“Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii – şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corăbiei civilizaţiei secolului XX. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealtă a nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea oferi o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa interioară de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi a o stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele şi normele ei divine.” (Ioan Ianolide – “Document pentru o lume nouă”)
Capitolul final din eseul „Cavalerul, moartea şi diavolul” poate fi rezumat la perfecţie prin cuvintele de mai sus, care aparţin unui alt vizionar al secolului XX: Ioan Ianolide. Personajul de la care acesta le-ar fi auzit şi le-ar fi asimilat, deşi nenumit, poate fi de asemenea identificat: este părintele Cleopa de la mănăstirea Sihăstria.
La aceste cuvinte nu mai e nimic de adăugat. Cu un mesaj de o factură asemănătoare se încheie eseul autorului german a cărui traducere este prezentată aici: sunt rânduri care practic rezumă întregul său crez filosofic, fundamentat pe dragostea creştină. Este o evidenţă că spiritele aflate în căutarea Adevărului se apropie foarte mult în esenţa concepţiei lor, în ciuda separării spaţiilor culturale sau a terminologiilor de multe ori radical diferite, folosite însă în redarea unor stări de spirit asemănătoare.
Cuvânt introductiv, traducere şi adaptare:
Bogdan Munteanu
Europa fără cârmă
Acum nu ne mai rămâne decât să constatăm cum se prezintă observatorului contemporan descompunerea apusului european, odinioară creştin, şi Europa fără cârmă.
Prima privire
Din varietatea motivelor în planurile cunoaşterii, acţiunii şi autoafirmării s-a format un torent năvalnic al impulsurilor de realizare de toate tipurile imaginabile. Dezintegrării atomice a nucleului existenţial al omului îi corespunde masiva concentrare anorganică şi betonificarea rezultată de aici a componentelor existenţei omeneşti sub formă de piatră artificială sociologică, de părţi componente normate ale organizaţiilor sociale croite după proiecte social-politice. Taina persoanei umane, care dintru eternitate era, este şi va rămâne taina fiinţei spirituale aflate înaintea lui Dumnezeu, se pierde fără rest în conştiinţa omului-beton, a omului-materie-undă. Ca urmare predomină o totală confuzie de planuri. Orice autoritate conducătoare, fie şi cea a diavolului, este pierdută, în măsura în care vechile autorităţi nu şi-au mai păstrat resturi ale prestigiului lor de odinioară. Obiectivele diverselor ramuri ale ştiinţelor se suprapun. Speranţele descoperitorilor şi ale inventatorilor se încrucişează cu diversele teorii sociologice şi biologice. La ordinea zilei e interdisciplinaritatea. În concurenţă cu ştiinţele naturale experimentale intră acum psihologia, economia şi politica experimentală. Progresele concepţiei civilizaţioniste, perfecţionarea tehnicii, segregarea şi înţelegerea între popoare, toate acestea oscilează aleatoriu în cadrul schimburilor de opinii ale luptei istorice, care odată cu propăşirea civilizaţiei devine tot mai retorică, mai lipsită de suflet şi ca atare tot mai barbară. Dezideratul Statelor Unite ale Europei, pe care încearcă să se odihnească conştiinţa încărcată a secolului, este acoperit de strigătele de laudă la adresa Internaţionalei Socialiste şi a unei ideologii proletare dogmatic-materialiste, sau de un imperialism aventuros şi criminal, care nu are altceva în comun cu spiritul cavalerului din gravura lui Dürer decât indiferenţa faţă de moarte şi diavol. Lupta concepţiilor despre lume lipsite de orice pietate la adresa acesteia ia forme reciproc inchizitoriale. Ţelul paradisului omenesc pe un pământ siluit întrutotul de către tehnică se schimonoseşte tot mai mult sub forma imaginii unei comunităţi proletare, din care omul-robot iese la lumină ca reprezentantul emancipat al unui umanism negativ.
Aceasta este, redată sumar, prima perspectivă asupra apusului ajuns fără cârmă. Oricum, acesta mai este încă satisfăcut de diversitatea unor idealuri robuste şi este susţinut, chiar dacă nu de liniştea unei încrederi existenţiale demult pierdute, totuşi de către forţe aflate într-o extremă contradicţie, de o hotărâre făptuitoare juvenilă şi de o încredere nezdruncinată în descoperirea de sensuri.
