Virgil Nemoianu, profesor la Universitatea Catolică din Washington, a susţinut astăzi conferinţa Doctrina creştin-democrată: dileme şi flexibilităţi, organizată de Institutul de Studii Populare.
Deşi între anii 300 şi 1800 d.Hr. creştinismul a oferit cadrul de funcţionare a civilizaţiei europene, deci şi al politicii, colonizarea ostilă a imaginarului public cu motive hristofobe a făcut ca acesta să fie cea mai persecutată religie din istorie. Diversitatea de îndrumări biblice a permis flexibilitatea tactică a manifestărilor creştinismului; severitatea unor precepte nu era extinsă la organizaţiile politice. Creştinismul a fost uneori piatră de poticnire (sau de sminteală), ducând la formarea unor utopii populare; pe de altă altă parte creştinii nici nu s-au supus integral corectitudinii politice dintr-o anumită epocă.
Despre doctrina democrat-creştină putem să ne întrebăm cât de veche şi de stabilă este ea în spectrul politic, definit azi prin dreapta, stânga şi centru.
Pentru stabilirea unei cronologii s-au propus mai multe puncte de plecare. După cel de-al doilea război mondial, în 1945, conceptul de partid creştin-democrat din Germania i-a oferit unui electorat anxios, dezorientat şi susceptibil de a privi spre extrema dreaptă posibilitatea de a se canaliza în interiorul jocului democratic. Partidul creştin-democrat a adoptat valorile parlamentare şi legaliste ale modului de viaţă euro-atlantic, inspirate de conservatorii englezi şi republicanii americani, ceea ce s-a dovedit benefic pentru civilizaţia apuseană de atunci.
Alt punct de plecare pentru o cronologie a democraţie creştine poate fi anul 1920. În 1918 este fondat Partidul Popular Italian, un precursor al partidului creştin-democrat din 1946. Luigi Sturzo, fondatorul lui, antifascist, care părăsise Italia în 1924, s-a reîntors aici în 1946. Partidul democrat-creştin a colapsat în 1990 sub presiunea stângii.
Centrul German, partid format în 1870, provenit dintr-un club de idei, a fost înfiinţat ca reacţie la secularismul promovat de Bismarck. Persecuţia împotriva lui a încetat când a ajuns la 25% din voturi în Parlament. Centrul a fost la putere în timpul Republicii de la Weimar şi a dispărut în 1933. El este baza democraţiei creştine de după 1945 din Germania.
În Belgia şi Olanda majoritatea prim-miniştrilor din interbelic au provenit din rândurile democrat-creştinilor.
Secolul XIX a fost bogat în teorii creştin-democrate, unele de stânga, care s-au concretizat în acţiuni politice. Abolirea sclaviei s-a făcut în urma acţiunii protestanţilor.
Pentru prof. Nemoianu filosoful Chateaubriand este întemeietorul creştin-democraţiei contemporane. Chateaubriand a fost un tradiţionalist, adept al monarhiei şi al valorilor progresului. În Memorii de dincolo de mormânt, lucrare postumă, Chateaubriand afirmă că democraţia e inevitabilă, chiar dacă uneori antipatică, şi că ea poate funcţiona valabil şi salutar doar între limitele creştinismului.
Doctrina socială modernă a catolicismului, destinată să ghideze conduita persoanei, se întemeiază pe enciclica Rerum Novarum din 1891 a Papei Leo XIII. Denumirea actuală datează din 1931, când Pius XI a semnat enciclica Quadragesimo Anno. Papa Ioan Paul II a subliniat unele lucruri în 1987, în Solicitudo Rei Sociale. Gândirea socială a Bisericii a fost importantă pentru multe mişcări sociale şi de caritate.
Textele biblice au inspirat o serie de teorii sociale şi politice. Democraţia creştină nu este o invenţie modernă, apărută în secolul XIX, când se înregistrează primele partide pentru care valorile creştine contează. Democraţia creştină se poate erija în numitorul comun a o serie de partide, depăşind fricţiunile de tipul dreapta-stânga, chiar dacă unele au fuzionat cu comunişti, anarhişti, marxişti sau naţionalişti. Vaticanul a privit cu rezervă atât derivele de stânga cât şi pe cele de dreapta. Ideologii catolici reacţionari din Franţa secolului XIX au pierdut treptat aderenţi din cauza insistenţei de a restaura monarhia. În România unificarea naţionalismului cu valorile creştine s-a realizat la nivelul Ligii Apărării Naţional-Creştine.
