Va primi Dumnezeu cetăţenia statului român?

Sau despre cum nu poate statul român să rămână ceea ce nu este

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a avut de curând o luare de poziţie publică de-a dreptul remarcabilă. Sinodul mitropolitan, întrunit la Iaşi, a decis să iniţieze “unele acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării”[1].

Această decizie este o încercare de a acoperi uriaşul decalaj existent între un stat croit după “moda franţozească” şi etosul creştin al acestui popor, care se declară în majoritate covârşitoare ortodox şi după asaltul materialist ateist din secolul al XIX-lea, şi după asaltul criminal al comunismului, şi după asaltul devastator al hedonismului mancurt, adus pe aceste meleaguri de căderea comunismului.

Imediat ce documentul a ajuns pe masa parlamentarilor, preşedintele Senatului a făcut precizarea că introducerea în Constituţie a numelui lui Dumnezeu ar fi “destul de discutabilă” şi a asigurat că statul român va rămâne laic. Probabil că propunerea mitropoliei moldave nu a fost suficient de clară, pentru că altfel nu se poate înţelege legătura dintre introducerea numelui divin în Constituţie şi dispariţia statului “laic”. Cu siguranţă mitropolia de la Iaşi îşi doreşte o menţiune generală cu privire la Dumnezeu şi tradiţiile creştine ale poporului român, nu cere ca Dumnezeu să fie introdus în carta drepturilor poporului român ca pretendent la vreo funcţie în stat. De altminteri, aşa cum foarte corect a indicat domnul deputat Eugen Nicolicea, numele lui Dumnezeu este, stricto sensu, deja în Constituţie, unde, la articolul 82, jurământul preşedintelui şi al demnitarilor se încheie cu formula “Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”, fără ca acest lucru să pericliteze statul “laic”[2]. Poziţia remarcabil de onestă şi de bun-simţ în favoarea rolului Bisericii Ortodoxe în societatea română, pe care a avut-o domnul deputat Nicolicea, deschide o discuţie colaterală referitoare la faptul că singura menţiune a lui Dumnezeu în actuala constituţie este făcută într-un context aflat la limita prevederilor canonice şi a învăţăturilor evanghelice ale Bisericii, în sensul că este încununarea unui jurământ (ce e drept, de credinţă către patrie). Ştim că Hristos a fost foarte explicit în Predica de pe Munte, când a spus: “Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea este de la cel rău” (Mt. 5,35-37, sublinierea noastră). Această prevedere radicală a evangheliei împlineşte o interdicţie veterotestamentară: “Să nu vă juraţi strâmb pe numele lui Dumnezeu, pentru că nu va lăsa Dumnezeul tău nepedepsit pe cel ce ia numele Său în deşert” (Lev. 19,11; Deut. 5,11). Teologia morală a admis aceste juruinţe cerute de stat în timp, ele fiind necesare atât datorită slăbirii credinţei şi onestităţii celor care le făceau, cât şi slăbirii credinţei celor ce le primeau. Acestea fiind spuse, putem crede că Mitropolia Moldovei ştia de această menţiune a lui Dumnezeu în Constituţie, dar şi-a dorit ca numele divin să fie legat de alte articole constituţionale, care să pună în valoare credinţa creştină a poporului român şi tradiţia izvorâtă din aceasta.

Statul laic versus statul inclusiv

Problema laicităţii statului român este foarte complicată, pentru că statul român nu se defineşte expresis verbis ca un stat laic. În dispoziţiile generale ale Constituţiei aflăm că statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (art. 1), apoi că este un stat de drept, democratic şi social (art. 2). Acestea sunt toate atributele fundamentale cu care se autodefineşte statul român. Nicăieri nu este prevăzut că statul român este un “stat laic”, aşa cum se spune de exemplu în articolele de început ale Constituţiilor franceză sau turcă.

Prin urmare, putem spune că statul român este laic doar în măsura în care este condus de laici, adică nu este condus de clerici (şi unii, şi alţii membri ai Bisericii Ortodoxe sau ai celorlalte culte recunoscute). Statul român este laic pentru că nu este condus direct de Dumnezeu, ca în Israelul antic din vremea Judecătorilor, sau de cineva proclamat înlocuitor al Său pe pământ, precum conducătorii statului Vatican, sau ai Iranului, sau cel al Tibetului. Raportul dintre statul român şi culte religioase este reglementat în Constituţie astfel: cultele religioase sunt libere şi se organizează conform statului propriu, conform legii (art. 29, 3). Peste două paragrafe, acelaşi articol spune: cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare în azile şi în orfelinate (art. 29, 5). Autonomia este o definiţie a cultelor în raport cu statul, pe când expresia se bucură de sprijinul acestuia reprezintă o definire a statului în raport cu cultele.

