Migraţia şi perspectivele demografice

Institutul European din România a dat publicităţii studiul Perspectivele politicii de migraţie în contextul demografic actual din România, elaborat de Bogdan Alexandru Suditu (coord.), Gabriela Prelipcean, Daniel Celu Vîrdol şi Oana Ancuţa Stângaciu.

Studiul vizează o evaluare de ansamblu a tuturor formelor de migrații şi mai ales a corelațiilor dintre acestea şi transformările demografice din România, prin prisma a trei componente principale: migrațiile interne, migrațiile internaționale şi din perspectivă economică şi teritorială.

Estimările privind reducerea numărului populației din UE variază între un minimum de 15 milioane persoane şi un maximum de 18 milioane persoane, cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei. Migraţia este unul dintre factorii care influenţează scăderea populaţiei, ca migraţie internă (din rurale zone slab dezvoltate spre oraşe dinamic economic), şi mai ales externă.

În definirea şi structurarea unei strategii pentru dezvoltare durabilă, populaţia este elementul central şi nicio reconstrucție a societății româneşti nu ar putea fi elaborată şi transpusă în practică fără semne de redresare a stării demografice.

Din această perspectivă, componenta majoră a unei strategii de dezvoltare durabilă ar trebui să fie însăşi stoparea derapajului demografic în care se află România.

3% din populaţia globului este afectată de migraţie, dar migraţia singură nu poate inversa tendinţa de îmbătrânire dintr-o regiune.

În fiecare an, începând cu anul 2002, în Europa se stabilesc între 1,5 şi 2 milioane de noi imigranți.

Străinii din UE

La 1 ianuarie 2007 pe teritoriul recent extins al UE27, datele EUROSTAT au înregistrat 27 milioane persoane rezidente care nu aveau cetățenia statului gazdă. Dintre acestea, 92,5% erau stabilite de către UE15 şi numai 7,5% de către cele 12 state membre noi care au aderat la UE în 2004 şi 2007. În plus, cinci state concentrau circa 74,9% din totalul străinilor (20,8 mil. persoane): 7,3 mil. de străini au fost înregistrați în Germania, 4 mil. în Spania, 3,5 mil. în Franța; aproximativ 3,4 mil. în Marea Britanie şi 2,7 mil. în Italia.

În 2007, străinii (inclusiv resortisanți ai altor state membre ale UE şi non-UE) reprezentau 5,64% din populația totală a Uniunii Europene. Această medie include o mare varietate de reprezentare a străinilor în statele membre UE27: 38,2% din totalul populației în Luxemburg, 20% în Letonia, 18% în Estonia, 9,8% în Austria, 9% în Spania, 8,9% în Germania, 8,5% în Belgia, 8% în Grecia şi 7,3% în Irlanda, între 5,3% şi 5,6% din populația lor în Suedia, Franța şi Regatul Unit, Italia 4,5%. Noile state membre au avut ponderi ale cetățenilor străini nesemnificative. De exemplu, Republica Slovacă a înregistrat 0,47% străini, România 0,12% sau Bulgaria 0,34%. Mai trebuie semnalat faptul că într-un număr mare de țări non-cetățenii proveneau în mare parte (peste 50%), dintr-o altă țară a UE.

Fenomenul migraţionist în România

Recensămintele populației din 2002 şi 2011 arată că cea mai mare parte a localităților României au pierdut populație, urmare a unui spor natural şi migratoriu negativ. Populaţia a crescut doar în marile oraşe şi zonele lor periurbane.

Migraţia internă a crescut de la 8,6‰ în anul 1985 la 33,9‰ în 1990, predominant în rândul femeilor.

După anul 1996 apar modificări semnificative în evoluţia fluxurilor migratorii prin schimbarea sensului migraţiei interne, fluxul urban-rural constituind principala direcţie a migraţiei, cu un maxim al stabilirilor în rural în anul 2010, când 48,5% din persoanele care şi-au schimbat domiciliul au hotărât să se stabilească în rural. Tinerii între 20 şi 29 ani sunt cei mai activi din acest punct de vedere (peste 40‰ în anul 2010).

Principalele judeţe de destinaţie au fost Bucureşti-Ilfov, Timiş şi Constanţa, iar regiunea Nord-Est a fost preferată de cei care s-au stabilit în mediul rural.

