„O nouă victorie a politicii pacifice a URSS”. Sub acest titlu publicaţia moscovită IZVESTIA prezenta opiniei publice interne şi internaţionale „rezultatele” unei politici externe „paşnice, înţelepte, staliniste” faţă de România Mare, al cărei ceas s-a oprit în tragicul an 1940, odată cu pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa şi a unor insule dunărene. Articolul, transmis ministrului Afacerilor Străine Constantin Argetoianu, în traducerea misiunii diplomatice române la Moscova, prezintă interes atât din perspectivă propagandistică, cât şi, mai ales, din cea a precedentului, utilizat în laboratoarele geopolitice din vecinătatea noastră şi după dispariţia imperiului sovietic. În fapt, anexate cu ajutorul armelor şi al complicităţii hitleriste, teritoriile româneşti vor face obiectul experimentului denumit generic „sovietizare”, sub incidenţa căruia, cel puţin din punct de vedere psihologic, încă ne mai aflăm.
O nouă victorie a politicii pacifice a URSS, „Izvestia”, 29 iunie 1940
Ieri, la ora 2.00, vitezele unităţi ale glorioasei noastre Armate Roşii au început trecerea peste frontiera românească, acea frontieră care cu ajutorul diferitelor intrigi şi maşinaţiuni a fost impusă forţat de către imperialiştii din Europa Apuseană tinerei Republici Sovietice în anul 1918 şi care niciodată nu a fost recunoscută de către Uniunea Sovietică. Unităţile Armatei Roşii intră în Basarabia şi partea nordică a Bucovinei nu ca duşmani, nu în calitate de cuceritori, ci ca prieteni, ca fraţi ai popoarelor care locuiesc în aceste regiuni, popoare care au fost dezlipite de la Patria Mamă împotriva voinţei lor. Această înaintare a unităţilor Armatei Roşii, aclamată cu entuziasm de populaţie, este urmarea directă a politicii de pace a URSS, urmarea rezolvării paşnice a conflictului sovieto-român în chestiunea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei.
Conflictul sovieto-român în chestiunea basarabeană are o vechime de 22 de ani. Nu mai este nevoie să amintim acum toate peripeţiile acestui conflict. Este deajuns să arătăm că în fapt ruperea cu forţa a Basarabiei de la Uniunea Sovietică s-a făcut cu participarea directă şi nemijlocită a învingătorilor de la Versailles, care cu toate mijloacele căutau să se folosească de slăbiciunea militară de pe acele vremuri a Ţării Sovietelor, care abia se născuse în furtunile lui Octombrie, urmărind ca în orice chip să submineze forţele ei. Este deajuns să arătăm că în acest act murdar de silnicie ţi bun plac au participat împreună cu cei de la Versailles şi corbii contrarevoluţionari ai Rusiei, care totdeauna au considerat interesele clasei lor falite mai presus de interesele Patriei. Este deajuns, în fine, să arătăm că dezlipirea Basarabiei s-a făcut în urma hotărârii celebrului „Sfatul Ţării” – organizaţie creată cu de la sine putere, care nu avea nimic comun cu masele populare ale Basarabiei. Dar şi acest „organ”, nu este de prisos să amintim, a adoptat „actul unirii” cu România… cu 38 de voturi, deşi „Sfatul Ţării” avea 162 de membri.
Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată acest act de silnicie şi nedreptate. Nu o singură dată în decurs de 22 de ani Uniunea Sovietică a pus chestiunea necesităţii rezolvării conflictului basarabean. Cu totul recent, la Sesiunea a VI-ea a Sovietului Suprem al URSS, Şeful guvernului sovietic şi Comisarul Poporului pentru Afacerile Străine, tov. Molotov, a amintit din nou despre existenţa „unei chestiuni litigioase nerezolvate, chestiunea Basarabiei, a cărei răpire de către România nu a fost recunoscută niciodată de Uniunea Sovietică, deşi Uniunea Sovietică nu şi-a pus niciodată chestiunea întoarcerii Basarabiei prin război”. În curând după această declaraţiune guvernul sovietic a numit la Bucureşti un reprezentant plenipotenţiar, postul căruia a fost vacant aproape doi ani şi jumătate. Chiar prin acest act al său guvernul sovietic a subliniat că el vrea să reguleze acest conflict, care nu a fost creat de el şi nu s-a prelungit din cauza lui, pe cale exclusiv paşnică.