Cu alte cuvinte, avem un stat care recunoaşte o autonomie cultelor, dar şi obligaţia sa de a le sprijini, pentru că membrii acelor culte sunt în acelaşi timp şi cetăţenii statului. În plus, statul se asigură că între culte se desfăşoară relaţii sănătoase, fără ură sau brutale lupte religioase (art. 29, 4). Nu este un stat unit cu Biserica (nici nu ar fi benefic pentru Biserică să fie unit cu toate ticăloşiile şi mizeriile pe care le săvârşeşte un stat în general), dar nu este nici “divorţat” de aceasta, cum e cazul unor state cu adevărat laice. E un stat care colaborează normal şi constructiv cu cea mai importantă instituţie de pe teritoriul său. Singura care nu este instituţie a sa. Această exclude atât separaţii radicale, cât şi un control brutal al statului asupra activităţii cultelor. Pentru comparaţie trebuie să explicăm ce înseamnă în Franţa sau în Turcia de exemplu statul laic.

Laicitatea înseamnă dizolvarea Bisericii într-o “adunare cultuală”

La data de 12 iulie 1790 în Franţa s-a dat o Constituţie civilă a clerului, prin care clerul mirean francez a fost reorganizat, prin suprimarea a numeroase dioceze şi parohii, prin angajarea preoţilor ca slujbaşi ai statului, “cetăţean-funcţionar ales”, cum se numeau, prin ruperea legăturilor cu papalitatea, în afara celor legate de doctrină, şi supunerea Bisericii franceze catolice faţă de guvernul francez. În anul 1791, episcopii şi preoţii francezi au fost siliţi să depună un jurământ de fidelitate faţă de stat, prin care recunoşteau constituţia civilă a clerului. Majoritatea au refuzat, devenind “clerul refractar”.

Această etapă de supunere totală a Bisericii faţă de stat ia o nouă formă în Franţa în 1905, când Legea separării Bisericii de stat, promulgată pe 9 decembrie, statuează că “Republica asigură libertatea de conştiinţă… garantează liberul acces al cultelor” (art. 1), pentru ca în articolul 2 să spună “Republica nu recunoaşte, nu salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”[3]. În urma acestei legi, se desfiinţează toate aşezămintele publice de cult, care sunt înlocuite cu asociaţii cultuale, iar slujbele publice ale celor patru culte existente sunt asimilate adunărilor publice pentru care trebuie o permisiune prealabilă. Averea confiscată în 1790 rămâne Statului. În schimbul acestor noi restricţii, statul se abţine de a mai numi episcopii francezi, lucru care din 1926 este reglementat de Acordul Briand-Ceretti, prin care episcopii diocezani sunt numiţi de către Vatican după un proces care implică ministerele franceze de interne şi de afaceri externe[4]. Acest lucru s-a făcut posibil prin înfiinţarea unor asociaţii diecezale. Vaticanul s-a opus acestei legi prin enciclica Vehementer nos, în care acuză statul francez de lovituri împotriva spiritului creştin şi a moralei creştine: mariajul creştin desacralizat, şcolile şi spitalele laicizate, clerici luaţi în armată, comunităţi creştine spoliate şi dispersate, legea ce prevedea rugăciune la începutul sesiunii parlamentare, abolită, semnul de doliu din Vinerea Mare arborat pe vapoare, eliminat, eliminarea caracterului religios al jurământului juridic, toate simbolurile care ţin de creştinism alungate din şcoli, din armată, din marină şi din orice aşezământ public[5]. Papa susţine în continuare că dacă statul s-a separat de Biserică, trebuia ca aceasta din urmă să rămână independentă, ceea ce nu s-a întâmplat. Crearea asociaţiilor cultuale scoate bisericile de sub autoritatea episcopilor şi le pune sub cea a statului, făcându-le dependente de acesta, ceea ce distruge însăşi structura internă a Bisericii. Toate acestea indică un stat anticreştin mai curând decât unul neutru.

