CONCURS. Participarea creştinului la viaţa cetăţii

În secolul al VII-lea î.Hr. poetul şi legislatorul Solon legifera că orice cetăţean care refuză să adopte o poziţie în disputele politice din Atena risca să i se confişte averea. În felul acesta deschidea participarea la luarea deciziei politice a tuturor cetăţenilor în ceea ce numim democraţie directă. Reflexul legii lui Solon se găseşte încă în statul grecesc actual, unde participarea la vot este obligatorie. Prin urmare, statul creştin ortodox grec, care se împleteşte cu Biserica într-un construct unic în Europa, consideră o obligaţie a creştinilor ortodocşi greci de a participa la deciziile ce se iau în cetate. Între timp, grecii participă în cadrul unei democraţii reprezentative la viaţa cetăţii şi nu mai sunt obligaţi să se înregimenteze într-unul dintre partidele combatante, dar sunt totuşi obligaţi să aibă o opinie despre ce se întâmplă cu ei şi cu viaţa ţării lor. Şi o au.

În spaţiul românesc lucrurile se complică foarte tare, când vorbim despre participarea populară la procesul decizional politic, deoarece românii au fost ţinuţi departe de acest proces cel puţin trei-patru secole. După căderea regimului comunist, în 1989, partidele care s-au creat au fost fie din tulpina PCR-ului, partid unic, totalitar, discreţionar, ateu şi cu sute de mii de intelectuali, militari eroi, preoţi şi episcopi, muncitori şi gospodari români pe conştiinţă din epoca “deceniului obsedant” şi a “cooperativizării”, fie din tulpine mai vechi, ale partidelor istorice, care, chiar dacă nu se compară cu monstruozitatea comunistă, au avut erorile lor majore, cea mai importantă fiind de departe ruptura de sufletul românesc şi de maica acestuia, Biserica Ortodoxă Română[1].

Din 1989 încoace, comunicarea dintre partidele politice şi alegătorii lor a fost manipulare pură şi neîntreruptă, iar efectul a fost că, nefiind prost, românul s-a simţit luat de prost şi s-a îndepărtat încetul cu încetul de decizia politică, cu toate că, în 1989 şi în 1990, sediile partidelor erau pline de oameni care se îmbulzeau literalmente să se înscrie pe listele diferitelor partide apărute. În Duminica Orbului din 1990 a fost un procent record de populaţie la vot, iar partidul care a candidat atunci ca urmaş direct al PCR a obţinut un scor pe care nu avea să îl mai vadă decât anul trecut, când un procent la fel de mare de cetăţeni s-au coalizat împotriva preşedintelui statului şi au votat suspendarea sa, şi, ulterior, o coaliţie de partide care să pună în practică suspendarea votată. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Aşa cum nu s-a întâmplat nici în 1990 refacerea economică şi retehnologizarea industriei, declarată “morman de fiare vechi” şi dată la… fier vechi. Pe miliarde de dolari şi ulterior de euro. Aşa cum nu s-a întâmplat nici reforma promisă timp de douăzeci de ani, România rămânând cel mai perestroikist stat din blocul fost comunist. Aşa cum nu s-a întâmplat nici economia reală de piaţă, înlocuită cu “capitalismul de cumetrie”, nici lustraţia cerută insistent în Punctul 8 de la Timişoara, pe baza căruia partidele desprinse din tulpine interbelice au câştigat alegerile împotriva partidului înscăunat în Duminica Orbului. În loc de lustraţie, românilor li s-a cântat un refren pe care îl auzisem de la bunicul meu, care îmi povestea despre cum era viaţa politică în interbelic: “Eeeh, nepoate, vin ai noştri pleacă ai noştri, noi rămânem tot ca proştii!”, la care s-a adăugat şi cimilitura de stânga: “La vremuri noi, tot noi!”.

Nici avantajul eliberării ţării de datorii nu s-a fructificat prin contractarea altora utile tehnologizării şi creării de locuri de muncă din care să le plătim apoi în mod firesc, nu prin înfometare, cum a făcut regimul comunist: de la zero datorii în 1989, realitate pe care Ceauşescu a afişat-o ca pe o declaraţie de independenţă faţă de organismele financiare mondiale şi mondialiste, după ce mai înainte afişase aceeaşi independenţă ostentativă faţă de Moscova, în 1968, când a refuzat intrarea în Cehoslovacia, devenind enfant terrible şi darling al Occidentului, de dragostea căruia încerca să scape în anii 1980, plătind datoria ţării, România a ajuns o colonie, îndatorată fără nici un rost pe generaţii întregi, cu politicieni care se întrec în a reproduce precum elevii la şcoală lecţia predată la Bruxelles şi cu perspectiva unui Anschluss al teritoriului său în imperiul european ce se construieşte acum.