A doua privire
Cea de-a doua privire ne edifică însă curând asupra găunoşeniei şi caracterului amăgitor al unui secol 20 dilatat de pe urma succeselor tehnicii şi fardat cu felurite concepţii asupra lumii. Acestei priviri i se deschide un peisaj al disperării. Europeanul lipsit de temei metafizic, cu nucleul său existenţial aflat în descompunere, cu dispoziţia sa profund amitică, cu superstiţia „obiectivităţii” bazată pe prezumţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice ce-l structurează, când nu făţiş antireligios atunci pe ascuns ireligios, ajuns insensibil faţă de propria sa soartă, acest european devine aproape inevitabil un terorist al eului propriu, al seninătăţii răbdătoare, al păcii sufleteşti. Concepţiile despre lume extrase din insuficiente observaţii ale naturii îşi dobândesc credibilitatea numai datorită faptului că îşi arogă un caracter voluntar. Atunci când sunt contrazise lovesc cu sălbăticie în jur, dezlănţuind o luptă pentru propria existenţă prin toate mjloacele agitaţiei private şi publice. Aceste Weltanschauungen au atât ambiţia de a face istorie, cât şi cea de a organiza economia, de a declara ştiinţele drept izvor de dogme şi de a înhăma artele la scopuri demonstrative. Pe scurt, de a consolida dictatura lipsei de suflet printr-o profesiune de credinţă de fier. Această atitudine cauzează totodată descompunerea vechilor concepţii asupra lumii, de-acum istorice, care mai posedă unele inserţii religioase sau un anumit fond mitologic. Asemenea elemente se fărâmiţează definitiv în faţa cercetătorului de formaţie ştiinţifică, “progresist”, a cărui lipsă de inimă faţă de sine şi semeni este camuflată “umanitar”.
Într-adevăr, tăierea de către omul care disecă taina vieţii cu precizia lamei de oţel a tuturor legăturilor care i-au mai rămas cu Dumnezeu, cu spiritul şi cu daimonul sinelui său superior, dar şi cu toate noţiunile existenţiale care până deunăzi erau demne de încredere, progresează acum cu repeziciune. Teologii încep să se scuze şi scriu cărţi sub titlul „De ce mai sunt creştin” (Schütz). Ei nu-şi dau însă seama că titul potrivit ar fi: „De aş putea eventual spera să mai pot redeveni creştin”.
Teama devine motivul principal al orientării existenţiale. Teama, apărarea, reasigurarea, acestea sunt roadele târzii ale umanismului aflat în pustietatea existenţei sale cu desăvârşire imanente. Încă demult, în Europa primelor patru secole creştine, această angoasă existenţială era rădăcina diferitelor culte de mistere. Umanismul târziu al secolului 20 trădează la rândul său multiple înclinări către reasigurări de toate felurile, căutând mai ales să se refugieze în noile mistere ale ocultismului şi teosofiei. Psihologia concepţiilor despre lume ajunge pe mâinile psihiatrilor. Sistemele de gândire şi de creaţie ajung la rândul lor pe mâinile psihoanaliştilor. Daimonul om, devenit opac faţă de sine însuşi, faţă de omenire în integralitatea sa şi faţă de locul ei în cosmosul creaţiei, ajunge a nu se mai înţelege pe sine în propria existenţă. Căci, având în vedere simpla stare de a fi a unei lumi instrumentale, stăpânită asemeni unei claviaturi de către virtuozitatea lui homo faber, omul se întâlneşte cu o stare de părăsire, cu lipsa întovărăşirii cu alte duhuri (fie ele bune sau rele) în spaţiul creaţiei. Îşi află prin urmare singurătatea sa totală şi, ceea ce este şi mai rău, deplina sa lipsă de temeiuri, de sens, inutilitatea şi absurditatea sa în universul unei materii ce se descompune în unde atomice şi relaţii între forţe. Materia însăşi, cândva casa bine amenajată, solid îmbinată, a patriei terestre a omului, chiar dacă una “de nevoie”, îşi pierde la rândul ei sensul permanenţei sale. Dacă înainte pentru materialistul fidel materia reprezenta o existenţă sacră, ceva substanţial de care te poţi agăţa, cu care poţi crea, face istorie, dezvolta tehnică, acum ea se sustrage până şi ultimei lui superstiţii. Unde mai rămâne certitudinea faptului obiectiv, unde încrederea în structura de sensuri a atomului şi prin aceasta a întregii existenţe materiale, atunci când existenţa se volatilizează sub forma unui simplu sistem de referinţă al unor puncte într-un câmp invizibil de forţe?