Republica franceză nu recunoaşte ca legală nici una dintre Biserici, permiţându-le însă să funcţioneze pe teritoriul francez ca “organizaţii cultuale”[6]. Legea aceasta a dezvoltat astfel conceptul de laicitate, care înseamnă o interzicere a factorului religios în orice activitate publică, în schimbul unei ignorări complete a activităţii religioase. Eliminarea simbolurilor creştine din spaţiul public a continuat pe tot parcursul secolului XX, iar în 2004, preşedintele Chirac a promulgat o lege prin care en application du principe de laïcité, s-a interzis purtarea tuturor simbolurilor sau veşmintelor religioase în şcolile generale. În 2010, statul laic francez a trecut prin parlament o lege numită Loi interdisant la dissimulation du visage dans l’espace public, “Legea care interzicerea acoperirii feţei în spaţiul public”, prin care, în numele protecţiei împotriva terorismului, s-a interzis purtarea veşmântului islamic burqa.

Secularismul exclude religia din treburile statului şi politică

Chiar dacă separarea de stat nu este atât de radicală ca în Franţa, Turcia este al doilea stat european cu o constituţie în care secularismul este însuşit ca principiu fundamental. În Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, dar nu este admisă reprezentarea lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituţiei, modificate în 2001, defineşte principiul secularismului în felul următor: “după cum cere principiul secularismului, nu va exista nici un amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat şi politice”[7].

Articolul referitor la secularismul statului este unul dintre cele trei care nu pot fi amendate sau dizolvate, iar dreptul de manifestare a cultului public prin slujbe şi ceremonii este garantat (art. 24 Constituţia Turciei), însă cu condiţia de a nu încălca art. 14 al aceleiaşi constituţii: “nici un drept sau libertate prevăzută de constituţie nu va fi exercitat dacă… pune în pericol existenţa ordinii democratice şi seculare a Republicii”[8]. Miza statului turc pare a fi diferită de cea a celui francez, iar poporul căruia i se aplică această legislaţie este de asemenea altul. În conformitate cu constituţia laică a acestei ţări, nu s-ar putea înfiinţa un partid politic care să fie de inspiraţie religioasă, islamică sau creştină, lucru valabil şi în Franţa. Un curent cum este cel popular din Parlamentul European, alcătuit în general din partide creştin-democrate, nu ar putea exista în aceste state proclamate laice. Partea bună e că sentimentele religioase ale cetăţenilor nu ar mai putea fi manipulate atât de grobian cum se întâmplă în campaniile noastre electorale.

“Gardul viu” dintre Biserică şi stat

Constituţia americană defineşte separarea dintre stat şi Biserică drept un “gard viu care separă Biserica de stat”, după o metaforă a lui Thomas Jefferson, iar în Amendamentul 1 al Constituţiei se spune că “Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii”[9]. Aceasta este limita pe care o impune America separării statului de Biserică, o restricţie impusă mai mult statului decât cultelor. De fapt, este vorba de o nerecunoaştere a unei Biserici oficiale, nu de aneantizarea tuturor cultelor, cum e cazul în Franţa.

Tradiţia constituţională română şi „laicitatea” statului

Toate aceste forme de separare a cultelor religioase de stat ne arată că laicitatea astfel percepută nu are nici o legătură cu spiritul legislativ românesc, deoarece statul român nu cere Bisericilor să devină asociaţii cultuale, nu interzice prezenţa simbolurilor religioase în sistemul de învăţământ, salarizează preoţii, permite crearea de partide de inspiraţie religioasă (creştin-democrate, de exemplu) şi are simboluri religioase sau jurăminte religioase chiar şi în sistemul juridic. Atunci despre ce stat laic poate fi vorba? Cum poate statul român să rămână laic, când el nu a dobândit niciodată calitatea ontologică de a deveni mai întâi laic? Putem numi un stat laic doar pentru că nu e condus de Dumnezeu sau de membri ai clerului? Dar dacă e aşa, cum a putut fi statul laic când a fost condus de patriarhul Miron Cristea, care i-a fost prim-ministru? Dacă statul e laic, aşa cum am văzut că e cel francez, cum de actualul patriarh a fost vizat pentru funcţia de prim-ministru pe când era mitropolit al Moldovei, în anii 1990?