În anul 1990, 62,0% din totalul emigranţilor erau persoane de naţionalitate germană, iar 11,4% de naţionalitate maghiară, în timp ce populaţia de naţionalitate română reprezenta doar 24,6%. În prezent, aproape toţi emigranţii (99,1%) sunt de naţionalitate română. Principalele ţări de destinaţie a emigranţilor din România, în cei 21 de ani analizaţi, au fost Germania, SUA, Spania, Canada şi Italia, însă evoluţia fluxului de emigranţi pe ţări de destinaţie este diferită.

Astfel, dacă la începutul perioadei Germania era principala ţară de destinaţie, în jurul anului 2000 populaţia emigra mai mult către SUA şi Canada, iar în prezent ponderea ţărilor din Europa (Germania, Italia şi Spania) şi a celor de peste ocean (Canada şi SUA) a ajuns la aproximativ aceeaşi valoare.

Din municipiul Bucureşti, prin oportunităţile pe care le oferă, pleacă o mare parte a emigranţilor de la nivel naţional (16,0%), acesta făcând notă discordantă cu celelalte judeţe din acest punct de vedere în toată perioada analizată. Un alt judeţ ce reprezintă un pol al emigraţiei spre străinătate în perioada 1990-2010 este Timiş. Acest judeţ, la fel ca municipiul Bucureşti, face notă discordantă cu celelalte judeţe în toată perioada analizată, contribuind cu 12,4% din totalul emigranţilor. Alte judeţe în care se concentrează un număr mare al persoanelor ce au emigrant spre străinătate, mai ales în primii ani, sunt tot din vestul şi centrul României (Sibiu, Braşov, Cluj şi Arad).

Începând cu anul 2008, trendul evoluţiei numărului de imigranţi este descendent, iar în prezent aceştia reprezintă 0,33 persoane la 1.000 de locuitori. Repartizarea pe grupe de vârstă a persoanelor migrante arată că persoanele între 26-40 ani sunt cele mai active din acest punct de vedere, în timp ce ponderea populaţiei vârstnice (de 61 ani şi peste) este mult mai mică.

În perioada 1991-2010, 44,6% din totalul imigranţilor ce s-au stabilit în România au ales regiunea Bucureşti Ilfov, iar 15,6% dintre aceştia s-au stabilit în regiunea Nord-Est. Judeţele preferate sunt Bucureşti Ilfov, Iaşi, Constanţa, Cluj, Timiş, Suceava şi Braşov.

Chiar dacă în toţi cei 20 de ani analizaţi, soldul migraţiei externe în România a fost negativ (excepţie fac anii 2001, 2007 şi 2008 când s-a înregistrat un uşor sold pozitiv), se poate remarca faptul că în primii 10 ani a existat totuşi o tendinţă de scădere a soldului migrator în raport cu străinătatea. În ultimii 4 ani, se poate remarca faptul că soldul migraţiei externe din România înregistrează cele mai mici valori ale perioadei analizate, de până la 1.500 de persoane.

Soldul migraţiei externe pe judeţe evidenţiază existenţa a două categorii de judeţe; o primă categorie o reprezintă județele ce exercită atracţie pentru persoanele migrante şi nu încurajează fenomenul de plecare cu domiciliul din România, iar a doua categorie sunt județele ce “alimentează” cu emigranţi ţările din Europa şi de peste ocean. Astfel, dacă la începutul perioadei municipiul Bucureşti era un pol ce „alimenta” cu emigranţi piaţa externă, după anul 2000 acest centru urban atrage numeroşi imigranţi, încurajând populaţia să rămână în această zonă. Se poate remarca faptul că municipiul Bucureşti face notă discordantă cu celelalte judeţe în întreaga perioadă analizată. Pe zone geografice din România, se observă că unele judeţe din vestul ţării, unde ponderea persoanelor de alte naţionalităţi este mare (Sibiu, Timiş şi Braşov), reprezintă centre de unde emigrează o mare parte a celor ce au hotărât să se stabilească în străinătate, în timp ce judeţele din estul României (Iaşi, Botoşani şi Galaţi) au devenit atrăgătoare mai ales pentru persoanele din Republica Moldova.

