Sunt implicat în construcţia unui nou partid. Dar ca să faci un partid pentru oameni trebuie să cunoşti lumea în care acei oameni trăiesc. Astăzi despre politica şi ideologia apuseană.
Partidele – stat
Peste tot, partidele se construiesc din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi a normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.
Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – partidele apusene s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl conduc pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, acesta fiind un alt aspect al statutului lor real.
În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului – de ex. parlamentele – deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii – fie la putere, fie în opoziţie – partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, spectacolul politic intens mediatizate – politicienii interpretează roluri în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă mai cu succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului, societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.
Parlamentele nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor ale căror mişcări se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare an de parlamentarism.
Puterea reală o deţine aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, industrială, politică, mass-media, cultură, sindicate. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor. Chiar şi în plan vizibil are loc o regrupare a deciziei şi decidenţilor dinspre structurile politice spre centrele de putere financiar-economică.
Democraţia: de la puterea poporului la tirania minorităţilor
Democraţia, ni se spune, este valoarea supremă a omului (e adevărat, şi libertatea era cândva una, înainte să fie înlocuită de democraţie): etalon absolut, criteriu infailibil, judecată ultimă. În utilizarea actuală, termenul a suferit o deplasare masivă, statuată şi de unele dicţionare, de la înţelesul de regim politic în care puterea aparţine poporului, la cel de super-doctrină politică, supra-ideologie, acoperiş a tot ceea ce e bun politic. Tot ceea ce este democratic este bun, iar ceea ce este nedemocratic este rău. Dar ceea ce este astăzi rău este adesea în opoziţie cu înţelesul iniţial. De exemplu, impunerea valorilor, dorinţelor, ideilor, elanurilor care la un moment dat animă majoritatea, adică esenţa democraţiei moderne, este regăsită astăzi, sub titulatura tirania majorităţii, nedemocratică şi deci rea. Invers, impunerea aceluiaşi ansamblu aparţinând minorităţilor este democratică, deci bună.
Corupţia, minciuna politică, jaful practicat de marile corporaţii, înţelegerile oneroase dintre politicieni, afacerişti şi mafioţi, cârdăşia din spatele culiselor, manipularea, opresiunea ideologică mascată, înşelarea alegătorilor şi multe altele asemănătoare nu sunt amintite în definiţiile democraţiei. Unele sunt însă prezentate în discuţiile politice ca fiind tocmai o garanţie a democraţiei, o dovadă a sănătăţii ei, a faptului că e vie şi reuşeşte să depăşească micile neajunsuri.
Cei care votează îşi formează opiniile prin intermediul mass-media, într-un proces în care, chiar şi ceea ce ei refuză să accepte, le este impus de aceasta. Votul alegătorului depinde de opţiunea mass-media, iar aceasta de interesele proprietarilor şi managerilor ei. Eşti – de exemplu – împotriva căsătoriei homosexualilor – o campanie dusă cu mijloace de la cele mai insesizabile, la cele mai făţişe, în care eşti acuzat de gândire şi comportament nedemocratic, te va convinge după un timp ca măcar să nu comentezi sau să nu protestezi. Mai ales că ştii, din diverse exemple furnizate tot de mass-media, sau de la propriul tău loc de muncă, ori din grupul de prieteni, ce repercusiuni serioase poate avea listarea ta ca reacţionar. În acelaşi sens, un exemplu de un absurd desăvârşit îl formează acuzaţiile de antisemitism aduse de către neoconservatori americani grupului de conservatori clasici din jurul revistei Chronicles, grup care includea şi intelectuali evrei; de fapt o etichetă politică folosită, după cum îi scria Buchanan lui Rosenthal, pentru a-i compromite şi a le închide gura celor care nu agreau politica americană în Orientul Mijlociu.
Şi astfel ajungem la poate cea mai surprinzătoare dimensiune a democraţiei: transformarea ei într-un mijloc de constrângere, de agresiune pentru supunerea atât a persoanelor individuale cât şi statelor. Educaţia democratică, pentru unii, exportul de democraţie, pentru celelalte, sunt argumentele unor vieţi distruse sau mutilate, sau ale conflictelor militare, loviturilor de stat, războaielor antiteroriste.
Drepturile omului în faţa omului şi a lui Dumnezeu
După cum spune cunoscutul disident Alexandr Zinoviev, faptul că drepturile omului sunt prezentate ca înnăscute şi inalienabile este o prostie atât din punct de vedere logic cât şi practic.