Până şi Alexandru Ioan Cuza, care poate fi considerat un reformator în sensul francez al relaţiei dintre stat şi Biserică (cel puţin cu privire la spolierea acesteia din urmă), prevedea în proiectul lui constituţional din 1864 existenţa unui Corp ponderator (a unui Senat) din care să facă parte printre alţii “mitropoliţii ţărei, episcopii eparhielor…”[10]. Cum putem vorbi despre o tradiţie a laicităţii statului, când prima constituţie a statului modern, din 1866, specifică la articolul 7, despre împământenire, că “numai streinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”[11], iar articolul 21 recunoaşte că “religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este şi remâne neaternată de ori-ce chiriarhie streină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai bisericei ortodoxe române sunt aleşi după modul ce se determină prin o lege specială”[12]. Această prevedere statua principiul autocefaliei, nu impuse de către stat, ca în Franţa, ci dorite de evoluţia firească a Bisericii Ortodoxe Române. Articolul constituţional a fost într-adevăr urmat de legea specială, o lege organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi de constituire a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române, din 1872[13], legi care au stat la baza creării Patriarhiei române şi care se înscriu mai curând în spiritul simfoniei dintre Statul şi Biserica bizantine decât în cel al subordonării Bisericii de către statul francez.

În Constituţia din 1923 se spune în articolul 23: “Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot regatul României Biserica creştin ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliţii şi episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”^[14]. Acest lung articol constituţional reglează şi relaţiile dintre stat şi celelalte culte decât Biserica ortodoxă, recunoaşte şi caracterul predominant al BOR şi faptul că e Biserică românească (recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice ca Biserică românească ţine mai mult de condiţiile istorice în care s-a creat România Mare şi de rolul Partidului Ţărănesc, greco-catolic, în redactarea constituţiei, decât de ponderea credincioşilor), stabilind totodată un cadru principial pentru funcţionarea viitoarei patriarhii. Mai mult decât atât, Constituţia consemnează (reia din constituţia anterioară) chiar şi un detaliu pur teologic, anume sobornicitatea (universalitatea, catolicitatea) Bisericii, “păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”. Astfel de Constituţie, în ciuda unor stridenţe apărute în legile ulterioare, care nu sunt complet conforme cu tradiţia răsăriteană, denotând pe ici pe colo un spirit mai secularist, demonstrează totuşi o concepţie despre statul român care ia în calcul o relaţie foarte constructivă cu Biserica dominantă, fără a o proclama Biserică de stat, nici nu e cazul, întrucât Biserica este universală şi “pelerină prin această lume”, dar recunoscându-i ponderea, ceea ce la vremea aceea nu a prejudiciat în nici un fel şi buna funcţionare şi libera exprimare a celorlalte culte.

Chiar şi Constituţia Republicii Populare Române prevede asigurarea libertăţii de conştiinţă şi de activitate religioasă, în art. 27, ce e drept cu precizarea “dacă ritualul şi practica nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice şi bunelor moravuri”, o prevedere care a umplut puşcăriile de preoţi, călugări, episcopi şi credincioşi creştini, pe care îi numim astăzi generic “sfinţii închisorilor”. Mai mult chiar, Constituţia comunist-stalinistă păstrează o rămăşiţă a Constituţiei României Mari, de-a dreptul uluitoare, în context: “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa” (art. 27)[15]. Încă vi se mai pare, domnule preşedinte al Senatului “destul de discutabilă” prevederea despre BOR în Constituţie? Ce ziceţi domnule primar al Iaşilor de faptul că până şi Ana Pauker vorbeşte despre autocefalia BOR în Constituţie?

Abia în Constituţia României din 1965 descoperim un articol care vorbeşte de separarea… şcolii de Biserică, nu a statului în întregimea sa, chiar dacă acesta era perfect ateu şi anticreştin. Art. 30 din această Constituţie ne spune că “şcoala este despărţită de biserică”[16], în sensul că nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate avea instituţii de învăţământ, în afara celor clericale. Despre exerciţiul liber al cultului se vorbeşte şi în această constituţie. Din păcate, în ciuda prezenţei educaţiei religioase în şcoli, acestea din urmă rămân rupte de Biserică, găzduind în continuare propaganda ateistă şi materialistă, iar mai nouă pe cea legată de minorităţile sexuale.