În prezent tendinţa de a pleca în străinătate este prezentă doar la populaţia cuprinsă între 26-40 ani, în timp ce la celelalte categorii de vârstă soldul migrației externe este pozitiv. Principalele regiuni din care s-a emigrat au fost Centru şi Vest, datorită ponderii mari a populaţiei de naţionalitate maghiară şi germană, Bucureşti-Ilfov şi Nord-Est, iar regiunile ce au primit imigranți au fost Vest, Bucureşti Ilfov şi Nord-Est, astfel că Bucureşti-Ilfov are un sold migrator pozitiv, Nord-Est înregistrează un sold pozitiv doar în anumiți ani, în timp ce în celelalte regiuni soldul migraţiei externe a fost negativ pe întreaga perioadă.

Cauzele migraţiei

Organizaţia Internaţională pentru Migraţii evidenţiază factorii care stau la baza fenomenului migraţionist şi anume: factori de tip push/de împingere (nivel de trai scăzut, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, probleme etnice, existenţa crizelor rezultate din dezastre naturale, accidente tehnologice sau terorism, sau chiar a crizelor financiare, a celor politice şi a conflictelor sociale etc.) şi factori de tip pull/de atragere (nivel de trai mai ridicat, nivel al salariilor mai ridicat, posibilitatea de a găsi un loc de muncă mai bun, experienţa reţelelor sociale, libertate individuală etc.). De asemenea, pot fi puşi în evidenţă şi factori non-economici (limba, contingenţa culturală şi geografică, legături de tradiţie, istorice, foste colonii) care afectează, de asemenea, decizia de migrare şi selecţia ţării de destinaţie.

În ultimii ani, literatura de specialitate a sesizat şi apariţia unor factori care pot conduce la ameliorarea creşterii fluxurilor de migraţie, şi anume: creşterea aversiunii faţă de imigranţi a populaţiei din ţările gazdă, politicile de migraţie ale diferitelor ţări, măsuri mai ferme împotriva migraţiei ilegale (de exemplu, prin veriga securităţii sporite a frontierelor); îmbunătăţirea condiţiilor economice şi politice în ţările de origine ale migranţilor; înrăutăţirea climatului economic din ţările dezvoltate pe fondul crizei globale actuale, relaxarea sumară, respectiv menţinerea restricţiilor pe piaţa muncii în unele ţări ale UE.

Concluzia care se desprinde este că decizia de migrare răspunde diferenţelor de venit, iar migranţii tind să aibă o propensitate superioară de migrare faţă de medie.

Migraţia românească, sub forma în care o cunoaştem astăzi, este una de dată relativ recentă, însă a reuşit să aibă o influenţă foarte mare asupra societăţii româneşti actuale, în ansamblul său.

Migraţia internaţională reprezintă astăzi un fenomen care îmbracă mai multe forme, produce efecte şi modelează societăţile naţionale. O parte semnificativă din aceste schimbări şi modelări reprezintă tranziţia înspre comportamentul de tip migrator.

Efectele migraţiei pentru România

România a devenit atât ţară de origine, cât şi de destinaţie a migraţiei internaţionale, însă statutul este de ţară de emigraţie netă. De asemenea, a crescut numărul persoanelor care migrează în tranzit teritoriul naţional, România având responsabilităţi suplimentare legate de poziţionarea la frontiera estică a UE (migraţie ilegală, trafic de persoane, migraţie voluntară). Politica legată de migraţie în România a avut în vedere adoptarea de acte normative, înfiinţarea unor instituţii cu atribuţii în domeniul migraţiei şi cooperarea cu alte state. Mişcările la nivelul fluxurilor internaţionale ale forţei de muncă creează distorsiuni pe piaţa internă a forţei de muncă din România (structură, specializare, segmentare), dezechilibre ale structurii demografice cu implicaţii economice (evoluţia indicatorilor macroeconomici, efectele fiscale, remitenţele) şi asupra sistemului de securitate socială.

Principalele ţări în care muncesc românii sunt Italia, Spania, Israel, Germania şi Marea Britanie. Două treimi din banii trimişi în ţară (remitenţe) vin de la românii plecaţi la muncă în Italia şi Spania. De exemplu, în anul 2007, aceştia au trimis în ţară 6,5 miliarde euro, în creştere faţă de anul 2006, când remitenţele au reprezentat 5,5 miliarde euro. Suma a reprezentat circa 5,7% din PIB, iar România a ocupat locul zece în lume, într-un clasament al remitenţelor întocmit de Banca Mondială şi locul doi în UE. Absolvenţii de învăţământ superior reprezintă circa 10%-12% din totalul persoanelor emigrate legal, iar 26% dintre emigranţii oficiali sunt absolvenţi ai învăţământului liceal şi postliceal.