Filosofia existenţialistă ca expresie a solitudinii omului în univers şi a aderenţei sale prosternate la existenţă conduce la consecinţele ultime ale epocii scepticismului pyrrhonian şi, de fapt, şi către inerenta apraxia (incapacitate de acţiune). Atâta doar că modernului homo faber îi lipseşte înclinaţia sau posibilitatea de a duce viaţa cinicului locuind într-un butoi sau să practice negarea lumii (motivată însă complet diferit) a yoghinului indian. E de-ajuns, căci teroarea învederată a humanitas se manifestă cel mai limpede în derivatele descompunerii totale a tuturor legăturilor existenţiale ale omului cu patria sa primordială, cu demnitatea sa spirituală într-o lume ierarhică a spiritelor aflate nemijlocit înaintea lui Dumnezeu, acea ierarhie cosmică a spiritelor create a cărei finalitate urcă înspre mistagogul revelaţiei creştine, Fiul cel necreat al lui Dumnezeu. Între timp descompunerea civilizaţiei apusene îşi urmează cursul, în conformitate cu legea ei iniţială. Derivatele acestui fapt sunt nenumărate. Prea multe „isme” zac risipite pe marginea drumului lor înspre autodizolvare. Cu chimismul, biologismul, relativismul şi antropologismul se unesc sau se află în dispută socialismul şi toate „ismele” politice până la bolşevism şi anarhism şi, ceea ce adesea este acelaşi lucru, luciferismul şi expresionismul tiranocraţiei personale de toate nuanţele. Căci uzurparea autorităţii asupra maselor dezrădăcinate sufleteşte şi lipsite de tradiţii politice este echivalentă cu bântuirea omului-lup, a celui exclus din comunitatea sufletească, altfel spus, este pură magie diavolească. Asupra ei zace blestemul patriei spirituale din veac în veac: blestemul paradisului îngrădit împotriva omului-lup.
Notă: În concepţia autorului, miturile îşi au propria lor realitate într-un plan specific, de unde îşi pun pecetea asupra acestei lumi prin structura sufletească pe care le-o imprimă oamenilor creatori de istorie. În bine ca şi în rău. Mitul germanic al lui “Werwolf”, al omului-lup, în care cel exclus din societatea tradiţională revine bântuind sub forma unui lup feroce, îşi află corespondenţa întrupată istoric în fenomenul nazist. E unul din multele “isme” din epoca modernă, “post-umanistă”, care se combat reciproc cu înverşunare, dar care îşi au toate rădăcina în căderea omului şi a societăţii de la “centrul creştin”. (n.tr.)
A treia privire
Celei de-a treia priviri asupra Europei ajunsă fără cârmă nu-i mai rămâne decât perceperea unei ultime posibilităţi de revenire în fire. Această posibilitate se află cuprinsă în înţelegerea evoluţiei treptate a deciziei capitale către care se îndreaptă omul sub chipul cavalerului aflat între moarte şi diavol. Este decizia între o resemnare eroică şi o dumirire ruşinat-înspăimântată. Căci tehnocraţia, oricât de înalt dezvoltată, în lipsa revelării sensului real al stăpânirii umane asupra miracolului cosmic al naturii, cel hărăzit cu adevărat omenirii, generează în chip irezistibil epoca omului-beton, care cade în mod fatal pradă morţii eterne. Stabilirea de obiective ale unei făptuiri istorice lipsite de raportare la normele divine produce o nenorocire după alta şi conduce la disperarea nerealizării tuturor acestor ţeluri utopice.