Laicitatea ca neutralitate religioasă – o himeră

Discuţia despre statul laic este una care nu se va termina probabil curând. Dorinţa de a despărţi exercitarea puterii politice de religie nici măcar nu dăunează religiei, cu o singură condiţie, ca puterea statului să nu devină un duşman al religiei, cum se întâmplă de ceva vreme. Statul se doreşte absolut detaşat de problemele religioase, dar o astfel de detaşare absolută este o iluzie, pentru că el este deservit de oameni, care, în conştiinţa lor, au o anumită credinţă religioasă, şi chiar dacă îşi fac datoria faţă de statul angajator, nu se pot despărţi complet de viaţa spirituală pe care o au în particular. În plus, foarte multe dintre legile statului pot să intre în conflict direct cu moralitatea sau cu dogma cultelor religioase. Cum mai este statul neutru atunci când adoptă legi, pe care el le consideră democratice, dar care sunt contrare tuturor religiilor faţă de care pretinde că e absolut indiferent? Cum e statul neutru când legislaţia privitoare la avorturi este contrară tuturor religiilor lumii? Cum e statul neutru când impune anumit program de lucru care îi determină pe mulţi cetăţeni să nu poată participa la anumite servicii religioase ale cultului lor? Cum este statul neutru când în numele libertăţii de expresie permite negarea în public a lui Dumnezeu sau insultarea unor simboluri ale unor religii? Faptul că statul, singurul în măsură să protejeze dreptul la demnitatea religioasă a persoanei, se proclamă indiferent faţă de astfel de manifestări nu e de fapt un amestec brutal în treburile doctrinare ale cultelor religioase? Faptul că unele state admit căsătorii între persoane de acelaşi sex nu este un abuz faţă de toate cultele care condamnă acest lucru? Faptul că statul şi-a creat o religie în sine din democraţie şi drepturile omului îi mai poate permite să scoată celelalte religii la periferia vieţii publice fără a deveni un stat de ocupaţie peste o populaţie de altă religie? Faptul că în numele libertăţii sunt susţinute şi încurajate valori şi comportamente care sunt scandaloase până şi pentru persoanele agnostice mai poate da dreptul statului să se considere neutru? Faptul că spiritul religios este provocat de dimineaţă până seara în spaţiul public nu se constituie într-o favorizare a unei atitudini antireligioase din partea unui stat care s-a declarat laic pentru a nu avea nimic de a face cu religia? Faptul că statul ia măsuri precum cele de evidenţă biometrică a populaţiei, pe care populaţia le consideră abuzuri de conştiinţă, îi mai poate oferi acestuia neutralitatea pe care şi-o dorea atât de mult, când a produs divorţul de Biserică (acolo unde acest divorţ s-a produs)? În faţa acestui puhoi de întrebări, nu e mai bună atitudinea domnului Petre Roman, care, diplomat cum îl ştim, a spus că trebuie găsită o cale de împăcare între statul “laic” şi credinţa poporului? Aşa şi trebuie făcut. Dacă Ana Pauker a putut să facă o menţiune a BOR în Constituţie, poate face cu siguranţă şi Crin Antonescu una.

Laicitatea şi „comuniunea” monarhilor cu Bisericile naţionale

Nici măcar dacă am admite că un stat laic înseamnă că nu e teocratic nu am avea o imagine extrem de clară a statului pe care adepţii laicităţii îl vor laic. În Constituţia din 1923 se spune în art. 77 că „coborâtorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului”. Prevederea aceasta favoriza net Ortodoxia în raport cu tronul şi putem spune că aproape că discrimina celelalte religii din acest punct de vedere. A fost Regatul României o teocraţie sau a fost un stat responsabil, civil[17], adică nu deservit de clerici, care a luat în calcul o realitate religioasă foarte evidentă? Eu înclin spre a doua variantă.