Fuga de implicarea politică

Toate aceste realităţi dureroase, la care, la câţiva ani doar după revoluţia din 1989, românii au început să fie martori neputincioşi, au făcut ca protestele şi mitingurile din primele luni ale lui 1990, pe care nu le-au potolit decât minerii, să fie înlocuite cu o stare de prostraţie şi cu un defetism împotriva cărora e aproape imposibil de luptat. La aceasta se mai adaugă şi senzaţia, acumulată şi cultivată cu o grijă matematică de către cei ce reprezintă “clasa politică” autohtonă, că politica este o hazna în care nu ai ce căuta. Corolarul acestei idei este că oficiul politic trebuie lăsat pe mâna “sacerdoţilor” săi, oamenii politici, care fac un sacrificiu dureros de sine, îmbulzindu-se la fiecare ciclu electoral să prindă un loc în această hazna. De dragul poporului, evident.

Aşa s-a ajuns ca, de curând, eu, martor disperat şi neputincios al distrugerii ţării mele timp de douăzeci şi trei de ani, să fiu admonestat, la o conferinţă în faţa unui public creştin, la scenă deschisă, să las la o parte… politica, cu toate că nu făceam decât să trag un semnal de alarmă asupra faptului că regionalizarea înseamnă pe termen lung includerea teritoriului României în Statele Unite ale Europei, care se concep de zor acum în capitalele occidentale. Adică îi avertizam că, după ce au avut parte de toate “binefacerile democraţiei” descrise mai sus, li se va lua până şi pământul de sub picioare.

Irascibilitatea faţă de o discuţie pe teme constituţionale poate fi explicată de lipsa generală de interes a românului faţă de discuţia politică, dar în comunităţile creştine poate fi motivată şi de o concepţie potrivit căreia creştinul nu trebuie să se preocupe de nici una dintre problemele acestei lumi, ci să se îndrepteze doar către împărăţia cerească, ignorând tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Viziunea este specifică creştinismului eshatologic primar şi a fost depăşită încă din primele secole prin faptul că împăratul Constantin a clădit statul creştin, iar Biserica a continuat să lucreze şi mai intens în lume, excercitându-şi rolul sfinţitor şi pregătind cea de-a doua venire a lui Hristos, în slavă, să judece viii şi morţii şi să întemeieze împărăţia de veci. Întârzierea eshatologică a Parusiei (Matei 25,5) este surprinsă în Crez prin cuvintele “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”[2], dar această aşteptare nu este una egoistă, de mântuire exclusiv personală, ci este şi o lucrare în lume, inclusiv în viaţa cetăţii. Despărţirea totală de lume în Ortodoxie este apanajul monahilor, care se dedică exclusiv slujirii lui Dumnezeu, dar chiar şi aceştia îşi aduc contribuţia lor foarte importantă la viaţa morală a cetăţii şi la mântuirea ei prin rugăciunile lor.

Creştinul a fost mereu conceput de către teologia creştină ca preot al creaţiei[3] şi lucrător în lumea pe care Dumnezeu i-a dat-o spre sfinţire şi izbăvire; în această calitate, are obligaţia de a face ca vocea Bisericii să răsune în societate şi de a nu lăsa ca idolatria să acopere, cu polifonia şi cacofonia ei, vocea lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Fericitul Augustin numeşte Biserica cetatea lui Dumnezeu pe pământ, care preia Imperiul Roman de Apus pentru a-l spiritualiza, chiar dacă din păcate, în mileniul al doilea creştin, depărtată de harul Duhului şi de obiectivele sale reale, eshatologice, cetatea occidentală a lui Dumnezeu a devenit Imperiul Roman de Apus. În Răsărit, slujba din 21 mai, dedicată sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ne indică faptul că Imperiul Roman de Răsărit a fost cumva adus în Biserică sau, mai corect spus, pus sub ascultarea ei, fără ca Biserica să se confunde cu el sau să-l guverneze propriu-zis[4]. Împăratul era “întocmai cu apostolii” şi primea prin încoronare şi ungere un fel de statut parasacerdotal, dar făcea politica statului şi apăra Biserica creştină. Nici unuia dintre bizantini nu i-ar fi trecut prin cap să refuze să se implice în viaţa cetăţii. Nici unul dintre locuitorii ţărilor româneşti, care au moştenit Bizanţul, nu a şovăit să-şi facă datoria faţă de neamul şi Biserica sa. Ar mai fi fost cunoscut Ştefan cel Mare ca Athleta Christi şi cinstit ca sfânt în ţara sa, dacă ar fi refuzat să se implice în viaţa cetăţii şi ar fi lăsat-o pradă duşmanilor păgâni pentru a merge să-şi facă un lăcaş lângă chilia lui Daniil Sihastru?