Teama faţă de moartea sufletească se întâlneşte cu vertijul părăsirii spiritului omenesc în existenţa imanentă. Această simplă existenţă nu oferă nicio ieşire. Nici măcar pe cea a concederii credinţei acolo unde cunoaşterea şi ştiinţa falimentează întru filosofie existenţialistă. Până şi această portiţă de scăpare, prin natura sa o simplă uşă falsă rezervată narcomanilor şi visătorilor incorigibili, se închide acolo unde, datorită “specialiştilor”, ajunge să se piardă chiar şi încrederea în “judecata sănătoasă” a omului aparţinând unor mase amăgite. În cele din urmă umanismul înjosit şi jignit devine neîncrezător până şi în superstiţia demnităţii şi valorii aventurii sale. Vârtejul răului care se roteşte înspre prăpastie exercită în toate domeniile vieţii sociale o atracţie sporită şi asupra efectivelor rămase ale binelui, până în zilele ultime ale distrugerii „autoritare” a umanităţii.
În ciuda triumfului şi mândriei atâtor secole creştine europene, peisajul pe care îl contemplăm actualmente nu este unul însorit. Ar fi însă nedrept să-l certăm pe pesimistul care ar trage de aici concluzii neplăcute. Probabil că nu s-a observat suficient de des şi de profund cum chipul omului extrem-oriental, devenit bătrân şi înţelept, luminează de bunătate şi bucurie, în vreme ce acela al moşneagului european de mare anvergură înclină cu uşurinţă să trădeze trăsături de îngrijorare sau de dispreţ la adresa semenilor. Sunt cele două ipostaze ale omeniei cu experienţă de viaţă. Valoarea şi demnitatea acestei umanităţi să nu fie atinsă niciodată; dar aceasta întrucât şi umanitatea este părtaşă la valoarea şi la demnitatea creaţiei (aluzie la articolul 1. al Constituţiei Germaniei Federale postbelice: “Demnitatea umană este intangibilă”, n.tr.). Valoarea şi demnitatea microcosmosului om oglindeşte cu veneraţie miracolul macrocosmosului. Căci omul nu-şi are nobleţea sa dintru sine, ci din filialitatea sa divină, care este cea care l-a făcut să fie un miracol al microcosmosului şi care l-a hărăzit la asemănarea cu Dumnezeu. Fiinţa spirituală om este însoţită într-un mod tainic de un neamăgit duh al iubirii: acesta se revelează pentru noi în întruparea istorică a creştinismului, în ciuda infamei trădări la adresa sa de-a lungul secolelor şi în ciuda trădării fundamentale la adresa oikumenei creştine în spaţiul unei lumi occidentale care astăzi mai poartă, ocazional, atributul de „creştină”, doar în scopuri de utilitate politică.
În fine, aici se anunţă ultima posibilitate de autoexaminare în problematica umanismului radical şi astfel în sensul ascuns şi în puterea magică a anatemei atât de mult timp nesocotite care, ieşind dintr-un tărâm devenit necunoscut, bântuie împotriva omului-lup pretutindeni în creaţia accesibilă nouă: este teribila forţă de blestem a trădatei şi pe pământ uitatei eterne iubiri. Faptul că până şi din dragoste poate izvorî un blestem este taina coicidentia oppositorum, a coincidenţei în contrarii, înapoia căreia Creatorul lumii nu se lasă zărit.
Drumurile prin urmare se despică. Călăreţul negru din partea stângă atrage pe calea cu trepte care coboară înspre o humanitas lipsită de creştinism, adică într-o existenţă fără revelaţie şi fără dragoste, fără experienţa istorică a miracolului haric şi fără conştientizarea demnităţii magice a umilinţei, ce îi revine omului care îşi mărturiseşte dorul de casă. Călăreţul luminos din partea dreaptă indică însă singurul drum către casă al sufletului, care se revarsă în cea mai surprinzătoare simplitate a existenţei: anume în miracolul mai presus de înţelegere al iubirii atât de vizibil atotprezente în cosmos, al cărei început este Cuvântul creator şi al cărei sfârşit este harul. Magia realităţii ne priveşte lipsită de orice mască, de orice făţărnicie, fără pretextul unui dublu adevăr: noi oamenii suntem cu toţii fiinţe spirituale capabile de o alegere decisivă.