Faţă de cine, în faţa cui se pretinde acest lucru? Tot a omului? Adică, dreptul ca oricând unii să aibă drepturi mai multe decât alţii. De exemplu, de a stabili care sunt drepturile celorlalţi şi limitările lor. Şi astfel, în mod real, aceste mult aclamate drepturi să fie tot timpul răpite omului.
În faţa naturii? Poate pentru că natura reacţionară şi-a decimat pădurile, şi-a infectat apele şi otrăvit aerul!!!
Sau în faţa lui Dumnezeu, căruia nu mai vrem nici să-i pronunţăm numele şi de aceea nici nu spunem formula completă: Drepturile omului în faţa lui Dumnezeu? Nu şi-au propus iluminişti şi progresişti schimbarea lumii prin eliberarea omului de legătura cu Dumnezeu, şi, deci, nu sunt ele o afirmare a condiţiei umane libere, independente, supreme în faţa Acestuia (sau, mă rog, în faţa ideii retrograde de Dumnezeu, care a terorizat mii de ani omenirea)?
Dar, nimic din ceea ce reglementează viaţa socială nu este înnăscut, ci creat. Faimoasa declaraţie a drepturilor omului şi corpul acestora nu sunt altceva decât un construct al minţii umane, nişte norme juridice, un mijloc artificial de a organiza viaţa socială, care au apărut după ce omenirea parcursese deja mii de ani de existenţă, unii dintre ei în forme de civilizaţie surprinzător de elevate.
Prezente în toate constituţiile progresiste, drepturile şi libertăţile omului sunt un izvor de paradoxuri: de exemplu, dreptul la libera exprimare este anulat de condiţia exprimării a ceea ce este corect democratic, altfel, propagarea unor idei nedemocratice te poate lipsi de multe alte drepturi, chiar şi de libertate. Drepturile înscrise pe hârtie rămâne să fie şi statuate de alte documente oficiale. Dreptul la vot este universal, dar în Elveţia femeile nu au votat până de curând.
Mai mult chiar, într-un proces firesc oricărui astfel de construct, drepturile şi libertăţile declarate s-au modificat cu rapiditate în ultimii treizeci de ani în sensul alterării lor sub diverse pretexte: lupta împotriva capitalismului, a comunismului, a terorismului. Şi România Anei Pauker şi America lui Mc Carthy erau semnatare ale aceleiaşi declaraţii universale. Sau, astăzi, America lui „Patriotic Act”.
Componente majore ale democraţiei, drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, au asigurat uciderea a milioane de oameni începând cu zecile de mii de victime ale abatorului umna care a fost Revoluţia Franceză. Şi continuă să fie, ca armă ideologică, un pretext, din cadrul mai larg al exportului de democraţie, pentru intervenţia în state din afara sferei occidentale.
Comunismul a murit, trăiască marxismul
Dacã vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemãnãrile sunt frapante. În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitarã a corectitudinii politice nu se dezvãluie nicãieri cu mai multã claritate decât în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederã, în care, studentul sau reprezentantul facultãţii care îndrãzneşte sã depãşeascã limita stabilitã de feministe, de activiştii în favoarea drepturilor homosexualilor, de grupul hispanic sau de cel al populaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctificate ca „victime” de corectitudinea politicã, poate avea serioase probleme juridice. În interiorul sistemului închis al facultãţii vor suporta acuzaţii categorice – un fel de judecatã secretã – şi pedepse. Aceasta nu este decât o privire sumarã asupra viitorului pe care corectitudinea politicã îl pregãteşte societãţii în ansamblu. Într-adevãr, toate ideologiile sunt totalitare pentru cã esenţa unei ideologii (atrag atenţia cã, înţeles în mod corect, conservatorismul nu este o ideologie!) este sã preia o filozofie şi sã spunã, pe baza acesteia, cã anumite lucruri trebuie sã fie adevãrate – de pildã, cã întreaga istorie a culturii noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea contrazice aceastã afirmaţie, realitatea trebuie interzisã. Trebuie interzisã cunoaşterea propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligaţi sã trãiascã în minciunã, dar, pentru cã oamenii refuzã în mod natural sã trãiascã astfel, ei vor asculta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e adevãrat! Vãd cã nu e adevãrat!” În acest caz, puterea statalã trebuie sã fie în spatele pretenţiei de a trãi în minciunã. Tocmai din acest motiv ideologia creeazã în mod invariabil un stat totalitar.
