignă a corectitudinii politice. Etichetele şi umilinţele la adresa tradiţionaliştilor vor escalada. Orice şovăială este riscantă, iar ideologii noii morale vor jubila. Cât mai pot vâsli împotriva curentului aceşti „primitivi”, se vor întreba dispreţuitori „progresiştii”. Iar răspunsul va fi: până când această tendinţă smintită va fi combătută pe deplin.
Oricărei iniţiative a activiştilor corectitudinii politice trebuie să i se răspundă cu un refuz nemijlocit. Argumentat şi raţional. Cu un echilibrat spirit critic. Pentru a (re)deschide ochii celor aflaţi în cumpănă sau deja corupţi. Oricât de excentrice şi de incitante ar părea propunerile susţinătorilor unor grupuri aşa-zis oprimate, este necesară o abordare obiectivă şi de bun simţ din partea opiniei publice. Promovarea excesivă prin intermediul canalelor de informare în masă oferă activiştilor „drepturilor omului” rampa de lansare pentru a-şi expune platforma ideologică monstruoasă.
______________
[1] Julius EVOLA – „Tabuurile vremurilor noastre”, Anexă în Oamenii şi ruinele, traducere de Mariana Adameşteanu şi Mihaela Manea-Busuioc, editura Antet, p. 297.
[2] Anonim – „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, editura Christiana, Bucureşti, 2009, p. 49.
[3] Vladimir BUKOVSKI, Uniunea Europeană… O nouă URSS?, traducere de Dan C. Mihăilescu, editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 157.
[4] Horia-Roman PATAPIEVICI, Omul recent, ediţia a V-a, editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 306.
[5] Theodore KACZYNSKI, The Unabomber Manifesto. Industrial Society and its Future, traducere de Ovidiu HURDUZEU, în Unabomber – profetul ucigaş, editura Logos, Bucureşti, 2007, p. 328.
„Cât mai pot vâsli împotriva curentului aceşti primitivi , se vor întreba dispreţuitori progresiştii . Iar răspunsul va fi: până când această tendinţă smintită va fi combătută pe deplin „.
S-au implinit douazeci si cinci de ani de la „revolutia ” din decembrie ’89.
Douazeci si cinci de ani de dispret masiv , manipulare si diversiune . Douazeci si cinci de ani de minciuna si disimulare . Douazeci si cinci de ani in care romanul a invatat sa manance din palma .
Care spuneati ca sunt formele de combatere a acelei „tendinte smintite ” ?