 Se cuvine creştinului să “facă politică”?

Aceste considerente ridică o problemă destul de sensibilă azi: se cuvine creştinului să se implice în viaţa politică a ţării sale sau este indicat ca el să se comporte ca un pelerin în căutarea patriei cereşti, fără nici o dorinţă de a contribui cu ceva la viaţa publică a societăţii?

Primul răspuns la această întrebare pare a fi, inexorabil, că dacă a face politică înseamnă a urmări să obţii un anumit nivel de putere dintr-un stat, pentru ca, prin intermediul acesteia, să îţi realizezi scopurile personale sau de grup/clan, atunci creştinul nu trebuie să facă în nici un caz politică de acest gen, pentru că, altfel, s-ar trezi în neplăcuta situaţie de a sluji la doi Domni (Mt. 6,24), unul dintre ei nemeritându-i deloc slujirea, datorită perisabilităţii recompenselor sale strict lumeşti.

Dacă însă a face politică înseamnă, şi trebuie să însemne, a-ţi sluji ţara şi compatrioţii, Biserica şi generaţiile următoare, a te jertfi pentru binele aproapelui şi al lumii întregi, atunci creştinul trebuie să se implice în viaţa cetăţii, în primul rând devenind conştient cui dă votul atunci când acesta i se cere, iar în al doilea rând interesându-se de ce se întâmplă cu votul pe care el îl dă şi ce face reprezentantul lui politic cu el. Toate tragediile, de la cea naţională, până la cele personale ale cetăţenilor ei, pe care România le trăieşte astăzi, se datorează faptului că populaţia, în majoritate zdrobitoare creştină, nu a fost interesată de votul pe care l-a dat. Pe votantul român nu l-a interesat nici ce propovăduieşte partidul celui pe care îl votează, nici ce calitate umană, morală, intelectuală are candidatul. Acuzaţiile de corupţie şi de imoralitate au adus adesea un plus de spectaculos unor personalităţi fade altfel, iar românul s-a dus la vot fie pentru că a crezut partidul care i-a trimis candidatul, fără a analiza serios oferta sa, fie pentru că “ăştia mi-au dat”, o mentalitate plebeiană care pune în pericol existenţa unui neam. Să îl întrebe pe candidat dacă este cu frică de Dumnezeu şi creştin i s-a părut la început redundant; apoi, după ce a fost îndoctrinat suficient, i s-a părut lipsit de eleganţă, pentru că “e problema lui personală”, de parcă mântuirea şi apartenenţa la Biserica lui Hristos sunt arcana mysteria, pe care nici nu se cuvine să le iscodeşti, nici nu trebuie să le divulgi; în cele din urmă, i s-a spus că a pune astfel problema este o discriminare, e antieuropean, deci e… ilegal, pentru că omul politic are şi el dreptul la intimitate şi la viaţă personală şi că ce dacă în America un scandal de corupţie sau de imoralitate înseamnă sfârşitul carierei politice, la noi nu e America, treaba lor, “ei e mai puritani”, nu ca noi!

Astfel, populaţia a tot votat pe oricine i-a cerut votul şi a reuşit să o mintă frumos, fără să-i pese deloc de faptul că fiecare gest politic pe care cineva îl face îi aduce o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu, după cum reiese clar din Scripturi, de exemplu din discuţia de la 1Regi 8, când poporul a cerut rege, iar Dumnezeu le-a dat rege, dar le-a dat şi ascultarea absolută faţă de acesta, ca pedeapsă pentru că şi-au pus nădejdea într-un om şi au abolit monarhia teocratică, înlocuindu-o cu una lumească. Fiecare decizie pe care un parlamentar o ia în numele poporului care l-a votat îl face responsabil în solidar şi pe electorul său, care l-a trimis în forul de conducere. Fiecare trădare pe care un politician o face faţă de poporul său (şi sunt atât de multe în aceşti 23 de ani blestemaţi), nu o face doar în nume personal, ci şi în numele votanţilor săi, pentru că “în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” şi “orice vot imperativ este nul”[5].