În celebrul Act of Settlement 1701, documentul care până în ziua de astăzi reglementează succesiunea la tronul britanic, se spune că “monarhul va intra în comuniune cu Biserica Angliei”[18]. Prin urmare, nu doar va fi de religie anglicană, ci va fi în comuniune, în acest caz, va fi capul Bisericii Anglicane. Cu regina Angliei cap al Bisericii Anglicane şi cu Biserica Anglicană religie de stat se poate spune că Regatul Unit e o teocraţie sau este un stat laic? În 2011 s-a produs o modificare la Act of Settlement, eliminându-se prevederea că numai primul născut de parte bărbătească dintre prinţii succesori va fi viitorul rege, introducându-se prevederea că dacă se va naşte mai întâi o fată, ea va putea fi prima în linia de moştenitori. Aceasta a fost considerată o măsură ce elimină discriminarea de gen la succesiunea britanică. Reprezentantul guvernului scoţian a cerut să se elimine şi comuniunea cu Biserica Anglicană a viitorului monarh, pentru a permite şi catolicilor accesul la tron. Nu s-a decis nimic în acest sens. E Britania o ţară care discriminează din acest motiv religios?

Situaţia este exact aceeaşi în Suedia, unde Legea succesiunii din 1810 prevede că regele trebuie să mărturisească “credinţa evanghelică pură”. Este Suedia o teocraţie sau este un stat laic?

Hârtia de turnesol

Nu ştim ce va scrie viitoarea constituţie despre Dumnezeu sau despre tradiţiile creştine. Poate parlamentarii noştri vor adopta nişte prevederi ca în Constituţia maghiară a lui Orban sau ca în cea polonă, care recunosc rădăcinile creştine ale naţiei, dreptul statului de a considera cetăţean copilul de la zămislire şi familia heterosexuală sau poate se vor relua prevederile din Constituţia română din 1923. Poate parlamentarii, neavând curajul lui Viktor Orban sau al lui Aleksander Kwasniewski, vor fuşeri problema, cum a fuşerit-o primarul[19] din oraşul mitropolitului Moldovei, încercând să acrediteze ideea falsă că sinodul mitropolitan ar fi cerut obligativitatea apartenenţei la BOR a tuturor românilor sau a participărilor la slujbe. Cert este că propunerea sinodului moldav va acţiona ca o hârtie de turnesol pentru politicienii români, dar şi pentru ortodocşii români. Dacă politicienii actuali îşi vor însuşi propunerea şi se vor achita cu distincţie de ea, atunci vom putea spune în sfârşit că avem nişte conducători care înţeleg ce vrea poporul de la ei. Dacă o vor ignora, poporul va putea să vadă că politicienii nu au nici un respect pentru valorile sale perene, şi atunci va acţiona în consecinţă la următoarele alegeri. La rândul lor, cetăţenii români, cei mai mulţi creştini după cum ne spune ultimul recensământ naţional, vor putea decide dacă doresc să voteze o constituţie în care nu s-a admis nici o menţiune despre Dumnezeul la care se închină, dacă vor băga încă o dată capul în pământ ca struţul şi vor vota “pentru binele patriei şi pentru valorile europene”, fără să le pese că în această ţară oricine poate dobândi cetăţenia română, în afară de Dumnezeu sau dacă vor spune un NU decisiv noii Constituţii până ce ea nu are o menţiune cât de vagă referitoare la istoria şi spiritualitatea poporului nostru. Se duce la ora actuală o bătălie mediatică de a coborî, prin intermediul sondajelor, rata de popularitate a Bisericii Ortodoxe Române sub 50% (deja s-au acreditat cifre în jur de 60%). Faptul că pompierii au ajuns să depăşească Biserica în popularitate sau că acest efort sociologic este infirmat de recensământul care spune că 90% dintre români se declară creştini nu pare a-i deranja pe cei ce ar dori o Biserică de decor în societatea românească. Rămâne de văzut în toamna acestui an dacă românii sunt cu adevărat creştini ortodocşi sau sunt posesori ai unor sentimente religioase necristalizate încă. Votul la referendum ne va spune acest lucru.

