Virgil Nemoianu, profesor la Universitatea Catolică din Washington, a vorbit despre criza conservatorismului american într-o conferinţă susţinută astăzi la Institutul de Studii Populare.
Prof. Nemoianu crede că efectele majore ale crizei conservatorismului nu se vor produce în interiorul Americii, ci în afara ei. „Dispariţia” SUA din politica mondială ar lăsa un gol care deocamdată nu poate fi suplinit de economiile emergente (BRIC), state fără iniţiativă şi aplomb, ostile americanilor, dar care le recunosc întâietatea. Preponderenţa SUA acum asigură anumite linii de ordine în lume. Pe plan intern, statutul minoritar al conservatorilor face posibilă transformarea sistemului bipartinic într-unul monopartinic, după 2016.
Prof. Nemoianu vede trei motive ale crizei conservatorilor: incoerenţa şi fricţiunile dintre curente, schimbările demografice din federaţia americană, radicale spre sfârşitul secolului XX, şi schimbările din mentalul social. Asupra lor acţionează conjunctura: declinul economic intern şi diminuarea influenţei SUA pe plan mondial. Nici Partidul Democrat nici cel Republican nu au încă răspunsuri la această criză.
Dacă în Europa liberali sunt numiţi cei care vor limitarea puterii centrale, şi social-democraţi – cei care acordă prioritate statului şi administraţiei, denumirea de conservator în SUA e mai apropiată de definiţia cuvântului liberal din Europa, iar liberalismul american este foarte asemănător cu social-democraţia.
Prof. Nemoianu a făcut un scurt istoric al conservatorismului american. În Europa conservatorii au nostalgia feudalismului organic, în ceea ce priveşte valorile şi instituţiile; conservatorii americani încearcă să recupereze formele vechi ale propriului constituţionalism. Istoria SUA este istoria procesului deconstructiv al Constituţiei iniţiale, cu cinci puncte de cotitură, din care au pornit curentele conservatoare. Constituţia a format un sistem cu trei nivele de organizare social-politică (Preşedinte, Senat, Camera Reprezentanţilor), care s-au aflat mereu în echilibru precar, chiar în condiţii favorabile.
Andrew Jackson, preşedinte între 1829-1837, a făcut o politică de creştere a puterii federale şi de nivelare socială, care a dat ca reacţie libertarianismul avant la lettre – curent ce pune accentul pe independenţa individului faţă de stat.
Abraham Lincoln, preşedinte între 1861-1865, a avut în centrul politicii sale unitatea naţională – refuzul acordării autonomiei statale şi locale, care a dus la Războiul de Secesiune. El a stabilit puterea absolută la nivel federal, iar reacţia a fost regionalismul conservator (state rights).
Woodrow Wilson, preşedinte între 1913-1921, a transformat complet politica externă americană – intervenţionismul global. America devine un exemplu şi un modelator al lumii (nation-building). Administraţia sa a instituit impozitul federal şi a luat măsuri contra capitalului. Reacţiile au fost neoconservatorismul (apărarea interesului Americii pe plan internaţional şi critica statului social) şi paleoconservatorismul (care nu agreează intervenţiile militare şi este pentru limitarea libertăţilor prin reglementări etice).
Politica lui F. D. Roosevelt (centralismul statal, controlul politicii interne şi al justiţiei) a avut efecte până în anii 1970, dar, mai important, a dus la o forma mentis care persistă în viaţa culturală, intelectuală şi academică americană şi astăzi. Ea a produs ca reacţie curentul antisocialist şi, mai ales, antifiscal.
Revoluţia culturală, începută în anii 1960, este al cincilea punct de cotitură în istoria Americii, care a dus la conservatorism social-cultural, cel mai vehement curent conservator; el a generat şi poziţii articulate teoretic, de la nivelul etic până la cel legal.
Revoluţia culturală s-a transformat în corectitudine politică în anii 1980, ajungând să pătrundă în legislaţie la începutul secolului XXI. Între valorile revoluţiei culturale se află: promovarea hedonismului ca mod de viaţă, adversitatea faţă de religie, negarea valorilor familiale şi falsificarea istoriei, care este predată în şcolile publice alături de ideologia de stânga. Oamenii dependenţi de guvern (prin ajutoare sociale şi de şomaj), aproape 50% în prezent, sunt asemănători iobagilor.
Curentele conservatoare nu epuizează spectrul Partidului Republican. Pentru fiecare curent se pot identifica majorităţi electorale, dar sinteza se realizează foarte rar. Doar Ronald Reagan a reuşit să-i reuneasccă pe conservatori sub acoperişul comun. În prezent, Partidul Republican se limitează la imitarea democraţilor, idee foarte apreciată de mass media, care sunt 90% de stânga.
Tea Party este o mişcare spontană, care pune accentul pe problemele economice. Este sprijinită de pătura mijlocie, care vrea o economie ca în secolul XIX şi începutul secolului XX. Sublinierile etico-religioase vin de le neoevangheliştii din statele din Sud şi Midwest. Votul catolic se împarte între Partidul Democrat şi Partidul Republican, aproape egal. Criza conservatorismului american nu este dată exclusiv de incoerenţa internă, ci şi de factori externi: schimbările demografice şi de mentalitate. Până în secolul XVIII America a avut o populaţie omogenă, provenită în principal din Europa de Nord-Vest. Imigranţii din secolele XIX şi începutul secolului XX au avut un numitor comun: dorinţa de asimilare. Legea imigrării din 1965 şi politica de stânga, potrivnică integrării, au modificat echilibrul etnic intern, lucru ce nu a fost în avantajul nou-veniţilor fiindcă s-au produs fricţiuni de care a profitat tot stânga. Conservatorii nu au o poziţie limpede faţă de nou-veniţi. Schimbarea mentalităţii constă în renunţarea la ideea de self-reliance (autonomie) şi abordarea culturii dependenţei faţă de stat, a submisiunii faţă de autorităţi; drepturile au devenit necesităţi, iar individul creator este în defensivă.
Prof. Nemoianu consideră că restabilirea coerenţei conservatorilor necesită o resinteză a curentelor lui. Este greu de crezut că America va colapsa. Problema filosofică este dacă o democraţie totală, fără limite, îngrădiri şi fără ordine internă este viabilă.
Prof. Nemoianu a răspuns câtorva întrebări din sală. (De remarcat absenţa televiziunilor şi a presei scrise.) Un filon autentic de gândire de dreapta din România este Junimea. Dintre liberali, prea puţin cunoscut şi studiat este Gh. Vernescu, printre altele ministru de finanţe. Alt nume de dreapta este Ion Mihalache. În prezent, „partid conservator” este o denumire ridicolă în România; nici un partid nu este definit, nu are o doctrină clară – toţi sunt şi una, şi alta.
Cu privire la dilema „conservatorilor” români (Wilson a încurajat naţionalismele europene şi, dacă n-ar fi dispărut imperiile centenare, România n-ar fi existat ca stat), prof. Nemoianu a răspuns cu soluţia propusă de Aurel Popovici în 1906 (Statele Unite ale Austriei Mari). Prof. Nemoianu este un eurosceptic, care nu vede o soluţie în a ne topi într-o masă inertă, în care eşti supusul funcţionarilor de la Bruxelles. Dacă Tea Party a pornit de la Constituţia din 1787, axul politicii de dreapta în SUA, România ar fi trebuit să pornească de la Constituţia din 1923. Prof. Nemoianu se declară conservator, eurosceptic şi promonarhist şi îşi dă seama că are un punct de vedere minoritar.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019