În concluzie, un creştin poate să se îngrijească de sufletul său, chiar să aibă şi o mentalitate de pelerin prin lume, şi să se şi implice în acelaşi timp în viaţa publică pentru a lucra binele, atât timp cât nu o face în modul pătimaş al dezbaterilor sterile menite să adoarmă conştiinţa populaţiei şi nu practică politica drept o formă de îmbogăţire.

Creştinul trebuie să facă în mod necesar politică de dreapta

Dacă grija pentru viaţa cetăţii îl preocupă şi mai mult decât nivelul de simplu votant, creştinul poate milita pentru doctrinele politice ale partidelor de dreapta, în special ale celor creştine(-democrate), care sunt inspirate din aceeaşi sursă din care îşi extrage şi el învăţăturile necesare pentru viaţa aceasta şi pentru cea veşnică: pravila Bisericii, în cazul românesc, a Bisericii Ortodoxe. Şi această exortaţie trebuie pusă sub rezerva faptului că aceste partide politice trebuie neapărat să facă politica servirii interesului naţional pentru ca creştinul să le voteze şi să facă eventual parte din structurile lor. Dacă se intitulează doar partide de dreapta, dar nu au nici un ideal creştin şi naţional în inimă, creştinul trebuie să le ignore şi să caute, până găseşte, partidul care să îi reprezinte aspiraţiile de viaţă, capabil să-l apere de din ce în ce mai desele asalturi şi abuzuri ale forţelor care conduc lumea şi care acţionează în primul rând politic. De asemenea, se cuvine ca creştinul să nu adere la dogmatismul de partid, care se vrea o transpunere caricaturală în sfera politicului a ideii teologice de dogmă. Ideea că un partid nu poate lua o anumită măsură absolut salutară poporului pentru că ea este de stânga în timp ce partidul respectiv este de dreapta, sau invers, reprezintă forma supremă a formalismului şi cinismului politic. Creştinul trebuie să dispreţuiască această dispută sterilă de vorbe goale şi să caute mereu un singur principiu: slujirea, prin toate mijloacele politice şi legale, a ţării şi a locuitorilor ei.

Lumea actuală este complet politizată, şi dinspre Uniunea Europeană vin de ceva vreme şi vor veni şi de acum încolo decizii politice ce au consecinţe în plan spiritual şi teologic: programul ecologist sub care se practică un cult deşănţat al zeităţilor vegetale antice; agenda LGBT; indicaţiile despre cum trebuie să se facă înmormântările pentru a fi “antiseptice”; imnul UE, care este o odă unor zeităţi păgâne; laicitatea cu tentă ateistă care se cere statului; împingerea manifestărilor religioase din spaţiul public spre periferia socială; acapararea discursului public cu tematici exclusiv politice şi economice, care îndobitocesc şi “toarnă ţărână în suflet”, ca să folosesc vorba frumoasă a unui poet; promovarea unor libertăţi contrare oricărei raţiuni şi chiar conştiinţei agnosticilor; dictatura biometrică şi multe altele. Toate aceste atacuri, care se înteţesc pe măsură ce opoziţia faţă de ele scade, vor veni în valuri din ce în ce mai mari, până ce se va obţine o curăţare completă a Europei de orice urmă de creştinism.

În faţa acestui pericol, creştinul nu trebuie să-şi pună problema dacă face sau nu politică, ci dacă poate să se implice eficient într-o politică de dreapta, pentru a-şi apăra identitatea spirituală şi naţională. Dacă nu există astfel de partid, are datoria să-l creeze şi să participe la viaţa politică pentru a cuceri puterea politică din mâna celor care o ţin doar pentru binele lor şi al celor care le garantează cariera. Şi nu e vorba de popor.

Acestui militantism i se opune ideea, cultivată la rândul său cu grijă, că nu se mai poate face nimic, că jocurile sunt deja făcute, că nimic nu se mai poate schimba. Acest defetism trădează lipsa de încredere în planul de mântuire a lumii, pe care îl are Dumnezeu şi la care creştinul este primul invitat să lucreze, pentru a-l realiza. A abandona lumea în mâinile forţelor răului pentru că lupta este grea şi pare pierdută este apanajul sufletelor frânte şi trădează necredinţa în victoria finală a lui Dumnezeu asupra răului, care s-a şi produs de fapt în momentul în care Hristos a “jefuit iadul” şi a „rupt boldul morţii”. În plus, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă, şi părintele Iustin Pârvu ne reaminteşte adesea, că smerenia nu trebuie confundată cu prostia, ascultarea, cu slugărnicia, iar evlavia nu trebuie luată ca paravan al laşităţii.