Migraţia românească se caracterizează prin următoarele: migrarea cu precădere a populaţiei tinere, aptă de muncă, conduce la o situaţie de criză atât pe piaţa muncii, cât şi pe piaţa asigurărilor şi serviciilor sociale, în sensul în care se exercită o presiune mult mai importantă asupra populaţiei ocupate pe piaţa muncii din România, iar schimbările în structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei, coroborate cu descreşterea ratei fertilităţii duc la îmbătrânirea continuă demografică.

Efectele pozitive ale remitenţelor sunt asupra investiţiilor şi consumului privat, elasticitatea consumului fiind mult mai mare decât în cazul investiţiilor străine directe.

În comparaţie cu investiţiile străine directe, cu ajutorul pentru dezvoltare şi cu intrările de pe piaţa de capital, remitenţele reprezintă una dintre cele mai puţin volatile surse de venituri externe; pe de altă parte, din ce se ştie în prezent, ele au efecte doar pe termen scurt.

Migraţia internaţională

În multe state dezvoltate, sporul migrator depăşeşte sporul natural, acest fapt determinând intervenţia factorilor politici, a guvernelor statelor respective în vederea reglementării şi controlului numărului imigranţilor.

Migranţii de mare valoare, cu o calificare superioară, formează o categorie specială, adesea numită “elita migrantă” care este foarte căutată şi acceptată în orice ţară.

Migraţia ilegală sau clandestină include atât acei migranţi care au pătruns fraudulos sau pe canale ilegale pe teritoriul unei ţări cât şi persoanele care nu au primit formal dreptul de rezidenţă sau la care acesta a expirat. Migraţia clandestină este strâns legată de politica migratorie a statelor, iar amplificarea acesteia în ultimele secole este o consecinţă a adoptării de către statele dezvoltate a unor legi sau reglementări din ce în ce mai restrictive faţă de imigranţi. O dimensiune relativ nouă a migraţiilor ilegale o constituie traficul de persoane, acesta implicând o serie întreagă de activităţi şi fiind frecvent asociat cu crima organizată (trafic de droguri, arme etc.).

Proporţia populației în vârstă de muncă (15-64 ani) în UE-27 a fost, în 2011, de 67,0%. În țări precum Spania, Luxemburg şi Slovenia se înregistrează cea mai mare pondere a populației în vârstă de 25-49 de ani (aproximativ 40%), în timp ce Finlanda şi Suedia înregistrează cea mai redusă pondere (aproximativ 32%).

Statistici şi previziuni privind migrațiile

Ţările UE accentuează statutul refugiaţilor şi azilanţilor în luarea deciziei de imigrare şi utilizează un sistem relativ de restricţii pe piaţa muncii pentru forţa de muncă din ţările intrate în UE în 2004 şi 2007. Prin evaluarea consecinţelor mobilităţii forţei de muncă pot fi jalonate politici în domeniul migraţiei. Existenţa restricţiilor pe imigraţie poate fi justificată şi pe baza menţinerii bunăstării, prosperităţii cetăţenilor săi. Politica UE referitoare la imigraţie nu mai ţine seama de echilibrarea procesului de îmbătrânire a populaţiei cu creşterea numărului de imigranţi ilegali din ţările sărace (conform EUROSTAT, 38% din imigranţii ilegali au intrat în UE prin Italia faţă de 23% Franţa, 18% Spania).

Urmare a transformării comportamentului demografic al familiilor europene, creşterea populației se datorează imigrației şi nu sporului natural al populației, care rămâne de câteva ori mai mic decât ratele de migrație, în majoritatea statelor membre UE.

În acest an, Comisia Europeană si miniştrii de finanţe ai statelor membre au realizat „2012 Ageing Report”, document care analizează impactul pe care fenomenul de îmbătrânire a populaţiei îl are asupra finanţelor publice.