În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca marxismul economic, are o singurã explicaţie asupra istoriei. Marxismul economic susţine cã întreaga istorie este determinatã de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural, sau corectitudinea politicã, afirmã cã istoria în ansamblul ei este determinatã de raporturile de putere, prin care grupuri definite în termeni de rasã, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva nu mai conteazã. Întreaga literaturã, la drept vorbind, este despre aceste raporturi de putere. Tot ceea ce aparţine trecutului se referã doar la acest subiect. În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul economic clasic, anumite grupuri, adicã muncitorii şi ţãranii, sunt a priori bune, în timp ce altele, adicã burghezia şi deţinãtorii de capital, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – feministele (doar femeile feministe, femeile nefeministe se socoteşte cã nici nu existã), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri se hotãrãşte cã sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, indiferent de ceea ce fac (…). Şi, în final, ambele au o metodã de analizã care oferã automat rãspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este economia marxistã. Pentru marxistul cultural, este deconstrucţia. (William S. Lind – Originile corectitudinii politice)
Din întâmplare – sau nu! –, la începutul secolului al XX-lea, propaganda capitalistă primea cadoul de care avea nevoie pentru a livra omenirii modelul societăţii occidentale învelit în ambalajul „Edenului vestic” – statul bolşevic, apoi sistemul comunist mondial. La sfârşitul aceluiaşi secol, comunismul cădea, iar mulţi gânditori apuseni, puternic şi pozitiv mediatizaţi, au proclamat: sfârşitul istoriei; capitalismul şi democraţia ca finalitate a istoriei omenirii; instaurarea unei epoci fără ideologie sau post-ideologică, în care conflictele sociale dispar şi în care ne îndreptăm către o lume a armoniei intereselor. Ba, mai mult, imperativul actual este acela al escamotării cu orice preţ a diferenţelor identitare de orice fel şi la orice nivel, pentru o armonie a mulţimii formate din indivizi standardizaţi.
Respectivii gânditori fie n-au înţeles nimic, fie sunt goarne conştiente prin care acţionează adevăraţii formatori de opinie – liderii din elita puterii. Pentru că departe de a asista la o dezideologizare, suntem puternic prelucraţi de cel mai formidabil mecanism ideologic pe care l-a cunoscut omenirea. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie ca elita conducătoare să posede capacitatea de a-şi îndoctrina supuşii şi de a le controla viaţa continuu şi în timp real. Astăzi, se pot cunoaşte cu o mare precizie gândurile şi sentimentele fiecăruia şi se poate acţiona cu eficienţă asupra lor, pentru a le aduce, de exemplu, la supunere faţă de reglementările oficiale şi la exacerbarea instinctelor care să-l transforme în sclavul stăpânit de drogul confortului. Comunismul – aşa cum ne-a fost el livrat acum aproape o sută de ani – poate că a eşuat; dar nouă nu ni se pare că a şi murit, ci mai degrabă că a fost pregătit din timp pentru noile condiţii. Şi acest lucru s-a întâmplat acum optzeci de ani când exista doar Uniunea Sovietică. Marxismul economic a fost – deocamdată – abandonat, dar marxismul cultural – produs la Şcoala de la Frankfurt şi finisat în SUA – funcţionează mai puternic decât oricând ca suport al creerii unei noi ordini, într-o nouă lume.
Povestea 3D a bunului sclav democrat universal
În acest scop, promotorii Noii Ordini Mondiale (NOM) au produs proiectul profund ideologic al globalismului. În punerea în aplicare a acestuia, de fapt un proiect neocolonial – exportarea unei concepţii despre viaţă, a unui sistem de idei politice şi a unui reţetar economic – NOM se bazează pe un braţ ideologico-cultural – ideologiile corectitudinii politice – şi pe un braţ economic – piaţa mondială liberă.
Prin ideologiile sale NOM urmăreşte obţinerea la scară mondială a unui număr suficient de soldaţi credincioşi care să gândeasă şi să acţioneze în sensul urmărit, obiectiv destul de uşor de atins ţinând cont de acţiunea de spălare a identităţii şi amputare sufletească desfăşurată în ultimele câteva sute de ani. Cunoscând priceperea stângii în ceea ce priveşte disciplinarea socială a individului liber, nu e de mirare că ideologiile la care face apel corectitudinea politică sunt tot mai mult stângiste: multirasialitatea, multiculturalismul, feminismul, ideologiile drepturilor victimelor (homosexuali, handicapaţi), ecologismul radical, pacifismul, ecumenismul.
