Dacă dreapta şi stânga în politică se definesc prin raportarea la Dumnezeu, cultură şi tradiţie, în domeniul economic se pare că nu putem fi decât liberali, capitalişti, adepţi ai economiei de piaţă sau ai economiei sociale de piaţă, „sinonime” cu înţelesuri diferite în funcţie de timp şi de loc doar pentru cunoscători.
În România, statul a fost actorul principal al modernizării ţării prin politica liberalilor. Partidul Liberal s-a fondat în 1875 ca reprezentant al intereselor burgheziei în formare (comercianţi, meseriaşi, bancheri) şi al intelectualităţii, ce aveau în comun dorinţa de a forma capitalul autohton şi de a consolida statul. Cea mai lungă guvernare din istoria Regatului a obţinut Independenţa în 1877 şi a instaurat monarhia constituţională în 1881. Partidul a contribuit diplomatic şi politic la realizarea Unirii din 1918, urmată de mai puţin de două decenii de pace pe plan extern şi de instabilitate politică internă. Partidul Liberal a naţionalizat subsolul, a împroprietărit ţăranii şi a adoptat o legislaţie menită să sporească şi, mai ales, să consolideze ponderea capitalului autohton în economie. Liberalismul românesc a însemnat proprietate de stat puternică, înfiinţarea serviciilor publice (învăţământ primar gratuit, servicii sanitare etc.) şi intervenţionism în economie, pentru că România întregită s-a confruntat cu problema organizării pe plan intern şi a recunoaşterii frontierelor pe plan extern. Rezolvarea problemelor sociale şi economice din ţară, realităţi dureroase cu vechime istorică, se înscria în orizontul de aşteptare al românilor acum, după ce 5% din populaţia activă pierise în Marele Război; practic fiecare familie dăduse jertfa sa de sânge pentru România Mare.
Între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică – peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.
Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme. Recensământul realizat abia în 1930 arăta că 72% din cetăţeni erau români şi că 46% din populaţie avea sub 20 ani[2]; majoritatea locuia în mediu rural şi era românească. Doar 55% din populaţie ştia carte. La acestea se adăuga şi o insuficientă reprezentativitate a românilor în Parlament, mai ales pentru provinciile istorice alipite în care ei nu avuseseră libertăţi politice depline şi în care sistemul electoral a rămas acelaşi pînă în 1926, cînd a fost uniformizat la nivel naţional.
Instabilitatea politică a fost „rezolvată” de Carol II în 1938, care a iniţiat, fără să ştie, şirul de dictaturi încheiat în 1989. Structura proprietăţii a fost schimbată dramatic prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care România a trecut de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. Practic 90% din economia ţării a fost transferată în proprietatea Statului. Legea stipula în primul rând că erau naţionalizate toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948. A doua componentă o reprezentau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăţi, asociaţiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii etc. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra unei mari părţi din locuinţele private.
Şirul de dictaturi s-a încheiat în Decembrie 1989. România era alta acum, cu generaţii crescute fără Dumnezeu şi cu „elite” fără cunoştinţe despre vârfurile intelectualităţii româneşti ale anilor 1940, decimate în închisorile comuniste; firul tradiţiei fusese rupt. Structura proprietăţii era alta, predominant de stat.
După eliberarea de dictatura comunistă, statul a fost văzut ca principal inamic al libertăţii cetăţeanului. Stânga şi dreapta în economie au fost definite prin raportarea la proprietatea de stat. Dorinţa de libertate a dus la demonizarea statului şi la politica statului minimal: privatizare oricum, vinderea resurselor naturale, prăbuşirea serviciilor publice prin subfinanţare. Politica proastă a locuinţelor e principalul motiv al emigrării masive. (Regimul comunist permisese ca o familie să poată deţine o singură locuinţă, pe care putea s-o achiziţioneze prin credite de stat. A fost singura proprietate particulară de care te puteai bucura în comunism, văzută ca atribut al libertăţii. Deocamdată, peste 90% din locuinţele din România sunt proprietate particulară, pe primul loc în UE şi la mare distanţă de celelalte state.)
Structura demografică s-a schimbat, prin renunţarea la modul de viaţă tradiţional, forţată de comunism, şi prin emigrarea de după 1990, stimulată de politici făcute în deplină libertate. Populaţia este îmbătrânită şi problemele sociale sunt altele; „capitalismul” românesc a făcut ca 80% dintre salarii să fie mai mici decât salariul mediu pe economie şi mai puţin de 40% din PIB să fie reprezentat de salarii.
FSN/PSD au încercat să conserve intervenţionismul statului în economie, o „tradiţie” continuată de comunişti prin natura lucrurilor. După 23 de ani modelul economic este tot denaturat pentru că pe măsură ce proprietatea publică s-a redus şi serviciile publice s-au micşorat ca număr de salariaţi şi răspândire în teritoriu, intervenţionismul ajunge să se răsfrângă asupra firmelor particulare.
Dreapta în economie înseamnă servicii publice bine administate, resurse naturale deţinute de stat şi garantarea proprietăţii şi a iniţiativei particulare. Statul nu trebuie să fie nici lăbărţat nici minimal, ci suplu şi puternic, un stat asigurator în faţa riscurilor sociale.
[1] Legea le acorda avantaje industriilor care foloseau materii prime indigene, dar nu făcea deosebire între firme după originea capitalului lor; capitalul străin se bucura de aceleaşi drepturi ca cel românesc.
[2] De remarcat că rata divorţurilor era de 1%.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019
In momentul de fata toti suntem capitalisti pt ca este singutul sistem care cat de cat a functionat in folosul unor grupuri de oameni cat mai largite, evident cu diferente de la tara la tara si de la regiune la regiune; am putea fi si anti-capitalisti dar asta presupune o alternativa, iar asa-zisii anti-capitalisti de astazi nu vin cu o alternativa viabila.
In ceea ce priveste dreapta in economie, aceasta poate fi si liberala, dar nu este singura optiune si oricum, este o optiune care a dus la criza ecnomica actuala. Neo-liberalismul sistemului economic mondial a dus la criza economiei si deci, in consecinta, sunt de parere ca dreapta in economie nu trebuie sa fie liberala ci sociala, adica o dreapta care sa ia masuri undeva intre individualismul liberal si colectivismul socialist, sa promoveze un stat care sa intervina in economie de fiecare data cand piata economica produce dezechilibruri. In plus dreapta trebuie sa asigure egalitatea de sanse intre „munca” si capital, eventual prin notiunea de muncitor-actionar. Voi mai reveni cu unele clarificari in viitorul apropiat.
Egalitatea de sanse intre munca si capital va genera aceeasi discrepanta si discriminare intre indivizi si intre paturile sociale. Deja notiunea de „muncitor actionar” implica injustetea sanselor individuale si inegalitatea sociala.
Ar mai fi o idee , in plafonul capitalului pe valoare umana , lucru ce ar determina calmarea diferentelor enorme ca necesitati materiale ,intre indivizi , respectiv anularea aglomerarii de capital in favoarea persoanelor cu aport nesemnificativ in raport cu societatea .
Insa tot ce poate fi benefic atat societatii, cat si persoanelor societatii , ramane utopic in cazul aservirii statelor , formelor impuse de dezvoltare pe sablon universal valabil , ignorand mijloacele traditionale , geografic-naturale , culturale si nivel de trai ( etc. ) proprii fiecarei tari in parte.
Lumea este un dar de care trebuie sa se bucure toti oamenii in aceeasi masura .