Previziunile indică faptul că până în 2060 populația activă din Europa va scădea cu 50 de milioane de oameni, fapt care conduce la necesitatea pentru Europa de a asigura accesul pentru imigranții legali din statele membre. Raportul menționează că, din cauza aşteptărilor privind dinamica ratei fertilităţii, speranței de viață şi ratelor de migrare, structura vârstei populației UE este prognozată să se schimbe dramatic în deceniile următoare. Dimensiunea medie a populaţiei este proiectată sa fie puţin mai mare faţă de acum 50 de ani, însă mult mai îmbătrânită decât este în prezent.

Cel mai mare segment al populaţiei va continua să fie reprezentat de grupa de vârstă 15-64 ani, însă acesta se va reduce de la 67% în 2010, la 56% în 2060.

Ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste în totalul populației va creşte de la 17% la 30%, în timp ce ponderea celor de 80 de ani şi peste (în creştere de la 5% la 12%) va deveni la fel de mare precum a populației tinere în 2060.

În contextul în care populația feminină din blocul comunitar are în medie mai puțin de doi copii, care este rata naturală de înlocuire pentru o societate, şi cum speranța de viață se va majora, raportul dintre pensionari şi persoanele active va creşte de la 39% în 2010, la 71% in 2060.

Statele vest-europene cu populație numeroasă (Germania, Franța, Spania, Italia) vor rămâne în aceleaşi categorii de mărime demografică, nu atât datorită sporului natural, ci datorită sporului migrator pozitiv. Menținerea mărimii demografice a acestor state se face în principal pe seama fluxurilor de migranți din statele central şi est europene, dar şi a fluxurilor de migranți din afara Europei. Scăderi semnificative înregistrează statele nordice (Danemarca, Suedia şi statele baltice), dar şi statele central şi est-europene (România, Bulgaria, Ungaria, Slovenia).

România este printre cele mai afectate state de fenomenul de îmbătrânire a populației. În anul 2010 mediana vârstei populației României a fost de 38,3 ani, aproape de media Uniunii Europene, care era estimată la 40,9 ani. În termeni absoluţi, Germania şi Italia sunt țările cu populaţia cea mai îmbătrânită. În 2010 în Germania existau 16,9 milioane de persoane cu vârste de 65 de ani şi peste, iar Italia avea 12,2 milioane. Rata de dependență (ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste raportat la populaţia cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani) era în 2010 la nivelul de 21,4%, adică aproape cinci persoane cu vârsta de muncă corespundeau unei persoane retrase de pe piața muncii.

În următorii 50 de ani va avea loc o puternică transformare a viabilității demografice în cadrul statelor europene. Menținerea politicilor demografice şi de migrații actuale va determina un permanent transfer prin migrații de populație tânără dinspre estul şi din afara Europei către statele vechii Europe.

În acest fel, statele afectate astăzi de o accentuată dependență demografică îşi vor redresa balanța demografică, reducând raportul dintre persoanele în vârstă, inactive şi categoriile de populație activă.

În celelalte state, pe fondul balanțelor migratorii negative şi implicit a unui spor natural negativ, are loc un transfer al dependenței demografice către statele situate la granița răsăriteană a Uniunii Europene, de la nord (Letonia, Lituania, Estonia), centru (Polonia, Slovacia, România), până în sud (Bulgaria, Grecia).

În 2060, dependența demografică este aşteptată să crească la 64,8%, România având a doua cea mai ridicată rată de dependență, după Letonia (68%).

Media UE se va afla în 2060 la 52,6%, aproape 2 persoane cu vârsta de muncă corespunzând unei persoane retrase din activitate. În prezent media UE în ceea ce priveşte rata de dependență se află aproape de 26%.

România în fluxurile migraţiilor internaţionale

În perioada următoare evoluţia numărului de imigranţi este oscilantă, astfel între anii 2002 şi 2005 imigranţii sosiţi în România scad sub 4.000 de persoane (aproximativ 0,15 imigranţi la 1.000 de locuitori), iar după anul 2005, timp ce 3 ani, numărul acestora creşte treptat, depăşind din nou 10.000 de imigranţi. Începând cu anul 2008, trendul evoluţiei numărului de imigranţi este descendent, iar în prezent aceştia reprezintă 0,33 persoane la 1.000 de locuitori.

Cei care au imigrat în țara noastră în această perioadă au fost în mare parte întreprinzători, în special din Turcia, Siria, Iordania şi China. Schimbările economice au determinat creşterea atractivității României pentru antreprenori străini, dar şi pentru alte categorii de străini mai puțin specializați. După anul 2000 numărul permiselor de muncă a crescut de la 1580 la 3678 în 2005, ajungând la 7993 la sfârşitul anului 2006.