Singura noastră stricăciune este îndepărtarea de Dumnezeu, care ne face uitată sorgintea noastră dintr-o familiară învecinare cu Dumnezeu. Singura noastră mântuire este ceea ce divinul Platon o numea anamneză, anume amintirea primordială a iubirii eterne în conştiinţa noastră. „Odată ce a înţeles şi asimilat adevărata învăţătură şi dragoste a lui Christos, aşa cum este ea, omul se simte măreţ şi liber, nemaipunând preţ pe o nuanţă sau alta din formele cultului exterior. Iar noi toţi vom ajunge treptat, de la un creştinism al cuvântului şi al credinţei, tot mai mult la un creştinism al convingerii şi al faptei.” (Goethe, cu scurt timp înainte de moarte)
Din aceste cuvinte se desprinde cu claritate: este lipsa dragostei în Europa umanistă care împiedică ca învăţătura şi dragostea lui Christos să fie suficiente pentru a realiza unirea ecumenică a bisericilor. În special teologii fac ca falia de secole dintre confesiuni să fie de netrecut. Credincioşii ar fi mai degrabă pregătiţi pentru aceasta, poate cu excepţia cazurilor unde confesiunile sunt zgurificate cu naţionalisme.
Notă: Aceste gânduri s-au născut cu mult înaintea instituirii „ecumenismului” aşa cum îl cunoaştem astăzi, devenit parte componentă bine integrată a lumii secularizate şi umaniste. Către sfârşitul primei jumătăţi a secolului 20, când au fost scrise, ele reprezentau o dorinţă legitimă şi totodată îndrăzneaţă. O remarcă şi asupra termenului de „naţionalism”, care este folosit aici în sensul său „filetist” sau izolaţionist. După toate criteriile zilei de azi, autorul acestui eseu, cu o operă din care o mare parte reprezintă o încercare de desluşire a identităţii neamului din care face parte, cel german, ar trece cu siguranţă la rândul său drept un „naţionalist”. Însă cu o nuanţă importantă: nu sub forma unei atitudini închistate, egoiste sau superior-exclusiviste, ci de dragoste, deschidere şi respect faţă de celelalte neamuri, în special cele europene. În anii ’50 Schmid Noerr milita pentru o Europă a naţiunilor, naţiuni înţelese însă într-un sens mai degrabă metafizic decât politic. (n.tr.)
Cu spaimă descoperim dintr-o dată că humanitas ştie despre toată cunoaşterea universală, că este capabilă de orice fanatism, de orice spirit de jertfă şi orice extaz. Numai despre iubire nu ştie nimic, fiind complet incapabilă de primirea darului izbăvirii de neliniştile şi de culpa istoriei. Căci nici iubirea, nici harul nu apar în cărţile de ştiinţă sau în cele de istorie. Absenţa iubirii spirituale, patetismul găunos şi vidul disimulat, proprii vieţii despatriate, produc acea misterioasă suflare înfiorată care fiinţează asupra tabloului cavalerului, morţii şi a diavolului. Deplina absenţă a iubirii, uitarea adevăratei patrii cereşti prin caracterul proteic al diverselor zeităţi, veştejirea popoarelor au smuls metodelor ştiinţifice, politice, economice, sociale, ale filosofiei statului, precum şi succeselor secolelor umaniste miezul lor sufletesc şi au pregătit soarta intelectualismului autonom nestăpânit, acelui intelectualism care crede că poate suplini sărăcia sufletească prin orgoliul culturii şi seceta spirituală prin amor fati.
Este deopotrivă zguduitor şi aducător de fericire să descoperim cum încă din copilăria popoarelor noastre, dar şi din a noastră proprie, basmul ne-a însoţit cu credincioşie: este basmul despre cei doi însoţitori -îngerul păzitor şi ispititorul- ai călăreţului pe cale de a deveni mândru şi arogant între moarte şi diavol. Este basmul despre dragostea vigilentă şi duşmanul vigilent care încearcă să-l abată pe călăreţul umanităţii pornit pe cale, rătăcindu-l de la drumul spre casă şi încercând să-l împingă într-un nesfârşit şi inconturnabil mers înainte prin prăpastia celor o mie de făpturi ale groazei: Înarmat în permanenţă cu raţiunea, mereu cu zâmbetul ironic al celui fără de frică pe buze, înzăuat şi netemător de moarte până la extaz, şi totuşi azvârlit în chip nemilos într-o existenţă lipsită de sens, care nu este legitimată prin nicio instanţă valabilă, singur şi părăsit în lumea vrăjită dintre proiectele-ţintă luciferic-amăgitoare care stau mereu în aşteptare.