Dacă până de curând, drepturile omului au fost modalitatea de definire a omului ca individ izolat sau ca umanitate (şi nu o individualitate spiritualizată, ca mai demult), în viziunea acestor ideologii ale corectitudinii politice drepturile omului semnifică azi mai ales drepturi de grup, grupul fiind o sumă de victime desemnate printr-un aşa-zis consens politic şi ideologic. Definirea individului fiind dată de calitatea lui de victimă, grupul nu poate fi decât omogen şi omogenizant. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este pe cale de a fi înlocuită cu cea a drepturilor grupurilor; mai mult chiar, ea nu mai este respectată chiar de către garanţii ei internaţionali: opinia a devenit, în măsura în care se pronunţă împotriva curentului, un delict. Dreptul la opinie are un singur sens: cel statuat ca democratic.
Omul occidental pare a fi lăsat de voia lui, numai că nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu mediul în care trăieşte şi care este riguros format de către mecanismul ideologic. La rândul său, mediul îl formează pe om într-un proces deja cunoscut din alte ştiinţe ca adaptare a vieţii (în cazul nostru, a omului) la mediu
După cum spune şi Zinoviev, cunoscător al ambelor sisteme: Dacă e să folosim cuvântul “prostire”, aplicat, de obicei, ţărilor comuniste, se poate constata indubitabil, că, în Occident, sistemul “prostirii” este incomensurabil mai puternic decât cel care a existat în Uniunea Sovietică. Iar aceasta este valabilă nu numai pentru cetăţenii de rând, cu totul învăluiţi în sfera acţiunii ideologice, ci şi pentru mediul profesionist, care se ocupă de studiul fenomenelor sociale. Universitari, profesori, funcţionari, oameni de ştiinţă şi cultură, cei din mass-media, politicienii, personalul şi colaboratorii instituţiilor de propagandă şi serviciilor secrete etc. îndeplinesc aici rolul ideologilor comunişti.
Ideologia nu mai este vârâtă cu polonicul pe gâtul omului ţinut forţat cu gura deschisă, pentru că ea nu mai este produsul unui aparat ideologic centralizat, ci al unuia implantat în întreaga societate. Omul se crede liber din punct de vedere ideologic pentru că, i se spune, timpul ideologiei a apus, acum fiecare crede ce vrea. Numai că astfel ascunsă, difuzată în fiecare moleculă de informaţie şi de viaţă pe care o respirăm, ideologia occidentală actuală este mult mai eficientă decât cea comunistă.
Iată un exemplu: Există pe piaţă filme care prezintă o parte din adevărul despre zonele crepusculare ale societăţii occidentale, lucruri despre care se şi scrie, şi care sunt mai mult sau mai puţin bănuite.
Varianta 1, pentru cei nervoşi: După cum ne asigură producţiile culturale, oricât de corupte, tenebroase, mârşave şi criminale ar fi aceste structuri politico-financiare, eroul american – de obicei unul singur, uneori o echipă de doi-trei – reuşeşte întotdeauna să le facă vizibile, să le încurce planurile şi să le învingă. Fiţi liniştiţi, sistemul e imperfect, dar el se apără singur printr-un erou de benzi desenate. Viaţa voastră, deşi ameninţată în chiar bazele ei, merge mai departe pe aceleaşi coordonate pozitive.
Varianta 2, pentru indivizii mai slabi: Cei ce se opun sunt înfrânţi de diabolica maşinărie a puterii oculte. Nu aveţi nicio speranţă. Nu vă opuneţi. Nu puteţi face nimic. Iar oamenii, mai isteţi sau mai puţin isteţi, conştient sau instinctiv, înţeleg şi îşi acceptă viaţa gri de sclav umflat cu produse fast-food alimentare, cinematografice, de televiziune şi de computer. Pentru că, odată ce Dumnezeu a fost exilat din Occident ei nu mai au altă opţiune. (Va urma)
- De ce urăşte stânga banii lichizi. Războiul cu cash-ul, sau drumul spre sclavia totală - 9 februarie 2017
- Ce „nu trebuie să ştiţi” despre legătura dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci oameni ai planetei şi stânga planetară - 28 ianuarie 2017
- Trump a ajuns preşedinte pentru că i-aţi tratat pe oameni ca pe gunoaie - 23 ianuarie 2017