La moartea profesorului Gheorghe Buzatu

Am avut privilegiul să-l cunosc pe profesorul Gheorghe Buzatu şi chiar să stau de câteva ori de vorbă cu el. Nu ştiu cum era în tinereţe, dar pot spune că, în ultimul deceniu, ceea ce m-a impresionat la domnia sa era curajul. Era un om de mare curaj moral, căci îşi exprima întodeauna franc opiniile, indiferent cât de deranjante puteau fi acestea pentru unul sau pentru altul. Poate că era modul său de a reacţiona la şansa ieşirii din comunism, dar şi la cea a supravieţuirii unui infarct, în 1996. Şi făcea acest lucru în ciuda sănătăţii precare, a unor dureroase evenimente în viaţa personală şi a criticilor exprimate, deseori, la adresa cărţilor şi a ideilor sale. „Eu nu am nimic de pierdut” – ne spunea – „am ajuns la vârsta la care sunt senin”. Cercetarea şi scrisul au rămas preocupările sale de căpetenie. Şi munca la arhive. Întotdeauna ne trimitea la arhive, considerând că aceasta este condiţia de căpetenie a istoricului; îşi făcea astfel datoria de a transmite la rândul său, mai departe, mesajul şi misiunea primită de la profesorii săi.

Gheorghe Buzatu a fost un istoric de marcă – însă nu voi face referire aici la articolele, studiile, cărţile scrise, la volumele şi colecţiile coordonate, la lucrările de doctorat conduse. Mă voi referi, în schimb, la generozitatea sa, căci nu există om mare care să nu fie generos şi el nu făcea, desigur, excepţie. Generozitate faţă de noi, mai tineri absolvenţi ai facultăţii de istorie, pe care ne numea „colegi”. Înţelegerea sa faţă de paşii noştri uneori nesiguri, modul în care, fără severitate, ştia să ne corecteze, încurajările sale, ne-au fost întotdeauna de mare ajutor. Apoi, generozitate faţă de tratarea chestiunilor istorice. Este ştiut că Profesorul – cum îi spuneam noi, era pasionat de personalitatea mareşalului Ion Antonescu (născut în aceeaşi lună cu el – iunie – la patru zile diferenţă), motiv pentru care a cercetat subiectul pe parcursul întregii sale vieţi. Deşi acest subiect reprezenta chintesenţa activităţii sale istorice, el avea deschiderea să vadă şi punctele mai puţin luminoase ale Mareşalului şi să recunoască şi merite adversarilor săi – Regele Mihai sau Mişcarea Legionară. De asemenea, era generos faţă de alţi colegi de branşă, recunoscându-le întotdeauna meritele. Ar fi suficient să amintesc de modul călduros în care a vorbit la lansarea cărţii lui Larry Watts (Iaşi, 15 mai 2013, librăria „Orest Tafrali” a UAIC). Dorea ca activitatea sa să fie completată de scrierile altor istorici şi urmată de mai tinerii săi „colegi”.

Tot atunci a ţinut Profesorul poate ultimul său discurs, franc, chiar dur, la adresa celor care, ghidaţi de interese străine adevărului istoric, atacă de atâta timp Istoria naţională. Şi asta pentru că el nu înţelegea să fie „generos” şi cu cei care ciunteau adevărul şi sufletul românesc. Istoria era pentru el o ştiinţă „exactă” şi cu asta nu se glumea.

Eu, însă, voi păstra şi amintirea laturii sale mai relaxate, căci nu există om inteligent care să nu înţeleagă şi să nu iubească umorul: în ziua dinaintea morţii sale, duminică, 19 mai, dr. Corneliu Ciucanu, venind cu Profesorul, în maşină, de la un simpozion desfăşurat la Bîrlad, mi-a telefonat pentru a mă ruga să-i spun şi profesorului Gheorghe Buzatu epigrama scrisă de Păstorel pentru „bardul” Mihail Sadoveanu, candidat al BPD la alegerile din 1946…

A fost un OM.

Dumnezeu să-l odihnească!