Este cu desăvârşire clar că rezolvarea paşnică a unui conflict între două ţări vecine este un aport preţios la cauza păcii. Cu atât mai preţios este aportul acordului actual dintre Uniunea Sovietică şi România. În primul rând, pentru că însuşi caracterul conflictului, istoria izbucnirii lui şi durata lui au fost piedici serioase în calea stabilirii unei relaţiuni normale de bună vecinătate între URSS şi România. În al doilea rând, pentru că acordul a fost realizat într-o situaţiune internaţională foarte complicată şi încordată.
Într-adevăr, focul războiului bântuie în întreaga Europă Apuseană, Africa şi Asia, cuprinzând fiece dată noi ţări şi continente. În ochii noştri se produc o reevaluare radicală a valorilor, mari schimbări istorice. Prin foc şi sabie sunt tăiate nodurile contradicţiunilor internaţionale, croite de lunga istorie a imperialismului. Uniunea Sovietică continuă şi în această împrejurare să ducă politica sa de pace constantă şi nu a voit să ridice sabia nici pentru înlăturarea unei astfel de nedreptăţi clare şi strigătoare cum a fost ruperea forţată a Basarabiei. Uniunea Sovietică a hotărât şi în acest caz să acţioneze prin mijloace pacifice. Este de înţeles că orice chestiune de acest fel, rezolvată prin acordul reciproc al ambelor părţi interesate, pune bazele unei păci adevărate, durabile şi lungi între puteri.
Acordul dintre România şi URSS corespunde pe deplin acestor cerinţi. El rezolvă chestiunea nu numai a întoarcerii Basarabiei către Uniunea Sovietică, ci rezolvă în acelaşi timp şi chestiunea strâns legată de cea precedentă, acea a transmiterii către Uniunea Sovietică a acelei părţi a Bucovinei „a cărei populaţie în enorma sa majoritate este legată de Uniunea Sovietică, atât prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi structură naţională” (din textul notei sovietice îmnmânate Ministrului României la Moscova, la 26 iunie 1940). Într-adevăr, partea de nord a Bucovinei prin istoria sa şi structura sa naţională este o regiune tipic ucraineană. După destrămarea monarhiei austro-ungare, în compoziţia căreia intra până la primul război imperialist mondial Bucovina, masele muncitoreşti ale Bucovinei şi ţărănimea au cerut imediat alipirea la Ucraina Sovietică. Această cerere şi-a găsit în special expresiunea în deciziunea lui „narodni vece”, care s-a creat pe acea vreme pe acest teritoriu. Şi aici, ca şi în Basarabia, numai falsificaţia voinţei poporului şi imixtiunea directă a Antantei, atotputernică pe atunci, au făcut posibilă alipirea acestei regiuni la România.
Astfel, rezolvarea paşnică a conflictului sovieto-român a permis înlăturarea încă a unei nedreptăţi istorice. Dar, în afară de aceasta, transmiterea către Uniunea Sovietică a părţii de nord a Bucovinei trebuie să recompenseze, într-o oarecare măsură, acea pagubă enormă care a fost pricinuită statului nostru şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 de ani a României. Deoarece se ştie bine că nu numai statul sovietic, dar nici însăşi populaţia Basarabiei, pusă în condiţiile unui greu regim de ocupaţie, nu se împăca cu această dominaţiune. Despre aceasta vorbeşte destul de elocvent istoria repetatelor răscoale ale maselor muncitoreşti basarabene împotriva dominaţiunii străine care le-a fost impusă. Acuma în faţa popoarelor Basarabiei şi părţii nordice a Bucovinei s-a deschis marea cale socialistă pe care vor merge de mână cu fraţii lor sovietici, fiind formaţi de legile Constituţiei staliniste şi păziţi de întreaga forţă nemărginită a Patriei noastre. Nu trebuie să ne îndoim că anii lungi de nedreptate şi mizerie vor fi înlocuiţi cu ani de muncă fericită şi paşnică, cu ani de înflorire a tuturor posibilităţilor culturale şi materiale ale maselor populare ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
Formidabilul stat sovietic, prin voinţa poporului său, prin voinţa şi înţelepciunea conducătorilor săi, a rămas şi rămâne în afară de cearta sângeroasă care sfâşie lumea capitalistă. Dar tocmai pentru aceasta, în numele acestui lucru, el caută să lichideze acele chestiuni litigioase care pot deveni germene ale unor conflicte sângeroase. Totuşi şi atunci când lichidează aceste chestiuni el merge pe propria sa cale – calea aplicării metodelor paşnice. Lichidarea conflictului sovieto-român este cea mai bună ilustraţiune a acestui lucru.
Salutând fierbinte astăzi popoarele eliberate ale Basarabiei şi părţii nordice a Bucovinei, muncitorii URSS salută totodată şi politica externă paşnică, înţeleaptă, staliniană a URSS, care dă astfel de roade minunate.