Se impune unei meditaţii serioase observaţia că în foarte multe cazuri „judecata sănătoasă” a umanistului – aflată într-un soi de competiţie cu propriile sale tendinţe kakodemonice- este cea care vrea să facă a crede că demnitatea eternă a agathodemonului om şi eterna valabilitate a ideilor constitutive ale concepţiei spirituale despre lume ar putea fi într-adevăr deteriorate, invalidate şi discreditate printr-un abuz continuu şi printr-o degenerare vicioasă. Idealurile, în înţeles de idei regulative, nu se pot însă pierde niciodată prin vina omului. Căci ele sunt adevăratele „drepturi ale omului”, care stau atârnate de stele. Prin urmare nicio disperare nu poate înveşnici clipa istorică a unei stări corupte, oricât de profundă şi de rea ar fi aceasta. Faptul că omul îşi împlântă până şi pe marginea mormântului speranţa şi încrederea în cârmuirea istoriei de către Dumnezeul cel veşnic se datorează demnităţii sale spirituale în faţa lui Dumnezeu, caracterului indelebil al filialităţii sale divine. Iubirea îl readuce pe aventurierul umanităţii pe drumul său spre casă, unde magia neagră a ţelurilor perpetue devine în cele din urmă ineficace şi unde versurile lui Goethe devin adevărate: „Iar toată năvala, toată lupta, devine pace eternă în Domnul Dumnezeu”.
Trebuie să reînvăţăm să fim cuprinşi de gândul unei pietăţi faţă de lume. Adevărul este simplu iar esenţele veşnice sunt accesibile de fapt doar unei înţelegeri pre-conceptuale. Miracolul din lume nu s-a atenuat faţă de zilele creştinismului primar sau faţă de cele ale mişcării de reformă de la Cluny (sec. 10-11). Aceasta o ştie astăzi până şi filosofia naturală pozitivă, care a făcut vălul iluzoriei maya dinapoia materiei la fel de vizibil precum el apare simţurilor noastre desfăşurat dinaintea acesteia, peste structura materială atomică a naturii. Dar această maya a undelor atomice este tot o creaţie, precum este şi maya anotimpurilor în grădina de flori. Iar această creaţie este un miracol maiestuos suficient pentru a lăsa să persiste acea maya ca frumuseţe şi bunătate a lumii chiar şi acolo unde noi ne străduim să o îngrădim cu nesăţioase semne de întrebare, reducând-o la un obiect al cunoaşterii. În cele din urmă suntem personal responsabili de ştiinţa noastră asupra lumii, în măsura în care suntem cunoscători şi ştim cu adevărat cine suntem noi înşine, dincoace şi dincolo de vălul amăgitor al acestei maya umaniste.
O ultimă privire asupra tabloului lui Dürer despre cavaler, moarte şi diavol.
Cavalerul. Este masca demonului întrupat, a omului, a aventurierului prin străinătăţi. El este desigur „cavalerul rătăcitor” din legendă, este Don-Quijotte al umanităţii, căci el este demonul om rătăcind prin trecutul cu zâmbet ironic al închipuirilor sale.
Moartea. Este stafia palidă, care ameninţă cu dublul sfârşit al omului de fier neclintit ca o statuie: cu moartea temporală a omului-lup, pe care o anunţă clepsidra, dar şi cu moartea eternă a omului epocii finale, a pietrificării, atins de făpturi ale tărâmului de jos, de vipere.
Diavolul. Este masca grotescă de animal, care maimuţăreşte cu un sarcasm extrem masca de om-lup a cavalerului, părând a spune cu rânjetul ei isteţ: „Noi doi suntem fraţi dintru începuturi. Coiful său este cornul meu, lancea sa este ţepuşa mea iar armura sa este blana mea”. Căci cu cât mai uman este omul, cu atât mai grotesc este diavolul pe care el îl oglindeşte, anume chipul reflectat al conştiinţei sale vinovate. Căci noi oamenii, emigraţi din patria noastră divină, noi, demoni umani într-o existenţă pământească ce asfinţeşte, suntem fraţi ai lui Lucifer prin vină, chiar dacă învăţaţii noştri nu îşi reamintesc acest fapt. Dar tot noi suntem fraţi ai lui Christos prin comuniune, chiar dacă o conştientizăm mult prea rar. Noi, dumnezei în metanoia, în trezirea conştiinţei, suntem adevăraţi fii ai lui Dumnezeu în smerenia curată a iubirii, care uită de orice căutături piezişe înspre orice oportunisme umane şi extraumane. Toată ştiinţa şi voinţa noastră este inutilă şi deplorabilă, în măsura în care nu este raportată la justa poziţionare faţă de centrul etern.