Ce se poate obţine din participarea la decizia politică?

• Creştinul are obligaţia să se asigure că această ţară, pe care Dumnezeu i-a dat-o lui, rămâne a lui şi că poporul său nu dispare din istorie până în ziua în care “aduna-voi toate popoarele şi le voi coborî acolo în valea lui Iosafat” (Ioil 4,2) şi “să se trezească toate neamurile şi să vină în Valea lui Iosafat” (Ioil 4,12).
• Creştinul are obligaţia să se opună tendinţelor mondialiste şi să le considere o reîntoarcere la planul Turnului Babel, pe care Dumnezeu l-a risipit pe veci, punând naţiunile străjeri la frontiera păcatului, pentru ca nebunia planetară să nu Îl mai sfideze niciodată (Fac. 11,7-11). Unirea neamurilor sub puterea Duhului Sfânt s-a făcut sub cupola Bisericii, la Cincizecime; orice mondializare sub alte cupole şi alte idealuri se face cu inspiraţia şi puterea unor duhuri lumeşti, cu care creştinul nu trebuie să aibă nici o legătură.
• Creştinul trebuie să se asigure că fibra morală a acestei ţări rămâne sănătoasă, pentru că altminteri este condamnată la pieire, după cum ne învaţă filozoful chinez Sun Tzu în Arta războiului, unde spune că dacă doreşti să distrugi un popor, trebuie să-l supui tuturor viciilor. Această limitare morală firească a libertăţii în societate nu se poate obţine decât prin participare creştinilor la decizia politică. Cine să o facă altcineva?
• Creştinul trebuie să se asigure că vocea lui Dumnezeu se face auzită mereu în lume şi că înşelarea universală nu produce efecte ireparabile. Chiar şi celor ce nu cred în Dumnezeu are obligaţia să le reamintească cuvintele lui Platon cu referire la valoarea sufletului: “Este contra raţiunii a pune ceva pământesc decât ceea ce îşi trage originile din ceruri”[6], adică a pune trupul şi lumea materială mai presus de suflet şi de mântuire, dogma supremă a hedonismului mancurt care conduce acum lumea.
• Creştinul care dobândeşte o funcţie de conducere politică trebuie să-şi reamintească mereu, iar cel ce nu o dobândeşte trebuie să îi facă pe cei din “clasa politică” să ştie şi să nu uite niciodată că se află acolo din harul lui Dumnezeu şi voinţa poporului, că a fi ministru înseamnă etimologic a sluji celorlalţi[7], nu a te comporta ca un vechil; că a fi deputat înseamnă etimologic a fi un om stimat, onorat; că a fi senator înseamnă etimologic a fi copt la minte, a fi un bătrân înţelept al comunităţii, chiar şi când îmbraci demnitatea la vârsta a doua; că a fi primar înseamnă etimologic a fi primul, adică cel mai merituos din comunitate; iar a fi consilier înseamnă a avea înţelepciunea şi ştiinţa de carte de a da un sfat bun şi a lua o decizie înţeleaptă în favoarea celor ce te-au făcut demnitar, adică om de valoare, harismatic.
• Creştinul are obligaţia să schimbe paradigma în care se diriguiesc treburile ţării în acest moment, să sfinţească locul, în aşa fel încât modul creştin şi sănătos de a cugeta să producă din interior o renaştere spirituală a acestei naţiuni.

Pentru cei pe care nu i-am convins cu această demonstraţie să participe la viaţa cetăţii, închei în stil clasic, cu un cuvânt al lui Platon: “Una dintre sancţiunile pentru refuzul de a participa în politică e că te vei trezi condus de inferiorii tăi”.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Mihai-Silviu Chirilă

Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă Iaşi, unde urmează studii de doctorat; fost realizator al emisiunii de televiziune „Credinţă şi tradiţii nemţene”, la postul 1TV Neamţ, actualmente redactor-şef al publicaţiei culturale "Revista Valea Muntelui", Bicaz.

• A zecea Fericire - 20 mai 2013
• CONCURS. Alternativa Creştină pentru România* - 13 mai 2013
• CONCURS. Participarea creştinului la viaţa cetăţii - 7 mai 2013