În 2011 în România aveau acte de şedere legală 57.259 cetăţeni străini, originari din: Republica Moldova (25,01%), Turcia (15,86%), China (11,81%), Siria (4,37%), SUA (3,33%), Serbia (2,82%), Israel (2,65%), Tunisia (2,58%), Liban (2,52%), Ucraina (2,34%), alte state (26,71%).

La jumătatea anului 2012 aveau rezidența în România 42.953 cetăţeni din state UE.

Perspectivele demografice ale populației României pentru 2050

Aproximativ 2,8 milioane persoane au migrat din România în scop de muncă, în timp ce doar circa 60 mii cetăţeni străini au venit în România în căutarea unui loc de muncă.

Numărul unităților administrativ-teritoriale în care ponderea tinerilor era foarte redusă (sub 10% din populația totală) a crescut de la 25 în 1995 la 60 în anul 2010. De asemenea, ponderea tinerilor depăşea un sfert din populația totală în 1995 în 38 de unități administrativ-teritoriale, scăzând la 14 în anul 2010. Schimbările demografice în cadrul populației tinere traduc cel mai bine efectele contextului socio-economic al perioadei post-comuniste.

În anul 2010, populația tânără era prezentă în ponderi semnificative doar în teritorii restrânse din Moldova (jud. Iaşi, Vaslui şi Bacău) sau în sudul Transilvaniei (jud. Braşov şi Sibiu).

Numărul unităților administrativ-teritoriale în care ponderea vârstnicilor depăşeşte 30% din populația totală a crescut de la 67 în 1995 la 216 în anul 2010.

Până în anul 2030 se anticipează o scădere drastică a populaţiei. În regiunile Sud-Muntenia (de circa 425.000 locuitori) şi Sud-Vest Oltenia (de circa 400.000 locuitori) scăderile se datorează mortalităţii ridicate, iar în regiunile Nord-Est şi Sud-Vest Oltenia datorită migraţiei. Scăderi mai reduse se aşteaptă în regiunile Bucureşti-Ilfov şi Vest unde fluxurile migraţioniste se stabilizează, în timp ce creşterea naturală din regiunile Nord-Est şi Sud-Vest va fi anulată de fluxurile de migraţie negative.

În 2030, numărul tinerilor se va reduce în toate regiunile cu 26-40%, iar până în 2050 reducerea va fi de 44-63% (scăderi mai mari în Sud-Vest Oltenia şi Sud-Est).

În 2050 regiunile Bucureşti-Ilfov şi Sud-Vest Oltenia vor înregistra ponderea cea mai mică a tinerilor. Ponderea populaţiei apte de muncă a crescut în ultimele două decenii nesemnificativ, cu o medie anuală de numai 0,4%.

Până în 2030 populaţia de 3-6 ani va ajunge la 570.000, cu 33% mai puţin, iar în 2050 populaţia preşcolară va reprezenta doar un sfert din totalul populaţiei tinere 0-14 ani. Până în 2050 populaţia de 7-14 ani se va reduce la 922.000, scăderea fiind de peste 48%. Grupa de vârstă 15-24 ani se va reduce în 2050 până la 1,3 milioane. Pe fondul scăderii numărului de tineri, ponderea populaţiei adulte va scădea accentuat în special după 2030, ajungând la 58%. Mai exact, în 2050 populaţia adultă din România va fi de 9,4 milioane persoane, cu 5,6 milioane persoane mai puţin decât în prezent. Procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei are la bază viitoarea reducere a segmentului de tineri (ponderea tinerilor va scădea semnificativ la valori de 0,14-0,24 tineri/persoane adulte) şi creşterea speranţei de viaţă.

În concluzie, se observă o scădere dramatică a populaţiei şi schimbarea defavorabilă a structurii pe vârste în sensul îmbătrânirii accentuate a populaţiei.

Una dintre soluţii pentru atenuarea crizei demografice în care se află România ar putea fi imigraţia, spun autorii raportului.

Alta ar putea fi schimbarea comportamentului demografic.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Alina Ioana Dida

Medic, publicist şi traducător. A tradus "Revoluţia franceză", de Albert Soboul, apărută în 2009 la Editura Prietenii Cărţii (Bucureşti).

• Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
• O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
• Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019