Această poziţionare corectă pare a fi pierdută de multă vreme. Pentru aceasta stă mărturie incontestabilă istoria spiritului omenesc pe pământ european, aşa cum a încercat să o schiţeze încercarea de faţă. O expresie a acestei stări de lucruri este, printre altele, mereu auzita şi pe scară largă răspândita constatare a unei profunde crize a creştinismului în aceste vremuri. Filosoful francez Emmanuel Mounier spune: „Creştinismul, în pacea sa superficială, se află astăzi în faţa celei mai teribile drame în care a fost implicat vreodată. Creştinismul nu mai este ameninţat de erezii, însă nu mai reuşeşte să stârnească pasiuni. Este ameninţat de o apostazie tacită, datorată indiferenţei care îl înconjoară şi a propriei sale risipiri. Aceste semne nu înşeală: moartea este aproape. Nu moartea creştinismului în sine, ci moartea creştinismului apusean feudal şi burghez. Fiecare trebuie să fie conştient de atitudinea şi responsabilitatea sa în faţa acestei crize. (…) Este mic numărul celor care cunoşteau suficient învăţătura creştină, pentru a realiza că Christos şi Biserica Sa se află până la sfârşitul vremurilor într-o perpetuă agonie. Aceste cuvinte trebuie să fie îmbrăcate într-un paradox şi să poarte pecetea scandalului pe frunte pentru a se putea face ascultate. În realitate, pe lângă această permanentă agonie, astăzi se conturează şi o alta, mult mai marcantă şi mai neliniştitoare. Creştinii de azi de abia îi conştientizează amploarea şi dimensiunile. Dezvoltarea bruscă a partidelor creştin-democrate în întreaga Europă, dintre care unele se bucură de o anume înnoire, nu reprezintă, şi acest lucru ar trebuie să ne fie cât se poate de clar, decât o excrescenţă pe trupul bolnav al creştinismului.”
Toate făptuirile omeneşti au drept cadru de desfăşurare statul. Dar numai o mică fracţiune a lor are loc pentru stat, în numele statului, la ordinul statului sau în interes de stat. Iar dacă statul încearcă să favorizeze sau să împiedice una sau alta dintre aceste acţiuni, doar în puţine cazuri verdictul istoriei îi va fi favorabil; în urma unor asemenea erori repetate statul putând avea parte de daune sensibile sau chiar să sucombe. Aceasta vrea să însemne că omul reprezintă mai mult decât statul, căci statul este doar creaţia şi instrumentul său. Numai un prost ucenic vrăjitor se lasă copleşit de către măturile sale. Teama umanistului în faţa statului, consecinţă inevitabilă a descreştinării sale, ia locul fricii de Dumnezeu. Căci omul, ca fiinţă spirituală cosmică, voită de Dumnezeu, nu este obligat faţă de stat, ci statul este obligat faţă de om ca faţă de stăpânul său de conştiinţă. Fiinţa spirituală conştientă de sine şi de demnitatea sa nu îşi ia legea din creaturile de un rang inferior, ci doar din magia divină a puterii sale spirituale, nemijlocit din acordarea la voinţa paternă a Creatorului său.
Făptuirea omului pe deplin conştient de sine nu are prin urmare loc în responsabilitate faţă de stat, ci în propria responsabilitate a omului înaintea lui Dumnezeu. Aici este veritabilul punct de pornire pentru determinarea esenţei omului cu adevărat creştin şi pentru plămădirea unei trainice concepţii creştine asupra lumii care justifică tot ce fiinţează şi voieşte, întreaga existenţă umană. Aici se atinge linia despărţitoare dintre viaţa cultural-muzeală şi civilizator-iluzionară pe de-o parte, şi viaţa asemeni unui şuvoi activ, în genul înaltei mistici creştine, pe de altă parte. Toată noua muncă de formare care ne revine în vederea educării sufletesc-spirituale a naţiunilor de aici trebuie să îşi ia începutul. Fără creştinismul pneumatic, cel istoric s-ar fi degradat de mult. Acesta este sensul veritabil al apostolatului laicilor.