Biserica a sprijinit Spania franchistă din cauza persecuţiilor stângiste din anii 1930 şi a anxietaţii produse de acestea în rândul populaţiei. Slovacia şi Croaţia au fost dependente în anii 1930 de suzeranitatea hitleristă.
În alte ţări corporatismul a fost privit ca o cale de mijloc între capitalism şi comunism, care putea alina asperităţile dintre clasele sociale; totuşi, el presupunea autoritarism politic.
Finalul celui de-al doilea război mondial a necesitat clarificarea conceptului de social-democraţie. Germania a adoptat doctrina economică a ordoliberalismului, care s-a dovedit cea mai practică metodologie de rezolvare a problemelor ei economice. Naţionalismul şi xenofobia au dispărut din practica partidelor de această orientare, ce au devenit stîlpi ai legalităţii, ştiind să coopereze atât cu dreapta cât şi cu stânga şi să impună valori religioase şi ale familiei.
Azi există mai mult de 90 partide creştin-democrate în lume. Chiar şi în Cuba, ţară neparlamentară, există două partide de acest gen. În România, PDL este un partid creştin-democrat declarat, poate datorită afilierii pe care o are în PE.
În unele ţări nu s-a simţit nevoia unor partide creştin-democrate, cum sunt SUA şi Grecia. Până spre secolul XX conducerea societăţii americane provenea din surse ecleziastice. Din discursul preşedinţilor americani, indiferent de credinţele lor, nu au lipsit niciodată referirile la valorile creştine; doar după anul 2009 s-au observat deosebiri. Un partid creştin-democrat n-ar fi avut şanse. După anul 2001 tema războiului cultural a devenit predilectă pentru Partidul Republican.
În creştinismul răsăritean partidele creştin-democrate nu sunt şi nu au fost bine reprezentate. Ele au început să fie privite ca soluţii când valorile creştine au fost puse în defensivă, dar nu întotdeauna sunt formaţiuni democrate; unele sunt autoritariste, naţionaliste sau populiste. Pentru România PNŢ din perioada interbelică a avut componente creştin-democrate – Iuliu Maniu, pe plan ideologic, iar Ion Mihalache în plan economic. Prof. Nemoianu consideră că Mişcarea Legionară s-a bazat pe concepte gnostice, nu biblice, şi că orice totalitarism este străin religiei.
Creştin-democraţia se dovedeşte foarte flexibilă; există un numitor comun al principiilor creştin-democrate ce nu se suprapun cu libertatea şi permit diferite atitudini practice. Aceste principii comune sunt:
– Respectul pentru persoana umană;
– Promovarea energică a familiei naturale;
– Proprietatea individuală;
– Eforturile spre binele comun (solidaritatea);
– Aderenţa la principiul subsidiarităţii;
– Respectul muncii creatoare;
– Grija pentru viaţa pacifică.
Un partid creştin-democrat este un paznic al valorilor de psihologie socială din creştinism şi de aceea este necesar. Sistemul politic secularist, fără rădăcini, este arbitrar. O societate decentă, a bunei cuviinţe, a tradiţionalismul luminat şi selectiv are nevoie de o structură care să privească pe verticală.
În ce măsură accentul din religie trebuie să fie pe faptă (activitate) sau pe credinţă (valori)? Cum se pot combina ele în societate? E o întrebare filosofică la care programele politice nu pot răspunde. În ortodoxie accentul cade de multe ori pe credinţă, iar transferul dinspre valori spre practic nu are încă un răspuns aici.
Presa scrisă şi televiziunile din România au strălucit prin absenţă la cele două conferinţe susţinute de prof. Virgil Nemoianu.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019
Regret ca n-am stiut de conferinta d-lui profesor Virgil Nemoianu ptr.ca as fi participat cu multa bucurie…Felicitari ptr.articol Alina.L-am citit cu multa atentie si mi-a placut mult…
Multumesc mult.