Polak Wegier dwa bratanki/Lengyel, magyar ket jo barat

Nu dorim să îi cântăm în acest studiu osanale lui Viktor Orban, al cărui rol nefast în politica românească a ultimilor doi ani îl deplângem şi îl suportăm scrâşnind din dinţi. Considerăm însă că dacă Papa Ioan Paul al II-lea ar fi trăit să vadă prevederile Constituţiei ungare a lui Orban, i-ar fi trimis acestuia o scrisoare comparabilă cu cea pe care predecesorul său Sixt al VI-lea i-a trimis-o Măriei Sale Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, în care îl numea Athleta Christi, “luptătorul lui Hristos”. Nici nu ar fi mirat pe nimeni ca actualul lider maghiar să primească asemenea caracterizare, dacă ne gândim că dintre cei patru şefi de state medievale cadorisiţi cu aceste nobile cuvinte, doi au fost suverani ai Ungariei, în speţă Ludovic I şi Ioan Iancu de Hunedoara. Al patrulea a fost celebrul Skanderbeg al Albaniei. În plus, ar fi fost absolut natural ca un papă polonez să elogieze un prim-ministru maghiar, ştiut fiind că cele două popoare păstrează o vie prietenie din Evul Mediu, când o perioadă au fost unite printr-o uniune dinastică. Prietenia reînnoită o numesc după un proverb comun ambelor naţii Polak Wegier dwa bratanki/Lengyel, magyar ket jo barat, „polonezul şi ungurul, doi prieteni/veri buni”, iar din 2007 încoace 23 martie este pentru ambele ţări Ziua Prieteniei Polono-Maghiare, o iniţiativă absolut admirabilă.  

Culmea ipocriziei şi cinismului restului Europei şi lumii este că tuturor li se umezesc ochişorii când rostesc numele Papei Ioan Paul al II-lea şi toţi se grăbesc să îl elogieze ca pe un mare model de vieţuire, iar printre suspine scapă câte un santo subito abia murmurat, dar când papa polon a propus Uniunii Europene să introducă în tratatele constituţionale ale superstatului continental o referire la rădăcinile creştine ale civilizaţiei Europei, toţi liderii europeni au sărit ca arşi, luând laicitatea în braţe şi devenind subit apărători ai minorităţilor necreştine, care, vezi Doamne, ar fi astfel discriminate. Cine citeşte preambului Constituţiei ungureşti votate de Orban în 2011 regăseşte exact ce a vrut papa Ioan Paul al II-lea de la Constituţia Uniunii Europene. Nu ar fi exclus ca Orban să fi dorit prin aceasta să reafirme vocaţia “apostolică” a statului său, pe care l-a descris în Constituţie prin expresii mai puţin măgulitoare pentru vecini, precum “Bazinul Carpatic”, după cum e foarte posibil ca poporul maghiar să se simtă cu adevărat creştin şi să dorească să afirme asta în cea mai ilustră dintre creaţiile sale juridice – constituţia naţională.

Ungaria a înfruntat furia Uniunii Europene şi a vorbit în Constituţia sa şi despre Dumnezeu, şi despre familia creştină, şi despre tradiţiile creştine, şi despre cetăţenie maghiară la zămislire. Întrebarea care decurge firesc: mai este Ungaria un stat laic sau e o teocraţie?

Să nu încheiem acest periplu polono-maghiar fără a citi şi preambulul Constituţiei polone, publicate în 1997, în care se spune magistral că: “Noi, poporul polon, toţi cetăţeni ai Republicii, atât cei ce cred în Dumnezeu ca sursă a adevărului, dreptăţii, binelui şi frumosului, cât şi cei ce nu împărtăşesc această credinţă, dar respectă valori universale izovorâte din alte surse, recunoscători strămoşilor noştri pentru eforturile lor, pentru lupta pentru independenţa dobândită cu multe sacrificii, pentru cultura noastră înrădăcinată în moştenirea creştină a Naţiunii şi în valori universal umane… Recunoscând responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre…”[20]. “Căsătoria, fiind o unire dintre un bărbat şi o femeie, şi familia, maternitatea şi paternitatea vor fi plasate sub protecţia şi grija Republicii Polone” (art. 18). Şi în final o definiţie polonă a relaţiei dintre Stat şi Biserică, pe care eu o consider absolut obligatorie şi pentru statul “laic” românesc: Relaţia dintre stat şi Biserici şi alte organizaţii religioase se va baza pe principiul respectului autonomiei lor şi al independenţei fiecărei părţi în sfera sa de competenţă şi pe principiul cooperării pentru binele individual şi comun (art. 25, par. 3).