Este greşit a spune: trebuie să lucrăm ca şi cum am sta înaintea lui Dumnezeu. Acest „ca şi cum” ţine de subiectivitatea raţiunii noastre autonome, care din punct de vedere filosofic ne permite îndoiala în orice direcţie, la adresa noastră şi a lumii. O îndoială de care, ca umanişti, ne pricepem să ne folosim cu atâta disperare.
Corect ar fi să spunem: trebuie să căutăm să ne desfăşurăm lucrarea în prezenţa noastră nemijlocită înaintea lui Dumnezeu. Aceasta vrea să însemne: ca oameni suntem înaintea lui Dumnezeu fiinţe spirituale, iar raportat la faţa pământului suntem fiinţe naturale supradezvoltate. Noi nu ştim multe despre vocaţia noastră eternă de cunoaştere a cosmosului creat şi doar intuim tot ceea ce ne conduce înspre miracolul menirii noastre eterne a unei integralităţi creatural-microcosmice. Noi ne avem fiinţa şi profesiunea atât aici, în existenţa noastră pământească, cât şi în străinătăţi, în măsura în care tindem către o situare în patria eternă, de asemeni pururi prezentă în existenţa noastră. Aici, pe pământ, suntem înstrăinaţi doar datorită autoamăgirii noastre umaniste. Căci această existenţă materială nu este o problemă filosofică şi nici o îndoielnică maya, ci creaţia lui Dumnezeu, ieşită în chip nemijlocit din mâinile Sale. Şi astfel suntem şi rămânem în mijlocul ei, aici şi acum, fie de ne închipuim în paradisul epocii de aur, fie de ne ştim aflaţi în infernul epocii de beton. Esenţa omului creştin ne învaţă: noi suntem mereu şi pretudindeni acasă, odată ce lepădăm masca omului-lup şi ne urmăm în mod liber chemarea conştiinţei noastre ca spirite aflate înaintea lui Dumnezeu. Aceasta însă ne împinge de la intelectualismul scolastic înapoi la învăţătura ioaneică despre lumina spirituală a iubirii. În termeni medievali: de la sfântul Toma înapoi la sfântul Francisc. Iar exprimat în concepte actuale: indicaţia conştiinţei ne împinge de la noţiunea statului Leviatan al forţei înspre spiritualitatea vie a omului şi a poporului şi astfel înspre o autoresponsabilitate netutelată. Cu cât mai puţin protejată rămâne aceasta, cu cât mai puţin năzuieşte ea către odihna în sânul trecutului, cu atât mai repede şi mai temeinic învaţă că ea nici nu poate subzista în afara fricii şi a disperării izvorâte din azvârlirea omului în existenţa pământească, ci ea are permanenţă, încredere şi sens, pe scurt, certitudine, doar cu binecuvântarea iubirii eterne revelate de la care are de învăţat totul, dar absolut totul în viaţa şi pentru viaţa aceasta pământească, precum şi cu binecuvântarea harului veşnic, de la care singur are de aşteptat tot ce e necesar pentru justificarea sa. Singură această iubire care însufleţeşte, străluminează şi conferă sens cosmosului existenţei noastre este veritabila taină a miezului credinţei. Căci credinţa nu reprezintă o pretenţie, o exigenţă, ci o experienţă: experienţa dragostei. Credinţa este respiraţia vie dinspre eul spiritual înspre dumnezeiescul Tu. Doar o asemenea credinţă ne garantează speranţa mântuirii veşnice din deficienţele existenţei noastre excesive, de noi dorită şi de noi aleasă. Iar această credinţă, ca experienţă a iubirii eterne, îi permite omului, care în fine se trezeşte de la „umanitatea” sa la sine însuşi, să ia hotărârea: în mijlocul existenţei active, în mijlocul existenţei temporale (numească-se cum o vrea) să purceadă cu sârguinţă la eternul drum către casă.
Friedrich Alfred Schmid Noerr
Articole relaţionate:
Cavalerul, moartea şi diavolul (III)
Cavalerul, moartea şi diavolul (II)
Cavalerul, moartea şi diavolul (I)
Permanenţe europene: Friedrich Alfred Schmid Noerr
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
foarte bun articolul.Ca rezident in Occident de peste 15 ani subcriu pana in detaliu la tot ce contine articolul.Aceasta tomografie spirituala 3d nu lasa loc dd completari.