Dat fiind faptul că Polonia este printre primele state europene care au dat o Constituţie în Europa, în 1791, maniera absolut sublimă în care se împacă sentimentele majorităţii creştine şi aspiraţiile minorităţilor necreştine este referenţială pentru toate constituţiile europene, în primul rând pentru cea a Uniunii Europene. Constituţia polonă din care am citat mai sus a fost adoptată în 1997, în timpul preşedintelui Aleksander Kwasniewski, de orientare… socialist-democrat. Cum actualul prim-ministru al României este un admirator declarat al lui Donald Tusk, actualul prim-ministru polon, nu ar fi rău să îl consulte în privinţa unui preambul al acestei noi Constituţii, în care noi, creştinii ortodocşi, dorim neapărat o referire la Dumnezeu şi tradiţia creştină, aşa cum a şi anticipat mitropolia moldavă. Panseul că menţionarea lui Dumnezeu în Constituţie nu ne face mai pioşi sau mai buni este o insultă inacceptabilă.

Consideraţii finale

Până vedem ce se decide la nivel politic, se cuvine să precizăm următoarele:

– Statul modern s-a născut în toată Europa pe ruinele statului creştin şi a luat fiinţă prin eliminarea acestuia din viaţa creştinilor.

– Statul român nu este un stat laic în sensul francez al cuvântului şi nici nu poate fi aşa ceva în vecii vecilor, decât dacă doreşte să fie un stat de ocupaţie.

– Nu scrie în stele că România trebuie să fie un stat după model francez, chiar dacă acest model s-a impus în secolul al XIX-lea de către cei ce au fost trimişi în Franţa la studii şi s-au întors să ne “civilizeze”. Revoluţiile franceze au fost eminamente anticreştine, după cum se vede din literatura revoluţionară a sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul de secol al XIX-lea sau din enciclica papală Vehementer nos. Păstrarea unui stat de tip francez care să administreze treburile unei populaţii covârşitor creştine este cel puţin un paradox.

– Statul român este obligat să ţină cont de voinţa majorităţii creştine şi să o reprezinte pe aceasta, nu o minoritate de opinie agnostică, ce însumează sub 1% din populaţia ţării, dar care are acces la mediile de informare cu care domină practic brutal toate deciziile în spaţiul public. În conformitate cu art. 2, alin. 1 din Constituţia României suveranitatea naţională aparţine poporului român, popor care s-a declarat creştin în majoritate de 90% la ultimul recensământ. Înscrierea identităţii spirituale a românilor în Constituţie este un act de manifestare plenară a suveranităţii acestuia.

– Statul român nu trebuie să fie nici laic, nici teocratic, ci un stat civil, inclusiv din punctul de vedere al libertăţii de exprimare religioase, care să ţină cont de realităţile religioase evidente, aşa cum a făcut în 1923, neprejudiciind prin aceasta cetăţenii de alte credinţe decât cei majoritari (o majoritate zdrobitoare).

– Dacă ţări ca Polonia sau Ungaria au avut curajul să înfrunte agenda ateistă a Uniunii Europene şi să impună menţiuni de ordin spiritual creştin în constituţiile lor, neapărat şi politicienii noştri au obligaţia să le urmeze exemplul. Pentru asta i-am votat, pentru asta există. Respectul popoarelor europene nu se câştigă stând în genunchi, ci apărându-ţi cu demnitate şi eleganţă drepturile. UE trebuie să ne accepte cu specificitatea noastră spirituală, dacă doreşte să devenim cu adevăraţi cetăţeni ai ei, şi nu popor aflat sub dominaţia sa.

– Creştinii trebuie să înţeleagă faptul că nu Îl pot vinde la nesfârşit pe Dumnezeu pentru un blid de linte. Trocul cu valorile ţării, cu resursele ţării, cu sufletul ţării de până acum a fost unul total perdant pentru ei, deoarece au oferit ce aveau mai bun şi nu au primit nimic în schimb. A venit momentul să se înţeleagă de către toţi că Dumnezeu nu este duşmanul statului român, ci poate fi un aliat strategic.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Mihai-Silviu Chirilă

Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Iaşi, unde urmează studii de doctorat; fost realizator al emisiunii de televiziune „Credinţă şi tradiţii nemţene”, la postul 1TV Neamţ, actualmente redactor-şef al publicaţiei culturale "Revista Valea Muntelui", Bicaz.

• A zecea Fericire - 20 mai 2013
• CONCURS. Alternativa Creştină pentru România* - 13 mai 2013
• CONCURS. Participarea creştinului la viaţa cetăţii - 7 mai 2013